Mandate contract remuneration: prescription start date deferred by title litigation and imprescriptibility of constation claims
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal and quashed the Court of Appeal’s decision, remanding the case for retrial, thereby allowing the plaintiff-appellant to proceed to a substantive review of the contract claim. The dispute concerned the enforcement of an onerous mandate contract for the sale of land, where the lower courts had previously dismissed the claim as time-barred under the three-year statute of limitations. The Supreme Court held that the appellate court erred by starting the prescription period from the date the property title was issued in 2007, rather than from the date the mandate was fully performed; because the property title was subject to litigation until 2014, which prevented the sale and the mandator's acquisition of the 10% land share as remuneration, the right of action did not arise until the litigation was resolved. Additionally, the Court ruled that the claim for the judicial constation of the mandate's performance was imprescriptible under Article 2502(2)(2) of the Civil Code and Article 7 of Decree No. 167/1958, finding that the lower court’s application of the limitation period to the entire mixed claim was legally incorrect.
Legislator headnote
AI generatedart. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 486 C. proc. civ, art. 486 alin. (2) C. proc. civ, art. 485 alin. (1) C. proc. civ, art. 471 alin. (5) din C. proc. civ, art. 493 alin. (2) C. proc. civ; Mandate contract remuneration: prescription start date deferred by title litigation and imprescriptibility of constation claims: The dispute concerned the enforcement of an onerous mandate contract for the sale of land, where the lower courts had previously dismissed the claim as time-barred under the three-year statute of limitations. The Supreme Court held that the appellate court erred by starting the prescription period from the date the property title was issued in 2007, rather than from the date the mandate was fully performed; because the property title was subject to litigation until 2014, which prevented the sale and the mandator's acquisition of the 10% land share as remuneration, the right of action did not arise until the litigation was resolved. Additionally, the Court ruled that the claim for the judicial constation of the mandate's performance was imprescriptible under Article 2502(2)(2) of the Civil Code and Article 7 of Decree No. 167/1958, finding that the lower court’s application of the limitation period to the entire mixed claim was legally incorrect.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for quashing the appealed decision and remanding the case to the same court for retrial.
Full text
Asupra cererii de recurs de faţă
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 29 mai 2015, sub nr. 63031/299/2015, reclamantul A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B. să se constate îndeplinit contractul de Mandat autentificat sub nr. 768 din 18 iunie 2007 de BNP C., modificat prin actul adiţional şi Contractul de mandat autentificat sub nr. 367 din 20 aprilie 2006 de BNP C. şi de Convenţia legalizată sub nr. 271 din 1 martie 2006 de BNP C.; obligarea pârâtei la plata contractului de mandat cu titlu oneros, respectiv transmiterea în proprietate a suprafeţei de 2.131 mp, reprezentând 10% din terenul situat în Bucureşti, sector 1; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 752 din 14 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâtă, a respins cererea, ca prescrisă şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.
Prin Decizia civilă nr. 187 A/2017 din 28 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia A IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinţei civile nr. 752 din 14 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă B.
Împotriva Deciziei civile nr. 187 A/2017 din 28 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat recurs A.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 şi art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că, cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 486.
În raport de dispoziţiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recursul este legal timbrat conform O.U.G. nr. 80/2013.
Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.
La 17 iulie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului către intimată, cu menţiunea de a depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.
La 21 august 2017 s-a constatat că s-a depus întâmpinare care a fost comunicată, recurentul depunând răspuns la întâmpinare.
În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 8 noiembrie 2017 potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 31 ianuarie 2018, a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen la data de 21 martie 2018, în vederea soluţionării recursului
Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor
Recurentul arată că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-o altă critică se arată că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, respectiv referire la o convenţie şi un contract de mandat care nu privesc părţile în cauză şi obiectul cererii de chemare în judecată, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Cu privire la Contractul de mandat nr. 367 autentificat de B.N.P C. la data de 20 aprilie 2006 rectificat prin încheierea de rectificare nr. 893 din 9 mai 2008, arată că acesta este un contract de mandat remunerat, deci un contract sinalagmatic şi oneros, cota de 40% din preţul minim de 320 de euro/mp reprezentând o obligaţie de plată a remuneraţiei mandatarilor datorată de debitoarea B. Aceasta era beneficiară a unui termen de plată sub condiţia realizării unui eveniment viitor, respectiv vânzarea cotei indivize de 50% proprietatea ei, din imobilele situate în şos. Bucureşti - Ploieşti, la preţul minim menţionat, deci o obligaţie condiţională conform art. 1885 alin. (1) C. civ. vechi, respectiv art. 1411 - 1413 noul C. civ.
Având în vedere cele menţionate, soluţia admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie. Obligaţiile rezultate din contractul de mandat cât şi din convenţie au fost afectate de un termen suspensiv care nu a afectat existenţa obligaţiei ci doar exigibilitatea ei.
În conformitate cu prevederile art. 1885 C. civ. prescripţia unei creanţe condiţionale sau cu termen nu poate să înceapă să curgă decât în momentul în care s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
În speţă, deşi mandatarii au obţinut titlul de proprietate şi procesul-verbal de punere în posesie în cursul anului 2006 - 2007, titlul de proprietate obţinut nu a putut fi valorificat întrucât s-a solicitat în instanţă anularea sa de către Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa SA, cauza fiind soluţionată definitiv şi irevocabil în anul 2014.
Urmare acestor litigii mandatarii nu au putut solicita transmiterea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2.131 mp şi nici mandanţii nu ar fi putut transfera dreptul de proprietate deoarece exista pe rolul instanţelor litigiu cu privire la legalitatea titlului de proprietate formând obiectul Dosarelor nr. x/2008 nr. y/299/2011 privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate, litigiu ce greva cartea funciară. Litigiul a fost soluţionat definitiv şi irevocabil prin Decizia nr. 2848/2014 pronunţată în 23 septembrie 2014 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care a fost respins recursul formulat de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa.
În conformitate cu prev. art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune privitor la un drept eventual începe să curgă de la data când acesta s-a format în mod complet fiind vorba de o creanţă condiţională a cărei naştere era afectată de îndeplinirea condiţiei, în speţă îndeplinirea contractului de mandat.
Dat fiind că emiterea titlului de proprietate, respectiv îndeplinirea mandatului a fost pus sub semnul întrebării prin introducerea unei cereri de chemare în judecată cu privire la anularea titlului obţinut de mandatari, în speţă a existat o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei în conformitate cu prev. art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil în speţă, respectiv cererea de chemare în judecată formulată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa SA, pentru anularea titlului obţinut de mandatari.
Efectul întreruptiv a durat pe tot parcursul soluţionării litigiului, termenul de prescripţie s-a reluat odată cu rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost respinsă cererea de anulare a titlului, respectiv la data de 23 septembrie 2014 când a fost pronunţată decizia nr. 2948 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care a fost respins recursul formulat de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa SA. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 29 mai 2015 deci înlăuntrul termenului de prescripţie.
Instanţa de apel nu face niciun fel de analiză a apărărilor formulate de reclamantul A. în sensul în care obligaţia de plată a remuneraţiei nu putea să devină scadentă la data de 17 octombrie 2007 deoarece conform înţelegerilor părţilor, mandatarii îşi luaseră obligaţia de a vinde imobilele şi din preţul obţinut să îşi primească remuneraţia. În aceste condiţii creanţa era afectată de un termen de plată, momentul înstrăinării de către mandatari a imobilelor la preţul minim menţionat în contractul de mandat, fiind evidentă existenţa unei obligaţii condiţionale şi a unei creanţe afectate de un termen suspensiv. Instanţa de fond face referire doar la litigiul existent pe rolul instanţelor prin care s-a solicitat nulitatea titlului obţinut de mandatari, apreciind că, întrucât aceştia nu au fost părţi în dosar, nu ar exista o cauză de întrerupere şi nici de suspendare a termenului prescripţiei.
Instanţa nu a făcut niciun fel de analiză cu privire la termenul de la care apreciază că a fost îndeplinit contractul de mandat şi deci data de la care curge termenul de prescripţie. În opinia instanţei acest termen ar curge de la momentul în care mandatarii au obţinut titlul de proprietate în beneficiul intimatei B.. Instanţa nu are în vedere că, în conformitate cu prevederile contractului de mandat, părţile au convenit ca plata remuneraţiei să fie făcută după ce mandatarii găseau potenţiali cumpărători din preţul obţinut în urma vânzării imobilului, preţ care nu trebuia să fie mai mic de 320 euro pe mp. Astfel, înainte de găsirea unor potenţiali cumpărători şi înainte de vânzarea acestui teren, mandatarii nu ar fi putut solicita plata remuneraţiei. În speţă sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, art. 7 alin. (3) în cazul titlurilor executorii care indică un termen la care creanţa devine exigibilă sau prin care s-a acordat termen de executare a obligaţiei prescripţia începe să curgă la împlinirea termenului. Totodată trebuie avute în vedere şi prevederile alin. (1) ale art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, în speţă data când se poate considera mandatul ca îndeplinit, respectiv vânzarea bunului. Dacă acţiunea ar fi fost intentată de mandatari înainte de îndeplinirea acestei obligaţii ar fi fost respinsă ca prematură, având în vedere înţelegerea părţilor că remuneraţia mandanţilor să se facă din preţul obţinut în urma vânzării. Astfel, în intervalul dintre momentul naşterii raportului juridic obligaţional şi cel al realizării condiţiei, condiţia suspensivă presupune că obligaţia încă nu există. De aici decurg o serie de consecinţe printre care şi aceea ca nu se poate cere executarea obligaţiei, respectiv plata de la debitor iar prescripţia extinctivă curge numai de la data îndeplinirea condiţiei (art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958).
În speţă însă, chiar emiterea titlului de proprietate respectiv îndeplinirea mandatului a fost pus sub semnul întrebării prin introducerea unei cereri de chemare în judecată cu privire la anularea titlului obţinut de mandatari, prin urmare a existat o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei în conformitate cu prev. art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 respectiv cererea de chemare în judecată formulată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa SA pentru anularea titlului obţinut de mandatari.
Efectul întreruptiv a durat pe tot parcursul soluţionării litigiului, curgerea termenului de prescripţie s-a reluat odată cu rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost respinsă cererea de anulare a titlului, respectiv la data de 23 septembrie 2014 când a fost pronunţată Decizia nr. 2848 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care a fost respins recursul formulat de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultura Băneasa SA.
Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 29 mai 2015 deci înlăuntrul termenului de prescripţie.
Instanţa nu a analizat apărările formulate de reclamantul A. în sensul în care obligaţia de plată a remuneraţiei nu putea să devină scadentă la data de 17 octombrie 2007 deoarece, conform înţelegerilor părţilor, mandatarii îşi luaseră obligaţia de a vinde imobilele iar din preţul obţinut să îşi primească remuneraţia. În aceste condiţii creanţa era afectată de un termen de plată, respectiv momentul înstrăinării de către mandatari a imobilelor la preţul minim menţionat în contractul de mandat.
Un alt motiv de nelegalitate este calificarea dată de către instanţe cererii formulate de recurentul reclamant A.. Arată recurentul că în speţă avem de a face cu o acţiune mixtă respectiv o acţiune în constatare, capătul 1 de cerere, imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, care vizează constatarea de către instanţa de judecată a îndeplinirii contractului de mandat şi, totodată, o acţiune în realizarea dreptului care formează capătul doi de cerere ce vizează obligaţia intimatei pârâte la plata preţului contractului de mandat, hotărârea instanţei de judecată de a respinge cererea în ansamblu ca prescrisă fiind neîntemeiată.
Susţine recurenta că cererile în constatarea unui drept sunt considerate ca fiind imprescriptibile, aspect care decurge din imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual şi rezultă din împrejurarea că dreptul subiectiv există sau nu există ca atare. Întrucât partea nu are la îndemâna calea unei acţiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obţine constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv civil oricând are interes.
Instanţa de apel a dat o interpretare greşită art. 35 C. proc. civ. în sensul în care primul capăt de cerere al acţiunii formulate de recurent sub aspectul îndeplinirii contractului de mandat nu este o acţiune în constatare şi prin urmare nu are caracter imprescriptibil. Astfel, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că primul capăt de cerere nu poate constitui o cerere distinctă şi de sine stătătoare şi prin urmare s-a raportat la al doilea capăt de cerere vizând realizarea dreptului respectiv remunerarea contractului de mandat cu titlu oneros.
Contrar instanţei de apel, cele două capete de cerere sunt cereri distincte reclamantul având interesul să se constate în primul rând îndeplinirea contractului de mandat deoarece fără o analiza a acestei cereri capătul de cerere 2 ce vizează plata remuneraţiei convenite este unul subsidiar, o cerere subsecventă constatării îndeplinirii contractului de mandat.
În speţă reclamantul doreşte ca instanţa de judecată să constate îndeplinirea mandatului. Obligaţia asumată de a vinde terenul nu se poate îndeplini din culpa mandantului deoarece imobilul formează obiectul unei executări silite motiv pentru care mandatarul nu a mai putut şi nu mai poate înstrăina imobilul.
Art. 2502 alin. (2) pct. 2 noul C. civ. prevede că sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că, contractul de mandat respectiv clauzele acestuia privind înstrăinarea terenului şi negocierea preţului ar fi rămas fără efecte deoarece acesta ar fi fost declarat nul de către părţi prin Convenţia nr. 768 din 18 iunie 2007 care în fapt este convenţie sub legalizare de semnătură încheiată la data de 1 martie 2006 care nu putea în niciun caz să anuleze contractul de mandat autentificat câteva luni mai târziu. În realitate Convenţia nr. 271/2006 nu a fost declarată nulă de către părţi ci menţionată în mod expres în contractul de mandat.
Instanţa de apel în mod greşit a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la 17 octombrie 2007 când a fost obţinut titlul de proprietate şi când mandatarii au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului deşi contractul de mandat prevedea şi alte obligaţii în sarcina mandatarilor.
În ceea ce priveşte Convenţia nr. 720 din 24 februarie 2006 legalizată de BNP D. ca şi Contractul de mandat nr. 768 din 18 iunie 2007 aceste înscrisuri nu privesc prezenta cauză şi sunt acte încheiate de B. cu alte persoane fizice care nu au legătură cu prezenta cauză, prin urmare raportarea instanţei de apel la aceste convenţii sau contracte care nu privesc părţile din prezenta cauza este străină de natura şi obiectul cererii de chemare în judecată şi nu poate face obiect de analiză în aprecierea curgerii termenului de prescripţie.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere Contractul de mandat nr. 367/2006 şi Convenţia nr. 271/2006 la analizarea excepţiei cu referire la părţile din dosar, reclamantul A., respectiv autorul acestuia E. şi pârâta B.. Or, din analiza acestor înscrisuri rezultă cu prisosinţă că una din obligaţiile asumate de mandatari era aceea de a găsi potenţiali cumpărători şi de a vinde terenul din acest preţ urmând a fi remuneraţi.
Analizând recursul, Înalta Curte îl va admite, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru considerentele care succed.
Recursul reclamantului a fost fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi supune analizei instanţei de recurs greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv existenţa motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii cu referire la o convenţie şi un contract de mandat ce nu privesc părţile în cauză.
În analiza recursului, Înalta Curte reţine că acţiunea dedusă judecăţii este una în răspundere contractuală fundamentată pe îndeplinirea Contractului de mandat autentificat sub nr. 768 din 18 iunie 2007 de BNP C., modificat prin actul adiţional şi pe Contractul de mandat autentificat sub nr. 367 din 20 aprilie 2006 de BNP C. şi pe Convenţia legalizată sub nr. 271 din 1 martie 2006 de BNP C. Reclamantul a cerut obligarea pârâtei la plata contractului de mandat cu titlu oneros, respectiv transmiterea în proprietate a suprafeţei de 2.131 mp, reprezentând 10% din terenul situat în Bucureşti, şos. Bucureşti - Ploieşti sector 1.
Greşita aplicare a legii de către curtea de apel se referă în esenţă la aprecierile potrivit cărora instanţele au soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Criticile recurentului-reclamant deduc instanţei împrejurarea că plata remuneraţiei mandatarului reprezintă o obligaţie condiţională iar conform art. 1885 alin. (1) C. civ. prescripţia unei creanţe condiţionale sau cu termen nu poate să înceapă să curgă decât în momentul în care s-a împlinit condiţia sau termenul.
Criticile astfel formulate sunt fondate.
Cu privire la Contractul de mandat nr. 367 din 20 aprilie 2006 rectificat prin Încheierea nr. 893 din 9 mai 2008 se reţine că mandatarii aveau următoarele obligaţii: să îndeplinească toate formalităţile obţinerii titlului de proprietate; să efectueze toate demersurile necesare în vederea ieşirii din indiviziune; să identifice potenţialii cumpărători; să negocieze preţul final de vânzare; să plătească 40% reprezentând contravaloarea rezultată din Convenţiile nr. 271 din 1 martie 2006 şi 720 din 24 februarie 2006.
Se observă astfel că îndeplinirea mandatului nu se rezumă doar la obligaţia de îndeplinire a formalităţilor obţinerii titlului de proprietate ci şi la obligaţii a căror realizare a fost împiedicată de intervenţia unor factori externi.
Astfel, deşi titlul de proprietate a fost emis în termenul stabilit, acesta nu a putut fi valorificat deoarece s-a solicitat în instanţă anularea acestuia, cauza fiind soluţionată irevocabil în 2014. Urmare litigiului, mandatarii nu au putut solicita transmiterea dreptului de proprietate deoarece era contestată în instanţă legalitatea titlului.
Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, în speţă de când se poate considera mandatul îndeplinit, respectiv vânzarea bunului iar nu, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel, de la data obţinerii titlului de proprietate.
Având în vedere că litigiile prin care a fost contestată legalitatea titlului au împiedicat executarea mandatului nici dreptul la acţiune nu s-a născut cât timp a durat această situaţie.
În aceste condiţii, rezultă că dreptul la acţiune a început să curgă de la data când litigiul care a împiedicat executarea mandatului a fost soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 2848 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Cum acţiunea a fost introdusă la 29 mai 2015 rezultă că nu a fost depăşit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la incidenţa prescripţiei asupra primului capăt de cererea respectiv constatarea îndeplinirii mandatatului, criticile recurentului sunt fondate.
Acţiunea în constatare reprezintă acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.
Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina corespunzătoare reglementării anterioare Noului C. civ. au adoptat soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare, având în vedere că această soluţie decurge din imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, cât şi din împrejurarea că dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar, întrucât partea nu are la îndemână calea unei acţiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obţine constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv civil oricând are interes.
Această soluţie este confirmată de noul C. civ. care prevede în mod expres, în art. 2502 alin. (2) pct. 2, imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Ca atare, soluţia instanţei de apel pe acest aspect este greşită, acţiunea în constatare având caracter imprescriptibil.
Referitor la celelalte critici, Înalta Curte nu le va mai analiza având în vedere că, fiind găsite fondate criticile asupra modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei, litigiul urmează să fie soluţionat în fond sub toate aspectele şi ţinând seama de toate apărările formulate. În consecinţă, în rejudecarea apelului instanţa de apel va analiza temeinicia cererii de chemare în judecată şi chestiunile legate de stabilirea existenţei şi întinderii pretenţiilor, precum şi celelalte aspecte deduse judecăţii.
De aceea, având în vedere considerentele dezvoltate în această decizie şi văzând dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casata, va fi admis recursul declarat în cauză, va fi casată decizia şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 187 A/2017 din 28 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2018.
Procesat de GGC - LM