Insufficient stamp duty annulment of nullity claim; exclusivity of reexamination procedure over appeal for stamp duty challenges

Asupra cererii de recurs de faţă

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1216 din 20 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a anulat ca insuficient timbrată cererea formulată de reclamantul Muzeul Naţional George Enescu în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.

Pentru a statua astfel, Tribunalul a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 37652/299/2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul Muzeul Naţional George Enescu a chemat în judecată pe pârâţii Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional solicitând constatarea nulităţii absolute a convenţiei încheiate în data de 17 mai 1991 între pârâţi cu privire la darea în folosinţa U.C.M.R. a unui părţi din imobilul situat în xx, nr. 141, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 15214 din 20 septembrie 2016 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că valoarea obiectului acţiunii este de 7.788.810 RON.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 24 octombrie 2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 163 din 7 decembrie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă a admis la rândul său excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 1/F din 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti .

În şedinţa publică din data de 17 mai 2017, Tribunalul Bucureşti a pus în vedere reclamantului să achite taxa judiciară de timbru, în completare, în valoare de 78.882 RON.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu a contestat această taxă, în temeiul O.U.G. nr. 80/2013, deşi avea această posibilitate.

Reţinând că reclamantul Muzeul Naţional George Enescu nu a achitat taxa de timbru datorată, în conformitate cu art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, Tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Muzeul Naţional "George Enescu", solicitând anularea hotărârii apelate şi constatarea scutirii sale de la plata taxei de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1086 A din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant Muzeul Naţional "George Enescu" cu sediul în Bucureşti, xx nr. 141, sector 1, împotriva sentinţei civile nr. 1216/20.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, cu sediul în Bucureşti, sector 1 şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional cu sediul în Bucureşti, sector 3.

Curtea a reţinut că în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - 7 septembrie 2011 - prezenta acţiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013:

"Pentru cererile şi acţiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor".

Curtea a reţinut, totodată, că prin Decizia nr. 7/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

În argumentarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că:

"prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, conferă părţii în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de timbrare o procedură clară, precisă şi previzibilă de contestare a modului de stabilire a taxei de timbru sub aspectul caracterului timbrabil al cererii de chemare în judecată.

În cauză, deşi reclamantul a înţeles să invoce pe calea apelului, scutirea sa de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, în raport de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, cât şi o greşită aplicare în cauză a acestei norme de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului cererii de chemare în judecată, în considerarea argumentelor expuse pe larg de instanţa supremă în Decizia în interesul legii nr. 7/2014, Curtea nu a validat aceste critici.

Astfel, în aplicarea art. 18 din Legea nr. 146/1997 (art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, cuprinzând o reglementare similară), singura cale de atac în cadrul căreia reclamantul putea invoca scutirea sa de obligaţia de a timbra cererea de chemare în judecată (caracterul netimbrabil al acesteia) şi incidenţa art. 17 din Legea nr. 146/1997 în cauză, este cea a cererii de reexaminare.

Curtea nu a validat apărarea apelantului reclamant evocată la termenul din 14 decembrie 2017, în sensul că, în prima fază procesuală, nu i s-ar fi dat posibilitatea de a formula această cale de atac specială, în condiţiile în care, obligaţia de a complini taxa achitată de reclamant iniţial, cu suma de 78.882 RON, a fost stabilită de Tribunal la termenul din 17 mai 2017, fiind cunoscută de reprezentantul său la acelaşi termen, iar sentinţa apelată a fost pronunţată la data de 13 septembrie 2017. Aşadar, în măsura în care ar fi apreciat că cererea sa era scutită la plata taxei de timbru, dat fiind că soluţionarea cauzei nu s-a realizat de către Tribunalul la acelaşi termen la care s-a stabilit obligaţia de a se completa taxa de timbru achitată iniţial, reclamantul a avut în mod obiectiv posibilitatea de a exercita calea de atac a reexaminării, atât dreptul de a exercita această cale de atac cât şi termenul prescris de lege pentru formularea acesteia fiind stabilite prin legea specială.

De altfel, necunoaşterea legii şi a deciziilor obligatorii pronunţate de instanţa supremă în această materie - a căii de atac care poate fi formulată pentru a se deduce controlului judiciar caracterul timbrabil sau nu al unei cereri de chemare în judecată - nu poate constitui un considerent suficient pentru a se putea concluziona în sens contrar, dispoziţiile legale anterior evocate fiind nu doar previzibile, ci şi accesibile. Curtea a reţinut că, aceeaşi parte apelantă a uzat anterior, chiar în prezenta pricină, de calea de atac specială a reexaminării, formulând la data de 11 ianuarie 2016 o astfel de cerere în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ceea ce denotă cunoaşterea de către apelantul reclamant a reglementărilor speciale în această materie, incidente cauzei.

A mai susţinut apelantul că instanţa de fond l-a obligat la plata unei taxe enorme de timbru în valoare de 78.882 RON, deşi a mai timbrat o dată cererea, iar prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 29 ianuarie 2016 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis această cerere şi a stabilit că taxa datorată este de 2.611 RON.

Or, a reţinut Curtea, din verificarea actelor dosarului Tribunalului Bucureşti în care a fost pronunţată sentinţa apelată, rezultă că la stabilirea taxei de timbru în valoare de 78.882 RON, prima instanţă a avut deja în vedere taxa de timbru achitată de reclamant, în valoare de 2.611 RON, acesta fiind, de altfel, şi considerentul pentru care cererea de chemare în judecată a fost anulată ca insuficient timbrată, iar nu anulată ca netimbrată.

De altfel, în cuprinsul considerentelor încheierii pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 29 ianuarie 2016, s-a statuat, contrar aserţiunilor din apel, că taxa de timbru în valoare de 2.611 RON, determinată în raport de evaluarea realizată de reclamant, are doar caracter provizoriu, astfel că, întrucât evaluarea obiectului litigiului a făcut obiect al contestaţiei, şi are a se stabili prin expertiză, taxa finală datorată de acesta se va stabili, în raport de valoarea stabilită prin expertiză.

Ca urmare, în considerarea celor anterior reliefate, simplul fapt că reclamantul a achitat taxa de timbru stabilită în sarcina sa provizoriu, de către o instanţa de judecată necompetentă material, nu putea avea drept consecinţă, imposibilitatea instanţei căreia îi revenea, potrivit legii, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, astfel cum s-a stabilit prin regulatorul de competenţă, să verifice dacă condiţiile vizând legala sa învestire cu analiza cererii de chemare în judecată, impuse de Legea nr. 146/1997, sunt îndeplinite şi de a dispune măsurile prevăzute de legea specială, în cazul în care, taxa de timbru achitată nu era apreciată a fi cea legal datorată.

Deşi reclamantul a susţinut că taxa stabilită în sarcina sa are un cuantum prea mare, împotriva modului în care această diferenţă de taxă a fost determinată, acesta ar fi avut doar posibilitatea de a formula cerere de reexaminare, omisiunea de a formula calea de atac specială prevăzută de lege în acest caz fiindu-i imputabilă.

Tot astfel, imposibilitatea de plată a acestei taxe de timbru putea fi invocată doar în calea specială a cererii de acordare a facilităţilor pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate, expres reglementată de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 146/1997 (art. 42 şi următoarele din O.U.G. nr. 80/2013), iar nu în apel, considerentele anterior evocate fiind pe deplin aplicabile şi în ipoteza omisiunii reclamantului de a uza de căile de atac speciale avute la îndemână în acest scop.

Tot astfel, raportat la obligaţiile impuse instanţei prin art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., Curtea nu a validat susţinerile din apel vizând incidenţa unui motiv de nelegalitate al sentinţei apelate din perspectiva motivării acesteia.

Astfel, lecturând considerentele sentinţei apelate, Curtea a reţinut că aceasta, deşi este motivată de o manieră succintă, cuprinde argumentele de fapt esenţiale care au justificat soluţia adoptată, instanţa de fond făcând referire la faptul că cererea de chemare în judecată este supusă obligaţiei de a achita taxa de timbru, iar cuantumul taxei stabilite în sarcina reclamantului, în completare, nu a fost contestat în condiţiile legii speciale. Or, contrar susţinerilor din apel, aceste argumente răspund pe deplin apărărilor în sens contrar ale apelantului reclamant vizând scutirea sa de plată a taxei de timbru şi respectiv, celor vizând stabilirea cuantumului taxei datorate în sarcina sa.

Curtea nu a validat nici critica vizând nelegalitatea sentinţei apelate ca urmare a reţinerii de către Tribunalul Bucureşti, în considerentele sentinţei apelate a incidenţei art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013.

Într-adevăr, aşa cum susţine apelantul, această normă nu era în vigoare la data înregistrării cererii reclamantului pe rolul instanţelor de judecată, respectiv la data de 7 septembrie 2011, O.U.G. nr. 80/2013 fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 392, la data de 29 iunie 2013, iar prevederile art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013, reglementează situaţiile de tranziţie intervenite ca efect al adoptării acestui ultim act normativ pentru cererile şi acţiunile introduse până la intrarea sa în vigoare.

În plus, aşa cum rezultă neîndoielnic din această prevedere legală, art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, nu prevede sancţiunea care intervine în cazul în care reclamantul omite a se conforma obligaţiei de a timbra stabilită în sarcina sa de către instanţa de judecată, ci face trimitere la prevederile art. 200 din noul C. proc. civ., act normativ care însă nu este aplicabil în cauză, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012.

În analiza legalităţii sentinţei apelate, Curtea a avut în vedere că prin dispozitivul acestei hotărâri s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată, iar considerentele de fapt expuse în justificarea acestei soluţii, vizând neîndeplinirea de către reclamant a obligaţiei de a completa taxa de timbru cu suma de 78.882 RON - stabilită ca reprezentând diferenţa între taxa definitivă datorată potrivit valorii din expertiza judiciară şi taxa stabilită provizoriu, prin raportare la evaluarea iniţială realizată de reclamant a obiectului litigiului prin cererea de chemare în judecată, sunt corecte şi corespund stării de fapt a cauzei evidenţiată de actele dosarului.

În plus, aşa cum s-a arătat deja anterior, o atare obligaţie a fost adusă la cunoştinţa reclamantului încă din data de 17 mai 2017, acesta fiind reprezentat la acest termen de apărătorul său, iar pentru contestarea acestei obligaţii sau obţinerea unor facilităţi de plată, acesta nu a înţeles să uzeze de căile de atac sau de mijloacele procesuale de natură a garanta şi eficientiza dreptul său de acces la justiţie, prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997 (similar art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013), respectiv de art. 21 şi următoarele din Legea nr. 146/1997 (similar art. 42 şi următoarele din O.U.G. nr. 80/2013).

Curtea a reţinut că, deşi s-a constatat că norma legală care stabileşte sancţiunea aplicabilă în acest caz este cea înserată în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, nu poate fi reţinut un motiv de nulitate al sentinţei apelate, motivarea acesteia fiind complinită prin considerentele din apel, anterior evocate, menite să expliciteze în fapt şi în drept soluţia primei instanţe pronunţată temeinic şi legal, dar cu o motivare, în drept, necorespunzătoare.

Curtea nu a validat nici susţinerea din apel vizând nesocotirea dreptului de dispoziţie al reclamantului de a preţui obiectul cererii şi de a estima valoarea acestuia.

În acest sens, Curtea a apreciat că principiul disponibilităţii, consacrat de art. 112 coroborat cu art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., are în vedere, în mod esenţial, stabilirea de către reclamant a limitelor judecăţii în ceea ce priveşte obiectul litigiului şi părţile acestuia.

Este real că art. 112 pct. 3 din C. proc. civ. impune în sarcina reclamantului preţuirea valorii litigiului, însă, contrar susţinerilor din apel, dreptul reclamantului sub acest ultim aspect, al stabilirii valorii litigiului, nu este unul absolut şi recunoscut necondiţionat de legiuitor.

Astfel, Curtea a reţinut că, în privinţa stabilirii taxei de timbru, legiuitorul a adoptat norme speciale, derogatorii de la principiul disponibilităţi, raţiunea avută în vedere fiind evidentă prin raportare la faptul că, de principiu, cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiţie sunt cheltuieli publice.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997:

"valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanţă ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege", iar potrivit art. 5 alin. (2) din Ordinul nr. 760/C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru:

"valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acţiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanţe ca vădit derizorie, evaluarea se face pe cale de expertiză, dispusă din oficiu sau la cererea oricărei părţi, taxa calculându-se la valoarea rezultată din expertiză".

Aşadar, este incontestabil faptul că în temeiul acestor norme, instanţa are obligaţia de a verifica caracterul real al evaluării realizate de reclamant în cererea de chemare în judecată şi de a dispune, chiar din oficiu, administrarea unei expertize judiciare pentru stabilirea acestei valori reale a litigiului. Astfel, prin instituirea acestei norme, s-a urmărit evitarea unor acţiuni judiciare promovate, din punct de vedere al timbrajului, în frauda legii, iar raportarea la o expertiză judiciară administrată în condiţii de contradictorialitate, reprezintă un criteriu obiectiv şi precis, cu atât mai mult cu cât, într-o astfel de procedură, partea titulară a cererii de chemare în judecată are pe deplin respectat dreptul de a se apăra, putând formula obiecţiuni la expertiză sau combate, prin probe administrate în condiţii de contradictorialitate concluziile acesteia.

Or, în cauză, reclamantul nu a formulat astfel de obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă depus în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 6 septembrie 2016.

De altfel, determinarea valorii litigiului, cu luarea în considerare a valorii actualizate a contraprestaţiilor chiriaşului şi nu a valorii stabilite prin actul a cărui nulitate se invocă, încheiat la o dată mult anterioară momentului sesizării instanţei de fond, reprezintă o chestiune litigioasă care a fost tranşată prin Sentinţa civilă nr. 39116/3/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă şi, ca atare, această statuare, intrată în puterea lucrului judecat, nu putea fi ignorată de către Tribunal şi nici de instanţa de apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul-reclamant Muzeul Naţional "George Enescu".

Recurentul susţine că, instanţa de apel, deşi a observat că Tribunalul Bucureşti, ca instanţa de fond a fixat taxa de timbru în temeiul art. 33 O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a respins greşit apelul reţinând că nu s-ar fi formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru.

Arată recurentul că decizia ICCJ invocată de instanţa de apel priveşte ipoteza în care ar fi urmat să fie cerută reexaminarea modalităţii în care a fost calculată matematic valoarea taxei de timbru. Or, prin apel s-a criticat o hotărâre dată cu încălcarea legii respectiv a principiului neretroactivităţii legii civile, solicitându-i instanţei de apel să observe că prima instanţă a dat o hotărâre nulă, bazată pe un text de lege care nu era în vigoare la data promovării cererii .

Susţine recurentul că instanţa de apel a aplicat greşit Decizia nr. 7/2011 ICCJ care priveşte o cu totul altă ipoteză decât aceea pentru care s-a cerut anularea pentru nelegalitate a hotărârii instanţei de fond.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susţinut în esenţă că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul promovării acţiunii. De asemenea s-a mai susţinut că dispoziţiile Deciziei nr. 7/2011 ICCJ au fost aplicate greşit în cauză.

Criticile sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a menţionat greşit O.U.G. nr. 80/2013 ca fiind temeiul anulării cereri ca netimbrată, legea aplicabilă fiind Legea nr. 146/1997.

Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că menţionarea greşită a O.U.G. nr. 80/2013 de către instanţa de fond nu schimbă datele problemei deoarece ambele acte normative prevăd în mod similar calea specială de urmat în situaţia în care partea nu este de acord cu taxa judiciară de timbru stabilită de instanţă.

Elementul esenţial, pentru care instanţa de fond nu a făcut aplicarea textelor de lege care reglementează acordarea facilităţilor pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate sau reexaminarea acestora, este acela că recurentul nu a uzat de calea specială prevăzută de lege.

Înalta Curte aminteşte faptul că prin Decizia nr. 7/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Or, recurentul, în condiţiile în care a considerat că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, avea deschisă calea reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cale prevăzută şi de O.U.G. nr. 80/2013, respectiv formularea unei cereri de reexaminare, procedură de care aceasta însă nu a uzat.

În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 7/2014 date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, criticile recurentului nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Muzeul Naţional "George Enescu" împotriva Deciziei civile nr. 1086 A din 14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2018.

Procesat de GGC - LM