Cassation appeal declaring the recourse against a traffic accident damages award null due to failure to establish grounds of illegality

Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 04.04.2014, sub numărul x/3/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând despăgubiri civile şi daune morale, ca urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost.

La data de 28.04.2014 a fost înregistrată Ia dosarul cauzei cererea precizatoare formulată de reclamant cu privire la valoarea pretenţiilor defalcat pe daune materiale şi morale prin care a menţionat că solicită 566.820 euro reprezentând daune morale şi 433.180 reprezentând daune materiale (din care suma de 133.180 euro reprezintă pierderi din activitatea profesională, suma de 15.000 euro cheltuieli de îngrijire după data producerii accidentului, suma 120.000 euro cheltuieli suplimentare de transport şi suma de 165.000 euro cheltuieli pentru îngrijire medicală permanentă).

Ulterior, la data de 22.10.2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea precizatoare formulată de reclamant cu privire la temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, respectiv prevederile art. 48 şi următoarele din Legea nr. 136/1995 şi dispoziţiile Normei pentru asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 19.11.2009 emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare la data producerii evenimentului, 11.03.2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 7193 din 17.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia VI-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi a obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi suma de 11.840 RON, cu titlu de daune materiale (cheltuieli de îngrijire). Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind plata daunelor materiale constând în pierderi din activitatea profesională, cheltuieli pentru îngrijire medicală permanentă şi cheltuieli suplimentare de transport. De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat apel atât pârâta S.C. B. S.A., cât şi reclamantul A.

Prin Decizia civilă nr. 1741 din 26.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. A admis apelul formulat de pârâtă. A schimbat sentinţa apelată în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la critica apelantei pârâte S.C. B. S.A. în sensul că în mod greşit prima instanţă nu ar fi reţinut şi culpa reclamantului în producerea accidentului, instanţa de apel a constatat că prin rezoluţia întocmită la data de 24.03.2011 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2010 s-a stabilit, în privinţa reclamantului din prezenta cauză A., că urmează să se dispună neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) şi (5) C. pen., ca urmare a lipsei vinovăţiei acestuia, culpa exclusivă aparţinând făptuitoarei C., ca urmare a efectuării unui viraj la stânga a autoturismului pe care aceasta îl conducea, manevră efectuată cu încălcarea marcajului dublu continuu care delimita cele două sensuri de mers.

Suplimentar faţă de probele administrate în faza de cercetare penală, în faţa instanţei de fond a fost efectuată o expertiză tehnică de specialitate cu privire la dinamica producerii accidentului, în care într-adevăr, expertul a apreciat că şi reclamantul A. ar fi generat o stare de pericol, ce a condus la producerea accidentului, prin aceea că ar fi depăşit viteza legală de 30 km/h, deşi avea obligaţia de a reduce viteza conform dispoziţiilor art. 123 lit. f) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, pentru situaţia "când partea carosabilă este acoperită cu polei, gheaţă, zăpadă bătătorită, mâzgă sau piatră cubică umedă".

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte însă, în niciunui dintre actele de cercetare penală întocmite la faţa locului în momentul producerii accidentului nu se reţine că partea carosabilă ar fi fost acoperită cu polei, gheaţă sau zăpadă bătătorită, reţinându-se în mod expres faptul că era vorba de zăpadă frământată, şi nu bătătorită.

În lipsa administrării unor probe suplimentare faţă de cele avute în vedere la cercetarea penală cu privire la condiţiile meteo şi legate de starea drumului, instanţa nu poate reţine o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere şi în rezoluţia parchetului, şi care preia informaţiile din procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Instanţa de apel a mai reţinut că şi expertiza efectuată în faţa instanţei de fond a avut în vedere aceleaşi probe referitoare la starea carosabilului, pe care însă expertul le-a interpretat într-o manieră proprie, considerând că termenul de "zăpadă bătătorită" este sinonim cu cel de "zăpadă frământată".

Sub acest aspect, sunt total nefondate susţinerile apelantei-pârâtă în sensul că zăpada frământată ar fi acea zăpadă "întărită/bătătorită" peste care trec periodic roţile maşinilor. Astfel, instanţa a apreciat că nu este nevoie de cunoştinţe de specialitate pentru a face diferenţa între zăpada "bătătorită" şi cea "afânată", cele două noţiuni neputând fi confundate.

Pe de-o parte, zăpada bătătorită presupune existenţa unui strat de zăpadă întărită, aşa cum în mod corect arată şi pârâta, pe când zăpada frământată este cea care se aşterne pe carosabil în timp ce ninge, şi care nu apucă să se întărească tocmai pentru că este "frământată" de roţile maşinilor.

Potrivit aceloraşi acte de cercetare la faţa locului deja amintite, şi după cum se observă şi din unele poze efectuate imediat după producerea accidentului, în acel moment ningea, iar traficul era cei specific zonei DN1 pe timp de zi, fiind practic imposibil ca în aceste condiţii zăpada proaspăt ninsă să se şi întărească.

Pe de altă parte, nimic nu împiedica organele de cercetare să consemneze existenţa zăpezii "bătătorite" în cazul în care ar fi apreciat că aceasta există, cu atât mai mult cu cât scopul întocmirii procesului-verbal de cercetare la faţa locului este tocmai aceia de a reda cât mai exact situaţia de fapt percepută în momentul întocmirii sale.

Instanţa de apel a mai avut în vedere şi faptul că în mod cert deplasarea autoturismului reclamantului pe direcţia de mers Bucureşti - Ploieşti a generat o stare de pericol pentru autoturismul asigurat al pârâtei în momentul în care a încercat să facă un viraj la stânga prin faţa autoturismului reclamantului. Aceasta nu determină însă şi vinovăţia reclamantului în producerea accidentului, câtă vreme în sarcina sa nu s-a putut reţine încălcarea niciunei norme de circulaţie pe drumurile publice, în timp ce conducătorul autoturismului asigurat a efectuat o manevră de viraj nepermisă de lege.

În concluzie, cum critica pârâtei porneşte de la premisa greşită că zăpada bătătorită ar fi aceeaşi cu zăpada frământată, aceasta va fi înlăturată, constatându-se ca prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt precum şi lipsa vinovăţiei reclamantului în producerea accidentului.

Referitor la critica apelantei-pârâte privind cuantumul exagerat al daunelor morale acordate de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că se impune analizarea acesteia împreună cu critica formulată de apelantul reclamant prin apelul său, întrucât criticile formulate de ambele părţi se referă la aceeaşi chestiune litigioasă, respectiv cuantumul daunelor morale cuvenite pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului A.

Instanţa de apel a apreciat că stabilirea unor daune morale în cuantum de 50.000 euro, astfel cum a hotărât prima instanţă, este nejustificată, nerezonabilă, disproporţionată şi inechitabilă.

În cauza de faţă, prejudiciului moral este reprezentat de suferinţa fizică şi psihică încercată în momentul faptei ilicite şi în perioada imediat următoare, având în vedere ca nu a fost pusă în primejdie viaţa reclamantului şi nici nu a determinat un prejudiciu estetic grav şi permanent, după cum rezultă din Raportul de expertiză medico-legală nr. Al/8961/2014 întocmit în cauză, precum şi din proba testimonială administrată în faţa instanţei de fond şi prin aplicarea unor prezumţii simple, judecătoreşti. Cuantificarea daunelor morale cuvenite este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, în cazul dezacordului între părţi, ţinându-se seama de regula înscrisă în art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009, care se referă la legislaţia aplicabilă şi la jurisprudenţa din România.

În aplicarea acestei reguli, instanţa are în vedere faptul ca prejudiciul, chiar moral, poate fi acoperit pecuniar, iar valoarea despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie, dar nici nu poate constitui o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză sau de sancţionare a societăţii de asigurare.

Totodată, examinând practica judiciară, instanţa de apel a constatat că este justă acordarea despăgubirilor morale în limita sumei de 10.000 euro.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor morale instanţa are în vedere următoarele criterii: circumstanţele producerii accidentului, reclamantul rulând cu o viteză de aproximativ 70 km/h în condiţii de iarnă, în timp ce afară ningea, leziunile suferite şi locul amplasării acestora, la nivelul piciorului drept, faptul că nu i-a fost pusă în primejdie viaţa, numărul de zile de îngrijiri medicale precum şi faptul ca reclamantul nu a rămas cu nicio infirmitate în urma accidentului.

Sub aspectul susţinerii reclamantului în sensul că ar fi rămas cu o invaliditate permanentă, instanţa de apel a apreciat-o ca neîntemeiată, faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Astfel, deşi leziunea traumatică a determinat o complicaţie, ce includea la data întocmirii raportului un minim deficit funcţional de mobilitate al articulaţiei genunchiului, aceasta nu întruneşte totuşi criteriologia medico-legală a infirmităţii posttraumatice, noţiune ce include drept criterii definitorii ireversibilitatea, respectiv afectarea globală şi nu procentuală sau cumulativă.

S-a mai reţinut în acelaşi raport de expertiză şi ca la data întocmirii acestuia, reclamantul beneficia de indicaţii medicale în scopul îmbunătăţirii stării de sănătate, fiindu-i indicate mai multe proceduri medicale, incluse deja în indicele de gravitate "zile de îngrijiri medicale" alocat prin raportul efectuat.

Faţă de aceste concluzii, instanţa de apel a apreciat ca nefiind utilă efectuarea unei expertize medico-legale cu obiectivul propus de reclamant, respectiv dacă acesta trebuie să beneficieze de îngrijire medicală permanentă, pe de-o parte nefiind constatată existenţa vreunei infirmităţi, iar pe de altă parte necesitatea urmării unor proceduri medicale suplimentare fiind deja avută în vedere de raportul de expertiză medico-legală întocmit în faţa primei Instanţe.

Motivele de apel invocate de reclamant în sprijinul majorării daunelor morale până la limita pretinsă de 566.820 euro nu pot fi primite. Invocarea unei traume psihice puternice nu poate justifica acordarea despăgubirilor în cuantumul excesiv solicitat, deoarece s-ar traduce într-o îmbogăţire nejustificată a reclamantului şi într-o sancţionare a societăţii de asigurare. De asemenea, nu poate fi invocată nici vreo schimbare radicală şi definitivă a condiţiilor de viaţă normale ale reclamantului, de natură să restrângă posibilităţile acestuia de a se bucura de plăcerile fireşti ale vieţii, recuperarea funcţională fiind integrală.

Satisfacţia compensatorie nu este atinsă prin acordarea unor despăgubiri exagerate, fiind suficientă recunoaşterea pe cale judecătorească a existenţei prejudiciului moral şi evaluarea daunelor Ia o sumă rezonabilă, atât timp cât înlăturarea consecinţelor negative ale faptei ilicite oricum nu s-ar putea produce, indiferent de cuantumul sumelor acordate.

Faţă de aceste considerente, sub aspectul daunelor morale, se apreciază ca fiind nefondat apelul formulat de reclamantul A. şi fondat apelul pârâtei B. S.A., astfel că acesta din urmă urmează a fi admis, cu consecinţa reducerii cuantumului daunelor morale la suma de 10.000 euro.

Sub aspectul celorlalte critici formulate de reclamantul A., instanţa de apel a constatat că şi acestea sunt nefondate.

Astfel, referitor la pierderile din activitatea profesională, s-a apreciat că nu se poate stabili un raport de cauzalitate directă între accidentarea reclamantului la picior şi pretinsa imposibilitatea a acestuia de a-şi desfăşura în continuare activitatea specifică de notar.

De asemenea, una dintre condiţiile obligatorii pentru a se putea obţine repararea unui prejudiciu este ca acesta să fie cert, respectiv sa fie sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. În cauză însă, având în vedere că reclamantul desfăşoară o profesie liberală, scăderea veniturilor acestuia nu poate fi urmarea exclusivă a producerii accidentului, ştiut fiind că veniturile realizate din profesiile liberale sunt influenţate de mulţi factori. Efectuarea unei expertize bazate pe veniturile anterioare ale reclamantului nu ar fi fost utilă în cauză, câtă vreme oricum nu se poate determina în ce măsură o eventuală scădere a acestor venituri anterioare este urmarea directă a accidentului, şi/sau urmare a existenţei altor factori, independenţi de accident, şi care influenţează nemijlocit veniturile unui notar.

În privinţa cheltuielilor privind îngrijirea medicală permanentă, instanţa constată că reclamantul le-a estimat la suma de 165.000 euro, raportându-se la o speranţă de viaţă de 25 de ani.

Contrar susţinerilor reclamantului, instanţa de apel a apreciat că aceste cheltuieli constituie un prejudiciu eventual, a cărui întindere nu este nici determinată şi nici determinabilă, cu atât mai mult cu cât potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul nu a rămas cu o infirmitate permanentă. În măsura în care reclamantul va efectua şi alte cheltuieli pentru îngrijiri medicale determinate în mod direct de consecinţele accidentului, acesta are la îndemână posibilitatea formulării unei noi acţiuni în justiţie, având dreptul la repararea integrală a prejudiciului. În niciun caz însă nu-i poate fi acordată o sumă cu titlu general pentru acoperirea unor presupuse astfel de cheltuieli, criteriul de determinare al acestora ales de reclamant, prin raportare la o speranţă de viaţă medie, neavând niciun temei legal.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor suplimentare de transport, instanţa constată că reclamantul le-a estimat pe acestea ca fiind în cuantum de 120.000 euro, prin raportare din nou la o speranţă de viaţă de 25 de ani, şi le-a justificat prin aceea că întrucât nu mai poate conduce un autoturism, ar fi nevoit sa-şi angajeze un şofer cu salariul minim pe economie, la care se adaugă contribuţiile de 400 euro/lună.

Sub un prim aspect, aşa cum s-a reţinut deja, prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, s-a stabilit că reclamantul nu a rămas cu vreo infirmitate posttraumatică permanentă, de natură să-l împiedice să mai conducă vreodată un autovehicul.

Pe de altă parte, deplasarea cu un autovehicul personal nu reprezintă singura opţiune de deplasare a reclamantului, acesta având la îndemână alte mijloace de transport, ca orice persoană care nu conduce un autovehicul din diverse alte considerente.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nici una din criticile aduse sentinţei de către reclamant nu poate fi reţinută, instanţa de apel a respins acest apel ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea memoriului de recurs, reclamantul A. susţine că hotărârea recurată este vădit nelegală, deoarece singura trimitere pe care o face instanţa de apel la o normă de drept material este regula înscrisă în art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009, care se referă la legislaţia aplicabilă şi la jurisprudenţa din România.

Trimiterile la jurisprudenţa sunt cu totul generice, iar legislaţia este evocată în sensul că "(...) valoarea despăgubirilor trebuie să asigure acoperirea integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie, dar nici nu poate constitui o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză sau de sancţionare a societăţii de asigurare" (pag. 7).

Prin urmare, pentru o persoană a fost imobilizată la pat timp de 6 luni şi a avut nevoie de 1 an pentru a ieşi din casă, a avut nevoie de îngrijire permanentă, a fost în imposibilitate exercitării atribuţiilor profesionalele notar public), deoarece este cu totul evident că nu putea să ia consimţământul clienţilor şi să autentifice acte în postura respectivă, are în continuare şi pentru tot restul vieţii nevoie de îngrijiri medicale, are un deficit locomotor care îl împiedică să ducă o viaţă normală, concluziile instanţei de apel sunt vexatorii.

Aprecierile pe care instanţa de apel Ie face în cuprinsul deciziei criticate cu privire la natura şi gravitatea accidentului, precum şi a urmărilor acestuia denotă o atitudine subiectivă, şi chiar ostilă.

Astfel, instanţa determină cuantumul daunelor morale în considerarea concluziilor vădit subiective conţinute în expertiza auto, prin care se încearcă să se ateste culpa comună în producerea evenimentului rutier, respectiv faptul că reclamantul circula cu 70 km/oră, deşi în cuprinsul aceleiaşi hotărâri sunt infirmate celelalte susţineri ale expertului auto.

Mai mult, deşi constată că în raportul de expertiză medico-legală se concluzionează că reclamantul trebuie să urmeze tratament pentru tot restul vieţii, instanţa de apel trimite la numărul de zile de îngrijiri medicale.

Cu privire la pierderile din activitatea profesională instanţa de apel a stabilit:

"Astfel, referitor la pierderile din activitatea profesională, instanţa apreciază că nu se poate stabili un raport de cauzalitate directă între accidentarea reclamantului la picior şi pretinsa imposibilitate a acestuia de a-şi desfăşura în continuare activitatea specifică de notar". În alţi termeni, nu există un raport de cauzalitate între imobilizarea la pat a unui liber profesionist a cărui activitate specifică de notar presupune discuţia nemijlocită cu clientul, şi pierderea din activitatea profesională determinată de imposibilitatea notarului de a primi clientul. Concluzia este evidentă, respectiv aceea că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, iar despăgubirile acordate nu asigură acoperirea integrală, echitabilă, rezonabilă, iar nu derizorie sau vexatorie a prejudiciului.

Solicită a se constata greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 48 şi urm. din Capitolul III al Legii nr. 136/1995 şi art. 24 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 19.11.2009 emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor - în vigoare la data producerii evenimentului (11.03.2010):

Dincolo de aprecierile din hotărârea criticată privind dorinţa reclamantului de îmbogăţire fără justă cauză se constată că suma de 10.000 euro stabilită de către instanţa de apei ca reprezentând cuantumul care asigură acoperirea integrală, echitabilă, rezonabilă a prejudiciului suferit este cu totul derizorie sau vexatorie faţă de gravitatea accidentului şi a urmărilor acestuia.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe fond, admiterea apelului în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs către intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantul, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului reclamantului, ce a fost comunicată.

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 14 februarie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat ca hotărârea recurată este supusă căii de atac a recursului şi că recursul îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Completul de filtru C7, la data de 19 februarie 2018, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac Ia data de 4 mai 2018, fără citarea părţilor.

Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă S.C. B. S.A., faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) litera, d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, astfel că, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Or, în speţa, criticile expuse de recurentul-pârât vizează hotărârea atacată din perspectiva interpretării greşite a probatoriului administrat în cauză, referindu-se la situaţiile factuale examinate de instanţa de apel atunci când a cuantificat efectiv despăgubirile acordate cu titlu de daune morale, astfel încât, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului exercitat în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., se constată că, prin aceste critici, care vizează interpretarea aspectelor de fapt ale judecăţii, respectiv a probelor administrate, se pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate.

Astfel, în privinţa criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, care ar fi trebuit să fie în consonanţă cu cele reţinute în practica judecătorească din România, Înalta Curte reţine ca acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 din C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar,

Aşadar, recurentul-reclamant nu a susţinut că, în analiza cererii de apei, curtea de apel ar fi ignorat principiile dezvoltate în jurisprudenţa naţională şi a Curţii europene cu referire la cuantumul daunelor morale acordate, ci a arătat că interpretarea pe care aceasta a dat-o, pe baza elementelor de fapt ale judecăţii, este greşită. Or, aşa cum s-a arătat deja, aprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate exced controlului de legalitate.

Reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a actelor normative care au stat la baza cererii de chemare în judecata, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

De altfel, din modul în care au fost expuse criticile se constată că cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurentul-reclamant făcând ample referiri la aspectele de fapt ale judecăţii, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în apărările formulate prin motivele din apel şi cele prezentate în faţa primei instanţe,

Prin urmare, instanţa de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi examinate nici criticile dezvoltate în continuare, care vizează criteriile de apreciere asupra prejudiciului moral, în funcţie de circumstanţele cazului dat, pe baza probelor administrate.

Ca atare, în speţă, nu numai că recurentul-reclamant nu a conceput critici care să se încadreze în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocată prin memoriul de recurs, dar nu a formulat nici motive de recurs care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi Ia argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ. prin dispoziţii speciale, de strică interpretare.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

De asemenea, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1741 din 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1741 din 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2018.

DECIZIA Nr. 1.634 din 4 mai 2018

Procesat de GGC - NN