RCA insurance liability: evidentiary admissibility of witness testimony for funeral costs and scope of judicial review for concurrent fault

Prin Sentinţa nr. 1366/13.12.2016, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtă, după cum urmează: către reclamanta A., la plata sumei de 90.000 euro cu titlu de daune morale, a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune materiale şi la plata unei prestaţii periodice de 300 RON/lună începând cu data de 19.09.2012 (data accidentului) şi până la încetarea stării de nevoie; către reclamanta B., la plata sumei de 90.000 euro cu titlu de daune morale şi la plata unei presetaţii periodice de 600 RON/lună începând cu data de 19.09.2012 (data accidentului) şi până la data finalizării studiilor universitare - iunie 2016, sumele prevăzute în valută urmând a fi plătite în echivalentul în RON la data plaţii efective plus dobânda legală.

Prin Decizia nr. 533/27.06.2017, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantele A. şi B., respectiv de pârâta C.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Prin decizia recurată, au fost nesocotite/interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 1371 C. civ., art. 28 din Normele anexă la Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. şi art. 49 din Legea nr. 136/1995, prin nereţinerea culpei concurente a rudei reclamantelor în producerea şi/sau neevitarea accidentului şi, implicit, în producerea prejudiciului, ce impunea diminuarea proporţională a daunelor cuvenite reclamantelor.

Astfel cum rezultă din probele dosarului (inclusiv cele din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2012 deschis ca urmare a accidentului rutier), impactul dintre vehiculele conduse de D. şi E. s-a produs pe fondul pătrunderii parţiale pe contrasens a vehiculului marca (...) condus de şoferul E.

Or, chiar dacă s-ar admite că numitul E. a frânat şi a virat către stânga (intrând pe contrasens) cu intenţia de a evita coliziunea cu autovehiculul condus de D. care rula sinuos anterior producerii impactului (deşi acest ultim aspect nu rezultă din probele obiective de la dosar, ci a fost susţinut exclusiv de către martorul F., ocupant al autovehiculului (...) şi în acelaşi timp coleg şi prieten cu şoferul E., fiind ulterior preluat ca atare la stabilirea dinamicii evenimentului rutier şi culpei de către experţii tehnici auto desemnaţi să întocmească lucrări în cauză), acest lucru nu îl absolvă de vină pe şoferul E., care, prin virajul la stânga şi pătrunderea pe sensul opus de mers unde în mod evident circulau alte autovehicule, inclusiv cel de care s-a şi ciocnit), a efectuat o manevră greşită care a concurat în mod direct la crearea unei stări de pericol concret, iminent şi a determinat producerea accidentului rutier/imposibilitatea evitării sale. Acest aspect este evidenţiat şi în expertiza auto întocmită în cauză de ing. H.

Mai mult decât atât, în acord cu cele reţinute de organele de cercetare penală (prin referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale confirmat prin rezoluţia Parchetului), şoferul E. avea la îndemnă cel puţin alte două modalităţi de a acţiona aşa încât să evite producerea impactului sau cel puţin să limiteze efectele grave ale accidentului (decesul său) şi anume: fie frâna şi păstra traiectoria iniţială către înainte pe banda sa (fără să pătrundă pe sensul opus), fie frâna şi vira la dreapta (pe acostamentul lat de circa 2 metri), important de reţinut fiind faptul că oricare dintre aceste două variante ar fi avut un deznodământ mai favorabil în raport de varianta pentru care a optat E.

Deşi expertul tehnic H. susţine că varianta virajului la dreapta putea duce la răsturnarea vehiculului condus de E. (opinia sa nefiind, însă, în sensul că răsturnarea ar fi fost una certă, ci doar posibilă), acesta nu îşi argumentează obiectiv şi tehnic afirmaţia, ci doar face vorbire de o diferenţa de nivel faţă de cota drumului, ignorând total împrejurarea că banda de circulaţie pe care rula vehiculul (...) se continua în dreapta sa cu acostament lat de cca 2 metri ce ar fi permis rularea în siguranţa a vehiculului condus de victima E., fără a exista risc de răsturnare.

Aşadar, adoptând manevra de "evitare" prin viraj la stânga cu pătrundere pe contrasens, ruda reclamantelor a luat decizia greşită (şi care s-a dovedit a-i fi fatală), sens în care ar fi trebuit reţinută culpa acestuia în producerea şi/sau neevitarea accidentului şi urmării sale păgubitoare (pe care recurenta o apreciază ca fiind într-un procent de 30%).

Împrejurarea că ruda reclamantelor nu a avut mult timp la dispoziţie pentru a lua o decizie sau că a acţionat în încercarea de a-şi salva viaţa (argumente reţinute de instanţa de apel în motivarea soluţiei) nu îl absolvă pe acesta de orice vină, fiind eventual elemente care pot influenţa gradul de culpa reţinut în sarcina sa.

Făcând o paralelă cu situaţia reglementată de art. 20 C. pen. privind starea de necesitate, se poate observa că săvârşirea unei fapte penale este "scuzabilă" (se bucură de impunitate) doar atunci când urmările sale nu sunt mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Or, în speţa de faţă, prin efectuarea manevrei de viraj stânga şi pătrundere pe contrasens, este evident că fapta/acţiunea şoferului E. l-a expus pe acesta unui risc de coliziune mult mai mare (care, de altfel, s-a şi produs) comparativ cu riscul pe care şi l-ar fi asumat dacă ar fi menţinut traiectoria către înainte sau ar fi efectuat un viraj de evitare către dreapta pe acostamentul drumului.

Întrucât şi ruda reclamantelor a contribuit la producerea accidentului/neevitarea urmărilor sale prejudiciabile, instanţa de apel trebuia să reţină incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale invocate prin motivul de recurs, sens în care ar fi trebuit sa constate culpa comună şi să acorde reclamantelor despăgubiri invers proporţional cu gradul de vinovăţie al rudei lor decedate.

2. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 49 din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi art. 309 C. proc. civ., prin acordarea daunelor materiale în cuantum de 10.000 euro (cheltuieli cu înmormântarea şi pomenirile rudei lor) pe baza depoziţiei martorului audiat de prima instanţă.

Raportat la faptul juridic delictual din care izvorăsc pretenţiile reclamantelor (accidentul de circulaţie) şi la calitatea pârâtei (asigurător RCA), în cauză sunt aplicabile prioritar prevederile legislaţiei speciale în materia asigurării, în vigoare la data producerii accidentului. Art. 49 pct. 2 din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 redă exhaustiv atât categoriile de costuri care se despăgubesc de către societatea de asigurare în caz de deces, cât şi mijloacele de probă admise, respectiv documente justificative.

Reclamantele nu au depus niciun fel de documente justificative sub acest aspect, după cum nici nu au făcut dovada că s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă de a preconstitui dovezi în probaţiune, aşa încât să fie incidente dispoziţiile derogatorii ale art. 309 alin. (4) C. proc. civ., iar reclamantele să fie scutite de a mai dovedi cu înscrisuri actele juridice cu o valoare mai mare de 250 RON.

Simpla lor afirmaţie în acest sens nu este suficientă, mai cu seamă că o asemenea imposibilitate de preconstituire a înscrisurilor pe fondul tulburării/şocului resimţit de rude în urma decesului victimei s-ar putea eventual admite/prezuma doar pentru perioada imediat următoare evenimentului, nicidecum şi după trecerea unei perioade mai lungi de timp. Or, reclamantele nu au depus la dosar acte justificative de plată nici pentru costurile pretins efectuate cu înmormântarea imediat după decesul rudei, dar nici pentru cele cu pomenirile ulterioare care s-au organizat după mai multe luni sau chiar ani.

Valorile indicate de martor (defalcat, pe categorii de costuri) depăşesc, fiecare în parte, plafonul de 250 RON instituit de legiuitor în cuprinsul art. 309 C. proc. civ., astfel încât proba testimonială în dovedirea acestora este inadmisibilă.

Inadmisibilitatea probei cu martori reiese şi din prevederile legislaţiei speciale în materia asigurărilor, art. 49 din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 menţionând explicit că singura proba permisă în dovedirea existenţei şi respectiv întinderii prejudiciului reclamat cu titlu de daune materiale în caz de deces este cea cu documente justificative.

Art. 8 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la momentul producerii accidentului rutier, menţionează expres faptul că stabilirea şi plata despăgubirilor se efectuează în condiţiile Normelor adoptate prin Ordinele C.S.A., ceea ce înseamnă că Normele indicate devin extensia legii speciale care face trimitere la ele şi deci capătă forţa juridică a acesteia, aplicându-se prioritar oricăror alte dispoziţii din C. civ. sau din alte acte normative de rang inferior pe care ar fi putut să le aibă în vedere instanţa de apel atunci când a motivat soluţia în sensul că declaraţia martorului reprezintă un mijloc de probă adecvat şi admis de lege în dovedirea daunelor materiale cerute de reclamantele din prezenta cauză.

3. Prin decizia recurată, au fost nesocotite/interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 524, 529 şi 532 C. civ., prin acordarea unor prestaţii periodice de 300 RON/lună în favoarea soţiei defunctului şi de 600 RON/lună în favoarea fiicei defunctului şi, totodată, s-a omis a se analiza critica din apel vizând data de la care s-ar putea datora o atare prestaţie, implicit de a motiva soluţia sub acest aspect.

Reclamantei A., soţia victimei, nu i se cuvine prestaţia periodică, deoarece din probele dosarului nu a rezultat că sunt întrunite condiţiile din art. 524 C. civ., în sensul că reclamanta nu s-ar putea întreţine din bunurile sale şi/sau că aceasta s-ar afla într-o incapacitate de muncă atestată medical. Simplul fapt că reclamanta a preferat să nu se angajeze până la momentul decesului soţului (prestând, însă, munca în gospodăria proprie, ceea ce arată o dată în plus că nu se afla sub nicio forma în incapacitate de muncă) nu înseamnă că era în întreţinerea defunctului în sensul reglementat de art. 524 C. civ.

Nici starea medicală a acestei reclamante de după producerea accidentului nu prezintă relevanţă în cauză (contrar celor reţinute de instanţa de apel), cată vreme în proces s-a cerut o prestaţie periodică în raport de afirmaţia că soţia se afla anterior accidentului în întreţinerea soţului.

În privinţa reclamantei B., fiica victimei, nu au fost respectate prevederile art. 529 alin. (2) C. civ., sub aspectul venitului lunar net al părintelui la care se aplică Va pentru determinarea întreţinerii datorate pentru un copil, în raport de care i se cuvenea o prestaţie periodică de 375 RON/lună, şi nu de 600 RON lunar.

Potrivit adeverinţelor de la dosar, defunctul era angajat pe postul de agent comercial cu un venit net de baza de 1.000 RON/lună, realizând efectiv în perioada mai 2012 - septembrie 2012 (5 luni) un venit net total de 7.503 RON, adică în medie 1.500 RON/lună (salariu de bază + sporuri/bonusuri). Aşadar, reclamanta B. avea dreptul la 1/4 din venitul lunar net de 1.500 RON efectiv realizat de tatăl său, adică 375 RON/lună.

Însă şi de această dată instanţa de apel a dat prioritate declaraţiei de martor (care a relatat în faţa primei instanţe că defunctul realiza lunar un venit de până la 2.300 RON) în detrimentul adeverinţelor de venit de la dosar şi a apreciat că prestaţia periodică de 600 RON/lună acordată fiicei victimei a fost corect determinată prin raportare la venitul lunar maxim de 2.300 RON, fără a motiva/justifica de ce a luat în calcul venitul maxim şi nu pe cel mediu. Mai mult, nici măcar având în vedere acest pretins venit lunar de 2.300 RON prestaţia periodică acordată nu a fost corect cuantificată.

Pe de altă parte, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivarea cu privire la critica vizând data de la care trebuia acordată o eventuală prestaţie periodică.

Prestaţia a fost acordată începând de la momentul producerii accidentului, contrar dispoziţiilor exprese ale art. 532 alin. (1) C. civ., unde se prevede că prestaţia periodică având natura unei pensii de întreţinere se datorează de la data introducerii acţiunii.

4. Instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra criticii vizând data acordării dobânzii legale, implicit de a motiva soluţia sub acest aspect.

În absenţa precizării efective în sentinţă a momentului de la care se datorează dobânda aferentă despăgubirilor acordate, interpretarea este că dobânda legală a început să curgă de la pronunţarea hotărârii primei instanţe (soluţie în dezacord cu prevederile C. civ., respectiv cu practica şi doctrina în materie, unde s-a statuat că dobânda legală curge în asemenea cazuri de la rămânerea definitivă a hotărârii şi nu de la un moment anterior), sens în care critica sub acest aspect era fondată, astfel încât instanţa de apel ar fi trebuit să o analizeze şi să se pronunţe propriu-zis asupra sa, iar nu să reţină că este "străină" de cauză.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1532 alin. (3) C. civ., "Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată", în această categorie intrând cel puţin despăgubirile acordate pentru daune morale, care prin excelenţă sunt determinate subiectiv, fiind aşadar cuantificate propriu-zis abia la finalul procesului printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenta nu a avut posibilitatea de a cuantifica în prealabil dauna aşa încât să fi putut face anticipat plata despăgubirii cuvenite reclamantelor cu titlu de daune morale, motiv pentru care nu i se poate imputa neplata acestora prin obligarea la dobânda legală începând cu o data anterioară rămânerii definitive a hotărârii instanţei.

Pe de altă parte, ţinând cont de natura juridică a dobânzii legale, de sancţiune care se aplică debitorului nediligent pentru neexecutarea la timp a obligaţiei, pârâta nu era în întârziere la momentul formulării acţiunii sau la momentul pronunţării hotărârii fondului, de vreme ce creanţa reclamantelor nu era certă, lichidă şi exigibilă la acea dată.

Recurenta a făcut referire la Decizia de îndrumare nr. 2 din 23.03.1972 a fostului Tribunal Suprem cu privire la unele probleme referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor, precum şi la plata dobânzilor şi majorărilor legale în cazul pagubelor produse prin infracţiuni, precum şi la practica instanţelor naţionale, inclusiv la hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora dobânda pentru daune morale se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.03.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâta C., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. 3 C. proc. civ., pentru motivele arătate în încheiere. Nefiind incidenţă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) sau alin. (6) din art. 493 C. proc. civ., în aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Prin primul motiv de recurs, pârâta C. a criticat nereţinerea culpei concurente a victimei - autorul reclamantelor - în producerea accidentului auto soldat cu decesul acesteia şi, implicit, în crearea prejudiciului a cărui reparare se pretinde în cauză.

Recurenta susţine, în esenţă, că victima ar fi trebuit să efectueze o altă manevră în trafic, înainte de accidentul propriu-zis, care ar fi permis evitarea coliziunii ce i-a cauzat decesul.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a confirmat culpa exclusivă a conducătorului auto bulgar în producerea accidentului auto, pe baza probelor administrate, stabilind în sarcina asigurătorului, pârâta din cauză, obligaţia de reparare integrală a prejudiciului cauzat soţiei şi fiicei victimei.

Astfel, nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor legale invocate prin motivele de recurs pentru motivul că, în fapt, nu s-a reţinut culpa concurentă a victimei şi, deci, nici răspunderea pentru faptă proprie a autorului accidentului numai pentru partea din prejudiciu imputabilă.

Cu toate că se evocă modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, se constată că finalitatea susţinerilor din motivele de recurs este aceea a reaprecierii de către această instanţă de control judiciar a situaţiei de fapt, atât timp cât identificarea normei aplicabile depinde de întinderea răspunderii pentru faptă proprie, iar aceasta se stabileşte, potrivit art. 28 alin. (1) teza ultimă din Ordinul CSA nr. 14/2011, prin orice mijloc de probă.

Or, reevaluarea situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate interesează temeinicia deciziei recurate, astfel încât excedează controlul de legalitate presupus în sarcina instanţei de recurs şi circumscris cazurilor de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiţii, susţinerile recurentei referitoare la culpa concurentă a victimei nu vor fi primite.

2. Recurenta-pârâtă a criticat menţinerea de către instanţa de apel a dispoziţiei primei instanţe de acordare a daunelor materiale constând în contravaloarea cheltuielilor cu înmormântarea şi pomenirile autorului lor, victima accidentului rutier, din perspectiva prevederilor legale referitoare la admisibilitatea probei testimoniale.

Se constată că sunt nefondate criticile astfel formulate.

Critica cu acest obiect a recurentei se bazează pe premisa greşită că Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii accidentului, respectiv cele adoptate în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi puse în aplicare de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor prin Ordinul nr. 14/2011, ar fi aplicabile în cazul stabilirii despăgubirilor pe cale judecătorească şi că ar conţine derogări de la dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la probe.

Într-adevăr, astfel cum susţine recurenta, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului (19.09.2012) prevede că, printre altele, stabilirea şi plata despăgubirilor se efectuează, pentru asigurările obligatorii, în condiţiile legii şi ale normelor adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Legea nr. 136/1995 face distincţie, însă, în privinţa stabilirii despăgubirilor, între procedura derulată de asigurător şi cea jurisdicţională, arătând în art. 54, în forma în vigoare la data producerii accidentului. Nu se face trimitere, în cazul în care instanţa de judecată se pronunţă asupra despăgubirii, la stabilirea despăgubirii conform legii speciale, ceea ce înseamnă că instanţa stabileşte despăgubirea potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta că Normele se aplică şi în etapa stabilirii despăgubirilor pe cale judecătorească, eventualul caracter derogator de la dreptul comun prin legislaţia specială trebuie să rezulte în mod expres şi neechivoc, ceea ce nu este cazul în speţă.

Astfel, potrivit art. 53 din Legea nr. 136/1995, în forma relevantă în cauză, prin normele adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se stabilesc, în ceea ce priveşte despăgubirile, nivelul acestora şi condiţiile de plată, fără vreo referire la probe.

Mai mult, art. 26 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 prevede că "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă."

În acelaşi sens, art. 43 stipulează că "Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în baza poliţei RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul "Constatare amiabilă de accident" ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, pe baza înştiinţării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum şi a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească."

Menţiunea admisibilităţii oricărui mijloc de probă pentru dovedirea pretenţiilor persoanei prejudiciate nu numai că nu indică în mod expres şi neechivoc intenţia emitentului actului de a deroga de la dreptul comun dimpotrivă: inserarea sa în prevederi de principiu ale Ordinului, în legătură cu stabilirea despăgubirilor, subliniază tocmai aplicarea dreptului comun, prin administrarea mijloacelor doveditoare compatibile cu faptele şi actele supuse probaţiunii.

Pe de altă parte, nu este posibilă administrarea oricărui mijloc de probă în ambele etape de stabilire a despăgubirilor, fiind evident că proba testimonială nu s-ar putea administra în faţa asigurătorului. Nu există, însă, niciun impediment pentru administrarea sa în faţa instanţei de judecată, în cazurile în care nu s-a ajuns la stabilirea amiabilă a despăgubirilor. Prevederile de principiu din Ordin nu impun vreo condiţie de admisibilitate a probelor, însă aplicarea lor trebuie circumstanţiată în funcţie de modalitatea în care se stabilesc despăgubirile, amiabil sau prin hotărâre judecătorească.

În acest context trebuie integrată menţiunea din art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011, conform căreia, în caz de deces, cheltuielile se probează cu documente justificative. Prin coroborare cu prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 44, citate mai sus, textul nu relevă o limitare de plano a probaţiunii la înscrisuri, cu excluderea altor mijloace de probă şi, deci, o inadmisibilitate în orice situaţie a probei testimoniale, ci permite aplicarea dreptului comun, cel puţin în faţa instanţei de judecată.

În aceste condiţii, nu se poate reproşa instanţei de apel că a confirmat despăgubirile acordate de prima instanţă pe baza depoziţiilor martorilor, de altfel, şi a altor mijloace de probă, precum prezumţiile (instanţa de apel făcând referire şi la fapte notorii, ce nu trebuie dovedite), criticile recurentei pe acest aspect neputând fi primite.

Proba testimonială fiind admisibilă, nu este incident art. 309 alin. (4) C. proc. civ., pentru a se verifica dacă reclamantele s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic.

Din susţinerile recurentei nu se poate reţine nici vreo încălcare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 309 alin. (2) prima teza C. proc. civ., în conformitate cu care proba cu martori nu este admisibilă pentru dovedirea actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 RON.

Pentru a ajunge la concluzia inadmisibilităţii probei testimoniale pe acest temei, recurenta a defalcat pe categorii de costuri valorile indicate de martor. Or, norma în discuţie prevede criteriul valorii actului juridic, ceea ce înseamnă, în cazul mai multor acte juridice, că trebuie avută în vedere valoarea obiectului fiecăruia, iar nu valoarea cumulată a acestor acte, în cadrul fiecărei categorii de costuri. În această situaţie, modul de calcul propus de recurentă nu susţine critica privind încălcarea normei procesual civile.

3. În ceea ce priveşte menţinerea de către instanţa de apel a dispoziţiilor primei instanţe referitoare la acordarea prestaţiilor periodice către reclamante, se constată următoarele:

Potrivit art. 1390 alin. (1) C. civ., "Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat".

Cu referire la reclamanta A., soţia victimei decedate în accidentul rutier, recurenta a contestat îndreptăţirea acesteia la prestaţie periodică din perspectiva neîntrunirii în concret a condiţiilor prevăzute de art. 524 C. civ. privind creditorul întreţinerii.

În acest cadru, se apreciază că instanţa de apel a stabilit, în mod corect, ca fiind relevante atât împrejurarea că soţia s-a aflat în întreţinerea soţului, cât şi circumstanţe ulterioare decesului.

Din prevederile alin. (4) al art. 1390 C. civ., potrivit cărora la stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, rezultă că evaluarea se realizează la momentul soluţionării cererii de recunoaştere în raport cu asigurătorul a dreptului la întreţinere şi, chiar dacă este necesar ca starea de nevoie să fi existat până la deces, aceasta este prezumată din prestarea efectivă a întreţinerii de către soţ.

În schimb, pentru cercetarea continuării prestării întreţinerii, estimarea are în vedere toate elementele relevante la momentul soluţionării cererii, care atestă că starea de nevoie persistă.

Potrivit art. 524 C. civ., invocat de recurentă, "Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale".

Contrar susţinerilor recurentei, imposibilitatea creditorului de a se întreţine din munca sau din bunurile sale nu echivalează cu incapacitatea de muncă, în absenţa unei asimilări expres prevăzute, precum cea care exista în art. 86 din Codul familiei. Reformularea textului în reglementarea actuală indică renunţarea legiuitorului la condiţionarea dreptului la întreţinere de incapacitatea de muncă, aceasta din urmă fiind doar o posibilă circumstanţă în evaluarea stării de nevoie. Prin urmare, poate fi relevantă împrejurarea că, din motive medicale, reclamanta nu a putut găsi şi păstra un loc de muncă după decesul soţului, astfel cum a apreciat instanţa de apel.

Drept urmare, susţinerile recurentei în legătură cu condiţiile de acordare a prestaţiei periodice sunt nefondate.

Cât priveşte pe reclamanta G., fiica victimei decedate în accident, recurenta a contestat cuantumul prestaţiei periodice stabilite în sarcina asigurătorului şi, totodată, absenţa din hotărâre a considerentelor în legătură cu momentul acordării prestaţiei periodice în favoarea acestei reclamante.

Susţinerile referitoare la cuantumul prestaţiei periodice nu pot fi primite, deoarece tind la reaprecierea de către instanţa de recurs a situaţiei de fapt stabilite în legătură cu venitul net lunar pe care îl realiza autorul reclamantei, în sensul neluării în calcul a venitului maxim şi, totodată, al cuantificării corecte ca urmare a aplicării cotei legale prevăzute de art. 529 alin. (2) C. civ. Or, atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise verificării nelegalităţii, nu şi a netemeiniciei deciziei recurate, astfel încât nu pot fi reevaluate constatările de fapt ale instanţei de apel, pe baza probelor administrate.

În privinţa momentului de la care prima instanţă a stabilit plata prestaţiei periodice în favoarea reclamantei G., se constată, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel a confirmat aplicarea dispoziţiilor C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Aşadar, în cauză s-a făcut aplicarea şi a prevederilor art. 1381 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care "Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat".

În aceste condiţii, chiar dacă instanţa de apel nu a răspuns în concret argumentului de nelegalitate din motivarea apelului pe acest aspect, nu se poate considera că decizia nu este motivată, pentru a se reţine incidenţa cazului de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, cât timp instanţa de apel a soluţionat cauza prin aplicarea normelor corespunzătoare.

Drept urmare, vor fi respinse şi susţinerile din recurs pe acest aspect.

4. În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra criticii vizând data acordării dobânzii legale, implicit de a motiva soluţia sub acest aspect, se constată ca fiind nefondată critica recurentei.

Prin considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat explicit că este lipsită de obiect critica pe aspectul în discuţie, în condiţiile în care hotărârea nu menţionează vreo dată de la care curg dobânzi, nefiind, aşadar, vorba despre vreo absenţă a considerentelor pentru care a fost respins motivul de apel.

În consecinţă, nu vor fi primite susţinerile recurentei şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă C. la plata cheltuielilor de judecată în recurs către intimatele-reclamante A. şi B.

Cu toate că intimatele au solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 3000 RON cu acest titlu, reprezentând onorariu avocat, cheltuieli dovedite prin Chitanţa nr. x/30.01.2018, se constată că suma de bani solicitată este vădit disproporţionată în raport de modul de desfăşurare a cauzei în recurs, care a fost soluţionată la primul termen de judecată fixat în şedinţă publică după parcurgerea procedurii de filtrare, iar în cadrul recursului, au fost reiterate de părţi susţineri anterioare.

În consecinţă, urmează ca, în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte să procedeze la reducerea cheltuielilor constând în onorariul de avocat şi să oblige pe recurentă la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva Deciziei nr. 533 din 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C., prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 1.000 RON către intimaţii-reclamanţi A. şi B., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - NN