Moral damages for road accident: adequacy of compensation and currency conversion date for court-ordered damages in Euros

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 17 iunie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 euro (echivalentul a 1.350.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro), reprezentând despăgubiri materiale şi morale în urma accidentului rutier produs din vina intervenientului forţat, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 RON/lună cu titlu de rentă viageră, precum şi la plata cheltuielilor pe care ie va suporta cu procesul.

1. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin Sentinţa nr. 3073 din 19 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 13.136,62 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 40.000 euro echivalent în RON la cursul, afişat de BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinţei tribunalului, atât reclamantul, cât şi pârâta, au declarat apel.

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 990 din 30 mai 2017, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă, a admis apelul formulat de reclamant şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 55.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în RON la data plăţii.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate criticile acestuia vizând cuantumul despăgubirilor materiale, în raport de dispoziţiilor exprese ale art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, care impun existenţa unor documente justificative care să probeze prejudiciile materiale şi cheltuielile prilejuite de accident, neputându-se acorda o sumă globală pentru cheltuielile pretinse fără a le individualiza, fără a justifica necesitatea lor şi fără a dovedi efectuarea şi costul lor.

În ceea ce priveşte daunele morale acordate de tribunal, a căror cuantum a fost criticat atât de reclamant care a susţinut că suma acordată este prea mică, cât şi de pârâtă care a susţinut că suma este prea mare, instanţa de apei a reţinut că motivele invocate de reclamant sunt fondate, iar cele formulate de pârâtă sunt nefondate.

S-a reţinut că Normele obligatorii ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, prevăd la art. 49 pct. 1 lit. f) că, în caz de vătămare corporală, la stabilirea despăgubirilor se au în vedere şi daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Sub aspectul întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului, având în vedere dispoziţiile legale aplicabile, respectiv art. 1357 şi următoarele C. civ., prevederile Legii nr. 136/1995 şi Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 (ambele în vigoare la data producerii accidentului), raportat la probele administrate şi circumstanţele cauzei, instanţa de apel a apreciat că despăgubirile pentru daunele morale acordate de prima instanţă nu sunt într-un cuantum excesiv ci, dimpotrivă, au fost stabilite la o valoare ce nu reflectă corespunzător gravitatea prejudiciului încercat de reclamant.

S-a reţinut că nu există criterii legale certe şi obligatorii pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a vătămării corporale, traumele create în această situaţie fiind greu de cuantificat şi percepute de fiecare persoană în mod diferit. Jurisprudenţa în materie este însă constantă, în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa pe cât posibil adecvat respectivul prejudiciu. Recunoaşterea dreptului la despăgubire se justifică prin aceea că se impune a oferi reclamantului o satisfacţie care să compenseze efectul vătămării, fără a-l putea face însă să dispară.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că despăgubirile stabilite de prima instanţă pentru reclamant nu sunt echitabile, având în vedere rapoartele de expertiză medico-legală depuse la dosar, din care reiese că reclamantul a suferit leziuni traumatice ce au necesitat 80 - 85 de zile de îngrijiri medicale.

Raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză atestă că, deşi leziunile traumatice suferite nu au pus în primejdie viaţa victimei, pierderea marcată a acuităţii vizuale la ochiul drept şi îngustarea câmpului vizual la nivelul ochiului drept constituie infirmitate iar sechelele posttraumatice constituie prejudiciu estetic grav şi permanent.

S-a reţinut că suferinţa psihică a apelantului reclamant şi stresul resimţit în urma schimbărilor cauzate de accident sunt accentuate şi de situaţia familială specială a acestuia, în contextul în care unul dintre copii suferă de un handicap grav şi necesită o protecţie specială, mama ocupându-se preponderent de copil şi neputând să lucreze, astfel că apelantul reclamant este singurul căruia îi revine sarcina de a asigura resursele financiare ale familiei.

În concluzie, instanţa de apel a apreciat că susţinerile pârâtei relative la cuantumul daunelor morale nu sunt întemeiate, în timp ce criticile reclamantului sunt parţial întemeiate, motiv pentru care le-a admis şi, prin apreciere, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 55.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Totodată, s-a reţinut că despăgubirea acordată reclamantului nu trebuie privită ca o sursă de înavuţire şi nu este exagerată faţă de prejudiciul moral suferit, despăgubirea trebuind să fie efectivă, rezonabilă, iar nu simbolică, compensarea prejudiciului efectuându-se prin chiar suma de bani acordată, care trebuie să aibă capacitatea de a diminua întrucâtva suferinţele şi frustrările trăite de victime.

S-a arătat că în acest cadru procesual reclamantul poate solicita despăgubiri numai pentru propriile daune morale, nu şi pentru familia acestuia, motiv pentru care nu se impun a fi analizate susţinerile privind consecinţele accidentului asupra membrilor familiei şi necesitatea protejării interesului superior ai minorilor, decât din perspectiva modului în care acestea s-au reflectat în suferinţa apelantului reclamant, aspecte reţinute mai sus de Curte.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a reţinut că despăgubirile acordate nu contravin nici jurisprudenţei în materie, condiţie arătată de art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, marja de apreciere a instanţelor fiind largă, după cum rezultă chiar din practica judiciară depusă de părţi.

Instanţa de apel a apreciat că este neîntemeiată şi critica pârâtei, prin care a susţinut că în mod greşit s-a dispus plata despăgubirilor în moneda euro la cursul de la data plăţii, reţinând ca dispoziţiile art. 24 pct. 2 lit. b rap. la art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011, nu dispun în sensul în care sunt interpretate de către pârâtă şi nu au nicio relevanţă în cauză.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că plata despăgubirilor stabilite în moneda euro trebuie să se realizeze la cursul de la data plăţii efective, în acest mod executându-se corespunzător reparaţia acordată de către instanţă, pe care aceasta a apreciat-o ca echitabilă şi rezonabilă.

4, Cererea de recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâta a declarat recurs, în temeiul dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că instanţa de apel a majorat cuantumul daunelor morale, apreciind că suma acordată de tribunal nu este excesivă ci, dimpotrivă, nu reflectă corespunzător prejudiciul încercat de reclamant în raport de probele administrate, fără să precizeze care sunt probele la care a făcut referire şi cele pe care nu le-a avut în vedere prima instanţă. Legat de acest aspect, arată că tribunalul la stabilirea cuantumului daunelor morale a avut în vedere atât concluziile raportului de expertiză, declaraţia martorului audiat, cât şi suferinţa morală a reclamantului generată de situaţia familială separat de suferinţa produsă în urma accidentului, iar instanţa de apel în considerentele deciziei recurate a făcut referire la aceleaşi probe pe care le-a reţinut şi prima instanţă, fără a motiva majorarea cuantumului daunelor morale. Ca atare, susţine că, în opinia sa, cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale stabilite de instanţa de apel este mult prea mare faţă de materialul probator administrat în cauză. Mai susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanţa de apei mai întâi a făcut referire la situaţia familială specială a reclamantului, pentru ca apoi, la finalul paginii 7 din decizie să reţină că reclamantul poate să solicite despăgubiri numai pentru propria persoană nu şi pentru familia sa.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că. hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (2) lit. b) şi art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Susţine că instanţa de apel în mod greşit i-a respins critica privind data de la care trebuie calculat cursul de schimb al monedei euro, arătând că potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate, pentru plata despăgubirilor se are în vedere cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului, respectiv la 8 aprilie 2014, şi nicidecum cursul de schimb de la data efectuării plăţii, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel. Mai susţine că în urma producerii unui accident rutier, răspunderea civilă derivată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995 coexistă cu răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1340 alin. (1) şi (2) din C. civ. şi că societatea de asigurări acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare RCA, în conformitate cu termenii şi condiţiile stabilite prin Legea nr. 136/1995 şi ordinele CSA în vigoare la data producerii accidentului, în speţă, Ordinul nr. 14/2011.

În materie de răspundere civilă auto obligatorie, legiuitorul a reglementat cu stricteţe modul de stabilire o despăgubirilor către terţele persoane păgubite, stabilind şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca asigurătorul RCA să poată fi obligat la piaţă.

5. Procedura derulată în recurs învestit cu soluţionarea recursului, prin repartizare computerizată aleatorie, completul de filtru nr. 7 a dispus comunicarea cererii de recurs către intimatul reclamant şi intimatul intervenient, aceştia formulând întâmpinări care au fost comunicate recurentei pârâte, aceasta neformulând răspuns la întâmpinări.

După încheierea procedurii de comunicare, s-a procedat la întocmirea, de către magistratul asistent, a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi. (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 23 martie 2018, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul ca fiind admisibil în principiu, fixând termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 4 mai 2018, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat.

În cadrul acestui motiv de recurs, printr-o primă critică, recurenta pârâtă susţine că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece instanţa de apel nu a precizat care sunt probele în raport de care a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, însă se reţine că această critică nu poate fi primită.

Astfel, se constată că instanţa de apel, analizând motivele invocate de reclamant, în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei, respectiv art. 1357 şi următoarele C. civ., prevederile Legii nr. 136/1995 şi Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 14/2011, raportat la probele administrate în cauză şi circumstanţele acesteia, a apreciat că despăgubirile pentru daunele morale acordate de prima instanţă au fost stabilite la o valoare ce nu reflectă corespunzător gravitatea prejudiciului încercat de reclamant.

Contrar susţinerii recurentei-pârâte, instanţa de apel la majorarea cuantumului despăgubirilor morale a avut în vedere rapoartele de expertiză medico-legală depuse la dosar din care rezulta că reclamantul a suferit leziuni traumatice ce au necesitat 80 - 85 de zile de îngrijiri medicale, precum şi raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, apreciind că pierderea marcată a acuităţii vizuale la ochiul drept şi îngustarea câmpului vizual la nivelul ochiului drept constituie infirmitate, iar sechelele posttraumatice constituie prejudiciu estetic grav şi permanent.

Totodată, instanţa de apel, faţă de declaraţia reclamantului în sensul că practică taximetria şi că în urma accidentului posibilităţile de muncă i s-au restrâns, a avut în vedere şi prescripţiile medicale aflate la dosar, în care se precizează că reclamantul trebuie să evite eforul fizic, vântul, frigul, praful.

Nefiind administrate alte probe în apel cu privire la existenţa şi dimensiunea prejudiciului moral, instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului a procedat doar la o reapreciere a cuantumului daunelor morale pe baza probelor administrate în primă instanţă, în limitele motivelor de apel invocate de reclamant.

Aşadar, instanţa de apel a făcut o reapreciere a probelor administrate la prima instanţă şi o reevaluare a prejudiciului suferit de reclamant, precum şi a sumei ce poate să conducă la o reparare a acestuia astfel încât între despăgubire şi prejudiciu să existe un raport rezonabil de proporţionalitate, având în vedere gravitatea prejudiciului, importanţa valorilor lezate, durata în timp a consecinţelor vătămătoare, natura suferinţelor şi intensitatea acestora.

Nu este fondată nici critica prin care recurenta susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanţa de apel mai întâi a făcut referire la situaţia familială specială a reclamantului, pentru ca apoi să reţină că reclamantul poate să solicite despăgubiri numai pentru propria persoană, nu şi pentru familia sa.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc considerente contradictorii, în sensul arătat de aceasta, întrucât cuantumul daunelor morale a fost stabilit ca urmare a analizei consecinţelor accidentului doar din perspectiva modului în care acestea s-au reflectat asupra persoanei reclamantului, iar faptul că instanţa a reţinut că suferinţa psihică a reclamantului şi stresul resimţit în urma schimbărilor cauzate de accident sunt accentuate şi de situaţia familială specială a acestuia, nu înseamnă că instanţa a avut în vedere la acordarea despăgubirilor şi consecinţele accidentului asupra celorlalţi membri ai familiei reclamantului.

De altfel, aşa cum se poate observa din considerentele deciziei recurate. instanţa de apel nu a analizat susţinerile reclamantului care au vizat consecinţele accidentului asupra membrilor familiei sale, motivând că acesta nu poate solicita despăgubiri decât pentru propria persoană nu şi pentru familia sa.

Prin urmare, se constată că decizia recurată nu numai că nu cuprinde motive contradictorii ci, dimpotrivă, cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de admitere, în parte, a apelului reclamantului.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) lit. b) şi art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care dispun în sensul că la plata despăgubirilor stabilite în euro se are în vedere cursul valutar de la data producerii accidentului, şi nu de la data efectuării plăţii.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 14/2011 "Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt: (...) b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României. Pentru accidente produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabileşte la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţionala a României."

Art. 56 din acelaşi act normativ prevede ca "în cazul persoanei păgubite cu domiciliul/sediul în străinătate, deţinătoare a vehiculului înmatriculat în străinătate, cuantumul despăgubirii se stabileşte astfel: (...) pct. 5 "Calcularea în valută a limitelor privind cuantumul despăgubirilor stabilite potrivit art. 24 se face la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României la data producerii accidentului".

După cum se poate observa, dispoziţiile legale sus-menţionate nu dispun în sensul arătat de către recurenta pârâtă, acestea neavând nicio relevanţă în cauza de faţă, apreciere regăsită, în mod corect, şi în decizia de apel. Astfel, prin art. 24 se stabileşte limita maximă de despăgubire de către societăţile de asigurare pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, iar art. 56 reglementează modul de acordare a despăgubirilor în cazul persoanei păgubite cu domiciliul/sediul în străinătate, deţinătoare a vehiculului înmatriculat în străinătate.

De altfel, se constată că nu există niciun temei legal pentru ca plata despăgubirilor stabilite de instanţă în moneda euro să fie efectuată la un alt curs decât cel de la data plăţii, instanţa de apel reţinând în mod corect că plata despăgubirilor stabilite în moneda Euro trebuie să se realizeze la cursul de la data plăţii efective, întrucât în acest mod se execută corespunzător reparaţia acordată de către instanţă, pe care aceasta a apreciat-o ca echitabilă şi rezonabilă.

Aşadar, susţinerile recurentei pârâte cu privire la greşita aplicare de către instanţa de apei a dispoziţiilor art. 24 pct. 2 lit. b) şi art. 56 pct. 5 din Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt nefondate, decizia instanţei de apel sub acest aspect fiind legală.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a tăcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, iar hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază care nu sunt contradictorii, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva Deciziei nr. 990 din 30 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - NN