Unlicensed public communication of phonograms; admissibility of evidence to rebut statutory classification and official inspection records

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2014 la data de 1.09.2014, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. solicitând instanţei, prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata remuneraţiei echitabile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadelor 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011, 1 mai 2012 - 30 septembrie 2012, 1 mai 2013 - 30 septembrie 2013 şi respectiv, 1 mai 2014 - 30 septembrie 2014, actualizată cu indicele de inflaţie, reclamanta cuantificându-şi pretenţiile la suma de 4.873 de RON, inclusiv TVA.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data plăţii efective şi integrale, iar în subsidiar, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată, pentru acoperirea prejudiciului cauzat, s-a mai solicitat obligarea la daune-materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a format obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situaţiilor financiare publicate la Registrul Comerţului sau declarate la Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Sentinţa civilă nr. 32 din 13 ianuarie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, judecata cauzei fiind declinată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. La 9 aprilie 2015, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a desesizat de judecata acestui litigiu prin Sentinţa civilă nr. 6446, trimiţând dosarul Tribunalului Bucureşti.

Rezolvând conflictul negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit prin Sentinţa civilă nr. 23 F din 17 februarie 2016, că soluţionarea cauzei revine Tribunalului Bucureşti, întrucât dosarul se judecă după regulile specifice dreptului de proprietate intelectuală, iar nu conform celor de drept comun, ca litigiu patrimonial evaluabil în bani.

La termenul de judecată din 24 mai 2016, în dosarul reîntors pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus la dosar precizări, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 4.460,20 de RON, compusă din remuneraţia de 4.370 RON şi actualizarea cu rata inflaţiei de 90,20 de RON, a penalităţilor aferente plăţii în cuantum de 398,98 RON, precum şi a penalităţilor calculate de la data de 24 mai 2016 şi până la data plăţii efective a remuneraţiei.

Prin Sentinţa civilă nr. 803 din 21 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declinat din nou competenţa de soluţionare a prezentei cauze, de această dată în favoarea Tribunalului Constanţa, prin admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială, motivat de împrejurarea că sediul pârâtei este situat în municipiul Mangalia - aflat în raza teritorială a acestei din urmă instanţe.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2016, Tribunalul Constanţa a respins atât cererea reclamantei privind decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepţia tardivităţii modificării acţiunii, cât şi excepţia tardivităţii modificării respectivei cereri, invocată de pârâta S.C. A. S.A. Mangalia. S-a arătat că reclamanta a înţeles să îşi precizeze cuantumul despăgubirilor la care pârâta să fie obligată, perioada pentru care solicită obligarea la plata debitului şi a penalităţilor aferente rămânând neschimbate - situaţie în care nu se poate aprecia ca fiind vorba despre o modificare a acţiunii iniţiate de către UPFR, limitată până la primul termen de judecată potrivit dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 2672/31.10.2016 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, astfel cum a fost precizată, pârâta S.C. A. S.A. fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 4.460, 20 de RON, compusă din: 4.370 RON remuneraţie (fără TVA) şi 90,20 RON actualizare cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului de 4.370 de RON, pentru perioadele: 1 septembrie 2011 - 30.09.2011, 1.05.2012 - 30.09.2012, 1.05.2013 - 30.09.2013, 1.05.2014 - 30.09.2014, 1.05.2015 - 30.09.2015.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale în situaţia neîndeplinirii obligaţiei sus-menţionate.

Pârâta a mai fost obligată la plata către reclamantă, a cheltuielilor de judecată de 1.265 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariul apărătorului ales şi cheltuieli de deplasare.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. A. S.A. Mangalia a declarat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr. 93/C din 6 iunie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, apelul declarat de pârâtă a fost admis, iar sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile vizând perioada 01.05.2011 - 31.08.2011, în cuantum de 780 RON; s-a admis excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, intervenită la 24.05.2016; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.150 RON, fără TVA, reprezentând remuneraţie datorată pentru 1.09.2011 - 30.09.2011, 01.05.2012 - 30.09.2012, 01.05.2013 - 30.09.2013 şi 01.05.2014 - 30.09.2014, care urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective; s-a dispus obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale datorate pentru aceeaşi sumă, de la data pronunţării sentinţei şi până la momentul achitării efective a sumei datorate cu titlu de remuneraţie; au fost menţinute dispoziţiile privitoare la daunele materiale pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată şi la cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea celor mai importante probe, respectiv interogatoriul reclamantei şi proba testimonială.

Dacă în ceea ce priveşte proba testimonială sunt anumite chestiuni ce lasă loc de interpretare, referitor la necesitatea administrării probei cu interogatoriu, în mod vădit, a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtei şi implicit, lezat dreptul său la un proces echitabil.

Proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele probatorii ale procesului civil, iar mijlocul de probă îi reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor, terţ faţă de proces, care relatează în faţa instanţei fapte sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei. În principiu, orice persoană care are cunoştinţa despre fapte relevante referitoare la pricina dedusă justiţiei poate fi ascultată în calitate de martor.

Este drept însă că de la această regulă, legea procesuală civilă instituie anumite excepţii, precizând persoanele care nu pot fi audiate ca martori sau care sunt scutite a depune mărturie, în considerarea calităţii pe care o deţin, însă instanţele trebuie să aibă în vedere faptul că administrarea probei se face sub prestare de jurământ, astfel încât eventuala conduită neconformă a martorului poate fi sancţionată.

Art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. instituie interdicţia de a fi martori pentru persoanele care se afla în anumite situaţii, printre care şi cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi însă, recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că dispoziţia legală, din cauza faptului că sintagma "legături de interese" nu este definită, devine extrem de întinsă şi generică, faţă de celelalte cazuri în care sunt strict identificate persoanele care deţin calităţile care îi împiedică să fie martori sau care îi scutesc de aceasta calitate, putându-se, astfel, ajunge la situaţii în care, în mod discreţionar, una dintre părţi ar împiedica cealaltă parte să-şi probeze pretenţiile prin simpla invocare a dispoziţiilor legale criticate.

Recurenta consideră că într-o atare situaţie îi revine instanţei de judecată rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor şi vreuna din părţi, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziţiei acestuia fiind apreciată prin raportare la relaţiile juridice dintre părţi şi interesul pe care l-ar avea faţă de rezultatul procesului. Instanţa, în determinarea sferei de cuprindere a sintagmei criticate, va ţine cont de evoluţiile practicii cotidiene, precum şi de dinamica realităţilor sociale şi economice care pot interveni într-o societate.

În plus, Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 241/2015 a stabilit că în situaţia în care proba a fost administrată, potrivit art. 264 din C. proc. civ., instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate probele, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afara de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. Art. 324 din C. proc. civ. prevede că instanţa, în aprecierea declaraţiilor martorilor, va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

Or, s-a arătat că aceste exigenţe trebuie complinite întrucât numai în felul aceste se respectă dispoziţiile art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 24 privind dreptul la apărare din Constituţia României, respectiv art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implicit dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului în probaţiune.

În aceste condiţii, chiar şi în contextul în care partea adversă s-a opus la administrarea probei, recurenta susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 4 din C. proc. civ. (text de lege care stabileşte că normele dreptului comunitar devin obligatorii şi sunt prioritare faţă de dreptul naţional, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor) şi de a proceda la administrarea probei.

Or, după cum a susţinut şi prin motivele de apel, rolul celor două probe - testimonială şi interogatoriul - era de a demonstra caracterul pro-cauza al înscrisurilor pe care partea adversă le-a anexat acţiunii şi de a demonta apărările părţii adverse cu privire la situaţia de fapt reţinută în cuprinsul Procesului-verbal nr. x/25.07.2014.

Recurenta apreciază că nu are nicio relevanţă faptul că actul constatator nu a fost atacat în instanţa de contencios cât timp proba testimonială era în măsura să demonstreze faptul că o situaţie de fapt reţinută în document nu are un corespondent real. În esenţă, s-a dorit să se demonstreze pasivitatea părţii adverse în raport cu recurenta-pârâtă, şi inexistenţa presupusei verificări din data de 12.07.2014. În plus, aceasta a intenţionat să demonstreze că susţinerile din acţiune ce fac trimitere la caracteristicile tehnice ale construcţiei (număr de camere, suprafaţa, existenţa unei anumite terase) sunt simple speculaţii care nu au corespondent în realitate şi nu se bazează pe o verificare efectivă în teren.

În aceste circumstanţe, recurenta apreciază i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, obligaţia instanţei fiind aceea de a stărui în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să aibă corespondent probatoriu.

Referitor la interogatoriu, curtea de apel a considerat că administrarea acestui mijloc de probă nu ar conduce la o justă soluţionare a situaţiei de fapt întrucât teza probatorie propusă nu surprinde fapte personale ale părţii adverse. În concret, s-a arătat faptul că nu se poate pune problema răspunderii intimatei-reclamante la întrebări legate de fapte personale din moment ce se pune în discuţie întocmirea de către aceasta a unor documente cu caracter legal, în calitate de organ de control şi care, faţă de prevederile art. 10 din Decizia ORDA nr. 399/2006, are dreptul de a monitoriza, prin reprezentanţi desemnaţi, utilizarea fonogramelor. S-a apreciat că dovedirea caracterului pro-cauza al procesului-verbal se putea face exclusiv prin intermediul înscrisurilor care sunt apte să combată constatările reprezentantului UPFR.

Recurenta apreciază ca fiind greşită opinia instanţei de apel dintr-o dublă perspectivă:

În primul rând, trecând peste faptul că pârâta a depus la dosar înscrisuri care dovedesc o cu totul altă situaţie de fapt şi care au fost ignorate în procesul de deliberare, nu poate fi omis raţionamentul lipsit de substanţă legală pe care instanţa de apel îl aduce în discuţie. Prin administrarea acestei probe pârâta dorea să evidenţieze în principal, că susţinerile din acţiune ce fac trimitere la caracteristicile tehnice ale construcţiei (numărul de camere, suprafaţa hotelului, numărul de televizoare în camere, existenţa unei formaţii care asigura muzica live, nedifuzarea muzicii pe terasă) sunt simple speculaţii care nu au corespondent într-o verificare efectivă în teren. În concret, recurenta intenţiona să probeze că reprezentanţii părţii adverse, în calitate lor de agenţi constatatori, nu au făcut o verificare reală în teren, informaţiile tehnice din procesul-verbal încheiat, fiind simple fabulaţii. De asemenea, nu are nicio relevanţă faptul că partea adversă a înţeles să complinească lipsurile procesului-verbal prin aceea că au depus în probaţiune înscrisuri on line publicate pe site-ul Agenţiei (...), întrucât acestea nu aparţin recurentei-pârâte. Chiar şi în situaţia în care, s-ar considera că acestea aparţin recurentei, nu trebuie făcută o confuzie între o informaţie oferită consumatorului în scop de promovare, cu titlu de marketing, şi situaţia reală pe care o puteau detalia martorii, interogatoriul şi înscrisurile deja administrate la instanţele de fond.

În al doilea rând, inadmisibilitatea stabilirii unei situaţii de fapt exclusiv în raport de anumite probe reprezintă o starea de excepţie de la regula stabilită de art. 309 alin. (1) din C. proc. civ. Legiuitorul a înţeles să diferenţieze în mod distinct această stare de excepţie în cazurile reglementate la alin. (2)-(5) din cuprinsul aceluiaşi text normativ. În aceste condiţii, este lipsit de fundament argumentul instanţei de apel care are în prim plan afirmaţia potrivit căreia evocarea caracterului pro cauza al procesului-verbal poate fi susţinută şi dovedită numai prin înscrisuri.

Recurenta susţine că o astfel de conduită procesuală a instanţei de apel echivalează cu lipsa de rol activ a instanţei care nu a administrat şi nu a permis pârâtei să administreze probe pentru stabilirea adevărului în cauză şi respectarea dreptului la apărare, situaţie care se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Procedând în modul anterior descris, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre afectată de nelegalitate raportat la dispoziţiile procedurale aplicabile în materie. Din aceasta perspectivă, exigenţele unui proces echitabil, nu au fost respectate.

Spre deosebire de formularea C. proc. civ. de la 1865 din cuprinsul art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., care se referea la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), text care condiţiona anularea actului de procedură de existenţa unei vătămări ce nu putea fi înlăturată altfel, în art. 488 pct. 5 din actualul cod, constituie motiv de casare încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deci, indiferent dacă se face sau nu dovada unei vătămări.

În aceste condiţii, reiese fără dubiu că nu este necesară evidenţierea vreunei vătămări fiind suficient să se dovedească încălcarea dreptului la apărare şi dreptul la un proces echitabil, principii reglementate de art. 13 şi 6 din actualul C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta susţine că intră sub incidenţa aceluiaşi motiv de casare şi ipoteza potrivit căreia instanţa de apel a considerat ca fiind neîntemeiată critica din apel care făcea trimitere la faptul că în fond nu a fost pus în discuţie şi nici nu s-a clarificat temeiul juridic al cererii introductive (aspect invocat în mod prioritar din moment ce acţiunea introductivă s-a întemeiat atât pe răspunderea contractuală, cât şi pe cea delictuală). Mai mult, nici instanţa de apel nu i-a pus în vedere intimatei-reclamante să indice cu exactitate data de la care solicita plata acestor sume (momentul devenirii exigibile a obligaţiei principale de plată) şi temeiul de drept corespondent din O.G. nr. 13/2011 (ştiut fiind că acest act normativ stipulează două categorii de dobânzi legale).

Din contră, în loc să sancţioneze conduita omisivă a primei instanţe, curtea de apel a înţeles să dea o interpretare proprie a ceea ce partea adversă a înţeles să solicite echivoc prin acţiunea introductivă, apreciind că ar rezulta fără dubiu că natura răspunderii este una delictuală, fundamentată pe fapta ilicită.

Recurenta mai învederează că instanţa de apel nu a motivat întrunirea în cauză a tuturor condiţiilor pe care răspunderea delictuală le presupune, această critică din motivele de apel nefiind analizată.

În plus, contrar opiniei curţii de apel, din motivarea tribunalului nu se poate deduce care este cauza care a generat răspunderea delictuală: neîncheierea unui contract care putea genera dreptul pârâtei de a difuza în spaţiul public fonograme sau utilizarea acestora fără drept.

Dacă, în ceea ce priveşte instanţa de fond, aceasta a înţeles să preia argumentele părţii adverse (argumente ce făceau trimitere la un amestec de idei comune atât răspunderii delictuale cât şi celei contractuale), pe de altă parte, instanţa de apel argumentează că fapta ilicită constă în aceea că pârâta nu a solicitat licenţa organismului de gestiune. Însă, această este o apărare nouă şi pe care partea adversă nici nu a invocat-o în etapele procesuale anterioare.

Ca atare, recurenta consideră că a fost încălcat şi principiul disponibilităţii, regulă ce conferă numai părţilor posibilitatea de a stabili limitele judecaţii şi apărările pe care înţeleg să le formuleze. De altfel, dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. interzic în mod neechivoc părţilor ca în apel să folosească alte motive decât cele de la prima instanţă.

Într-adevăr, art. 22 din C. proc. civ. oferă instanţei de judecată posibilitatea de a da o calificare corectă actelor sau faptelor evocate de părţi, dar asta nu înseamnă că prin hotărârea pronunţată se pot învedera noi apărări sau argumente care nu au fost susţinute de către părţi.

Recurenta mai arată că prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea sa la plata remuneraţiei echitabile actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi plata penalităţilor de întârziere; prin urmare, nu a fost solicitată şi dobânda legală, intenţia părţii adverse fiind aceea de a solicita exclusiv actualizarea cu indicele de inflaţie.

Şi modificarea acţiunii formulată de reclamantă la 24.05.2016 vizează obligarea pârâtei la plata remuneraţiei echitabile, actualizată cu indicele de inflaţie, fără a solicita şi dobânda legală; cu toate acestea, instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe prin care s-a dispus obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal.

Drept urmare, recurenta consideră că au fost încălcate normele de procedură care obligă instanţa să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum solicitările au fost expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, prin cererea de chemare în judecata s-a solicitat exclusiv acordarea de penalităţi de întârziere în cuantumul ratei dobânzii de referinţă a BNR pentru fiecare zi de întârziere.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică şi modalitatea în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material incidente în cauză.

Dacă se are în vedere temeiul cererii ca fiind răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a apreciat că nu are relevanţă faptul că în cadrul hotelului există muzică live (potrivit înscrisurilor depuse la dosar), nici faptul că activitatea recurentei începe în mod efectiv la jumătatea lunii iunie a fiecărui an şi că se încheie la finalul lunii august, ignorând că fotografiile depuse de partea adversă nu aparţin pârâtei şi nici nu a luat în considerare că numărul de televizoare aflate în camerele ansamblului turistic este mai mic decât cel trecut în evidentele UPFR-ului şi procesul-verbal de constatare.

Recurenta reclamă faptul că instanţa nu a înţeles să motiveze şi să analizeze întrunirea în cauză a tuturor condiţiilor pe care răspunderea delictuală le-ar presupune.

Şi în situaţia în care s-ar reţine o anumită culpă a recurentei aptă să atragă răspunderea delictuală, întinderea prejudiciului trebuia analizată în raport de probele administrate în dosar şi în conformitate cu normele de drept material. Recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept substanţial care reglementează primului element al răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul.

Se mai arată de către recurentă că înscrisurile pe care le-a depus în apărare reflectă faptul că îşi desfăşoară activitatea în perioada 13 iunie - 30 august şi nicidecum în perioada 01 mai - 30 septembrie, cum în mod eronat a susţinut partea adversă. Nu prezintă relevanţă faptul că potrivit art. 34 din O.U.G. nr. 202/2002 sezonul estival începe în data de 01 mai şi se încheie la finalul lunii septembrie, importantă fiind perioada reală în care recurenta îşi desfăşoară activitatea şi în care se presupune că procedează la comunicarea publică a fonogramelor.

Recurenta susţine că este lipsită de relevanţă şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia Ordinul MDRT nr. 1051/2011 impune obligaţia unităţii hoteliere clasificate cu 3 stele de a avea televizor cu recepţie canale TV în fiecare cameră. Aceasta prezumţie relativă a fost răsturnată de înscrisurile aflate la dosar care, odată în plus, au demonstrat faptul că recurenta este parte contractantă a unui acord prin care se prestează servicii de emisie Tv pentru un număr mult mai mic de televizoare decât cel reţinut în procesul-verbal de constatare.

Recurenta mai susţine că nu deţine o terasă, fapt care este în măsură să înlăture aprecierile reclamantei sub acest aspect. În plus, în spaţiul destinat piscinei nu sunt montate dispozitive audio sau video care să permită emiterea publică a fonogramelor. Validând apărările părţii adverse, instanţa de apel a înţeles să-şi însuşească o situaţie de fapt prezentată deformat şi fundamentată pe o serie de afirmaţii care au fost combătute de înscrisurile depuse de pârâtă în apărare. Pe de altă parte, o altă categorie de afirmaţii nu poate fi combătută prin înscrisuri, întrucât recurenta ar fi fost pusă în situaţia de a dovedi un fapt negativ, astfel nu pârâta trebuia să demonstreze că pe terasă nu se difuzau fonograme, ci reclamanta era ţinută să facă dovada faptului pozitiv.

În sensul celor anterior enunţate, la data de 20.07.2017 s-a încheiat un nou proces-verbal de către inspectorii din cadrul UPFR prin intermediul căruia se retine în mod indubitabil ca din cele 122 de camere numai în 40 sunt difuzate servicii TV, că în restaurant se difuzează muzica live prin intermediul formaţiei artistice şi că muzica de la piscina provine de la barul de lângă piscină.

Prin urmare, recurenta susţine că, ipotetic, ar putea fi obligată la suportare unui debit corespunzător perioadelor: 13.06.2012 - 30.08.2012; 13.06.2013 - 30.08.2013; 13.06.2014 - 30.08.2014, astfel: 13.06.2012 - 30.06.2012 - 110,5 RON; 01.07.2012 - 31.07.2012 - 195 RON; 01.08.2012 - 30.08.2012 - 195 RON; 13.06.2013 - 30.06.2013 - 110,5 lei; 01.07.2013 - 31.07.2013 - 195 RON; 01.08.2013 - 30.08.2013 - 195 RON; 13.06.2014 - 30.06.2014 - 113,9 RON; 01.07.2014 - 31.07.2014 - 201 RON; 01.08.2014-30.08.2014 - 201 RON, total remuneraţie echitabilă 1.516,9 RON.

Recurenta formulează critici şi cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a rezolvat motivele de apel referitoare la cheltuielile de judecată.

Deşi prin motivele de apel a susţinut că suma datorată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă şi că tribunalul nu a arătat din ce se compune, instanţa de apel a trecut peste aceste critici care, dacă ar fi fost admise, impuneau trimiterea dosarului spre rejudecare.

Mai mult decât atât, curtea de apel se substituie judecătorului fondului şi procedează personal la defalcarea sumelor; or, în acest fel, recurenta susţine că a fost privată de un grad de jurisdicţie şi, implicit, de controlul pe care ar fi trebuit să îl exercite instanţa superioară.

De asemenea, recurenta consideră că a fost stabilit în sarcina sa un cuantum excesiv al cheltuitelor de judecată, prin raportare la complexitatea speţei şi munca depusă de apărătorul părţii adverse; se susţine că suma stabilită cu titlu de onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare efectuate de reclamantă este excesivă, ceea ce apare ca fiind sancţionator pentru pârâtă; în consecinţă, s-a încălcat principiul proporţionalităţii onorariului avocaţial cu valoarea şi complexitatea cauzei, cu munca prestată de avocatul părţii adverse, reguli ce rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (a se vedea cauzele Costin împotriva României, Stain împotriva României, Stere împotriva Romanici, Raicu împotriva României etc.).

Recursul a fost supus procedurii de filtrare, în condiţiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu fiind însuşit de completul de judecată, potrivit rezoluţiei din 5 februarie 2018.

Prin încheierea din 23 martie 2018, recursul formulat de către pârâtă a fost admis în principiu, stabilindu-se termen de judecată în şedinţa publică de azi, 4 mai 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Obiectul pricinii de faţă a privit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru încălcarea dispoziţiilor Deciziei ORDA nr. 399/2006 pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi ori executanţi şi producătorilor de fonograme, metodologie adoptată pentru gestionarea colectivă, potrivit art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, a dreptului la remuneraţie unică echitabilă recunoscut producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, drept reglementat de art. 1065 din Legea nr. 8/1996.

Intimata-reclamantă a imputat recurentei pârâte a fi comunicat public fonograme de comerţ în fiecare sezon estival, în intervalul 2011 - 2014, de la data de 1 mai şi până la 30 septembrie în intervalul menţionat, susţinând că pârâta are calitatea de utilizator de fonograme de comerţ în cadrul hotelului de 3 stele pe care aceasta îl administrează, hotel având 122 camere, piscină, bar în suprafaţă de 80 mp, restaurant de 150 mp şi terasă de 90 mp, toate cu activitate sezonieră.

Potrivit art. 1065 din Legea nr. 8/1996:

"(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 1311 şi 1312."

Potrivit art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996: " (8) Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părţilor de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate."

Astfel cum s-a arătat, această metodologie a fost aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 (în prezent, modificată prin Decizia nr. 189/29.11.2013), intimata-reclamantă fiind desemnată colector unic al acestor remuneraţii unice echitabile cuvenite producătorilor de fonograme, drept supus gestiunii colective obligatorii, calitate în care a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia: "(1) Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens."

Potrivit metodologiei, pct. 1, 3 şi 5:

"1. Prin comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora se înţelege comunicarea acestora în spaţii publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuinţarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalaţii de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.).

3. Prin utilizator de fonograme, în sensul prezentei metodologii, se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care comunică public fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora, în spaţii deţinute cu orice titlu (de proprietate, de administrare, de închiriere, de subînchiriere, comodat etc.).

5. Utilizatorul are obligaţia să obţină autorizaţii sub formă de licenţe neexclusive, eliberate de organismele de gestiune colectivă ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în schimbul unei remuneraţii potrivit tabelelor*) redate mai jos, indiferent de durata efectivă a comunicării publice."

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a identificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată şi, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ. a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În acest context, se constată că în cuprinsul deciziei recurate a fost pe deplin clarificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ca fiind unul delictual, iar nu unul contractual (în absenţa obţinerii de către pârâtă a licenţei neexclusive de comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial), contrar susţinerilor recurentei din cadrul motivelor de recurs, având în vedere succesiunea normelor legale anterior prezentată.

Totodată, Înalta Curte constată că, în principal, recurenta a reluat criticile pe care le-a formulat prin motivele de apel, cu titlul de critici de nelegalitate în cadrul prezentului recurs, motiv pentru care acestea vor fi analizate în măsura în care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - recurenta însăşi raportându-se la tezele de nelegalitate reglementate de pct. 5 şi 8 ale acestei norme.

Spre deosebire de apel, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât controlul judiciar îndeplinit de instanţa de recurs este exclusiv unul de legalitate, iar nu de temeinicie, cenzura instanţei putând fi exercitată exclusiv pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., normă imperativă, de ordine publică.

Într-o primă critică formulată de recurentă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat dreptul său la apărare prin respingerea celor mai importante probe solicitate în combaterea susţinerilor reclamantei - proba cu interogatoriul şi proba testimonială.

Astfel, respingerea probelor menţionate de către tribunal prin încheierea din 23.09.2014 a fost constatată drept legală şi temeinică de instanţa de apel, concluzie stabilită prin raportare la teza probatorie a interogatoriului; pe de altă parte, instanţa de apel a confirmat această interpretare şi prin încheierea din 3.04.2017 prin care a respins solicitarea apelantei de completare în calea de atac a probelor de la fond cu proba cu interogatoriul reclamantei.

S-a apreciat că aspectele cu privire la care pârâta intenţiona administrarea acestei probe - necomunicarea procesului-verbal depus la dosar de reclamantă precum şi că cele reţinute în acest act de control sunt simple speculaţii care nu au un corespondent în verificarea efectivă pe teren - nu constituiau fapte personale ale reclamantei, astfel cum prevede art. 351 alin. (1) C. proc. civ., ci apelanta tindea la dovedirea unor aspecte contrare celor consemnate de agenţii delegaţi ai reclamantei sau care priveau elemente extrinseci şi ulterioare întocmirii Procesului-verbal nr. x/25.07.2014 pentru monitorizarea utilizării de fonograme în scop ambiental sau lucrativ (conform cu pct. 10 din Decizia ORDA nr. 399/2006).

Înalta Curte reţine că mărturisirea judiciară nu poate avea ca obiect decât recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.

Or, apărările pe care pârâta tindea să le dovedească prin interogatoriu şi martori vizau fie aspecte negative (necomunicarea procesului-verbal), fie aspecte contrare celor consemnate în procesul-verbal, ceea ce art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu permite.

De asemenea, în legătură cu alte elemente de fapt cum ar fi - derularea activităţii pârâtei în sezonul estival într-un alt interval decât 1 mai - 30 septembrie sau lipsa dotării cu TV a tuturor camerelor hotelului, nu putea fi primită proba cu martori, întrucât se tindea se tindea la dovada contrară fie a unor dispoziţii legale (art. 34 din O.U.G. nr. 202/2002, aprobată prin Legea nr. 280/2003), fie a unor înscrisuri emise de autorităţi publice prin care s-a atestat în favoarea pârâtei standardul corespunzător clasificării de trei stele, conform Ordinului MDRT nr. 1051/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a licenţelor şi brevetelor de turism, norme care instituiau obligativitatea unei unităţi hoteliere astfel clasificate să deţină în fiecare cameră televizor cu recepţie canale TV; pe de altă parte, nici structura constructivă a hotelului nu era susceptibilă de dovadă prin martori, probele cele mai adecvate fiind evident planurile constructive ori cadastrale ale respectivului edificiu.

Totodată, Înalta Curte constată că într-o corectă interpretare a normelor procedurale (art. 315 pct. 3 C. proc. civ.), curtea de apel a aplicat, la termenul din 15.05.2017, interdicţia cu privire la ascultarea martorilor încuviinţaţi pârâtei la termenul din 3.04.2017, întrucât aceştia sunt angajaţi ai acesteia; de asemenea, s-a constatat şi consemnat opoziţia expresă a reclamantei la audierea respectivilor martori.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o normă dispozitivă în legătură cu care instanţa nu poate face aprecieri pentru aplicarea interdicţiei, odată constată premisa incidenţei acesteia, contrar celor susţinute de recurentă; în schimb, părţile pot deroga de la această normă prin acordul lor expres sau tacit, astfel cum prevede art. 315 alin. (2) C. proc. civ.

Cum însă reclamanta s-a opus în mod expres la audierea martorilor pârâtei aflaţi în legătură de interese cu aceasta, în calitate de angajaţi ai săi, Înalta Curte constată că în mod legal s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, pârâta avea posibilitatea de a face dovada contrarie pretenţiilor reclamantei dovedind prin înscrisuri, respectiv prin dovedirea obţinerii licenţei neexclusive pentru comunicarea publică de fonograme de comerţ, fie chiar prin dovedirea plăţii remuneraţiei unice echitabile datorate pentru acest tip de utilizare organismului de gestiune colectivă, anume intimatei-reclamante, în calitate de colector unic.

În plus, susţinerea că activitatea recurentei-pârâtei în perioada sezonului estival s-a derulat în concret, în perioada de referinţă a litigiului (2011 - 2014), într-un alt interval decât cel obiectiv reglementat de lege (art. 34 din O.U.G. nr. 202/2002), putea fi dovedită cu documente contabile, aşadar, cu înscrisuri, astfel cum corect a stabilit şi instanţa de apel, proba cu interogatoriul reclamantei şi cea testimonială nefiind susceptibile a dovedi aceste aspecte, cu atât mai puţin să reprezinte singurele probe cu aceste obiective pe care pârâta le putea administra.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare al pârâtei şi nici încălcarea standardelor procedurii echitabile ori a rolului activ al instanţei de apel, astfel cum acesta este configurat de prevederile art. 22 C. proc. civ.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor de procedură incidente referitoare la aspectele invocate prin motivele de recurs, astfel încât se va înlătura ca nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ.

Celelalte argumente susţinute de către recurentă din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs (neanalizarea înscrisurilor pe care aceasta le-a depus), reprezintă aspecte prin care fie se contestă situaţia de fapt reţinută în cauză, fie se tinde la reaprecierea probelor, astfel încât nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte neclarificarea intenţiei reclamantei de a fi formulat şi cererea accesorie de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente remuneraţiei la care va fi obligată pârâta, în cuantumul ratei dobânzii de referinţă a BNR pentru fiecare zi de întârziere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns acestei critici, constatând fără echivoc că reclamanta a solicitat nu numai actualizarea despăgubirilor cu indicele de inflaţie, ci şi aplicarea dobânzii legale, apreciindu-se că nu este cazul detalierii tipului de dobândă legală care incumbă persoanei juridice în raport de distincţiile din O.G. nr. 13/2011, aspect ce ţine de punerea în executare a hotărârii.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a motivat întrunirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale şi, mai mult decât atât, a dat o calificare faptelor descrise de reclamantă nereţinută de prima instanţă, încălcând dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată nefondată şi această critică, având în vedere cele deja arătate în debutul analizei prezentului recurs, precum şi împrejurarea că instanţa de apel a clarificat temeiul juridic al acţiunii şi a procedat, cu respectarea limitelor devoluţiunii stabilite prin cererea de apel, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. - tantum devolutum quantum apellatum, la încadrarea şi descrierea faptei ilicite şi a mecanismului antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei; s-a arătat că pârâta a procedat la comunicarea publică de fonograme fără plata remuneraţiei unice echitabile, în absenţa licenţei neexclusive, prejudiciul generat prin această faptă ilicită constând în neîncasarea remuneraţiei de către reclamantă, în numele producătorilor de fonograme comunicate public.

Analiza realizată de instanţa de apel respectă şi exigenţele art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu au fost evaluate alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivele apelului ori în întâmpinare - tantum devolutum quantum iudicatum -, aşadar, fără a se depăşi limitele învestirii primei instanţe şi cu deplina respectare a principiului disponibilităţii în ambele etape procesuale anterioare.

Trimiterile recurentei la cererea modificatoare formulată la prima instanţă de către reclamantă la data de 24.05.2016 pentru a se ilustra absenţa unui capăt de cerere accesoriu având ca obiect obligarea sa şi la plata dobânzii legale, nu vor fi analizate întrucât prin decizia recurată, sentinţa a fost schimbată în parte, această cerere modificatoare fiind respinsă ca tardiv formulată; mai mult decât atât, o atare analiză nu ar putea conduce la înlăturarea argumentelor invocate de instanţa de apel prin trimiteri explicite la formularea reclamantei din cererea de chemare în judecată introductivă.

Şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta susţine critici prin care tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei ori schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond.

Astfel, se arată că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că este lipsit de relevanţă în cauză faptul că în cadrul hotelului există muzică live. A ignorat că activitatea recurentei începe la jumătatea lunii iunie şi se încheie la finalul lunii august şi nici nu a luat în considerare faptul că numărul de televizoare aflate în camerele ansamblului turistic este mai mic decât cel trecut în evidentele UPFR-ului şi procesul-verbal de constatare.

Astfel cum deja s-a arătat în evaluarea primului motiv de recurs, recurenta nu a dovedit că activitatea sa se derulează înăuntrul sezonului estival într-un alt interval decât cele reglementat de lege; nici cu privire la numărul efectiv de TV din camerele hotel nu a produs probe care să poată fi reţinute de instanţa de apel în combaterea menţiunilor din procesul-verbal încheiat de delegaţii reclamantei şi a prezumţiei judiciare aplicate din observarea criteriilor legale prevăzute de Ordinului MDRT nr. 1051/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a licenţelor şi brevetelor de turism; totodată, Înalta Curte constată că recurenta nu arată caracterul relevant pentru speţa dedusă judecăţii a eventualei împrejurări că în cadrul hotelului pe care îl administrează au loc şi spectacole live; mai mult decât atât, recurenta nu a demonstrat în cauză nici împrejurarea că hotelul nu dispune şi de o terasă.

Ca atare, în raport cu situaţia de fapt reţinută de în cauză, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor incidente şi a aplicat remuneraţia unică echitabilă stabilită prin Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, cu modificările ulterioare, eliminând din pretenţiile admise de prima instanţă, pretenţiile prescrise ale reclamantei aferente perioadei 1 mai 2011 - 31 august 2011, în sumă de 780 RON, precum şi pretenţiile admise pentru sezonul estival din 2015, ca efect al admiterii excepţiei tardivităţii cererii modificatoare formulate de reclamantă la data de 26.05.2016.

Pe de altă parte, recurenta face referire la un proces-verbal încheiat de reprezentanţii reclamantei la data de 20.07.2017 prin intermediul căruia se retine în mod indubitabil ca din cele 122 de camere numai în 40 sunt difuzate servicii TV, că în restaurant se difuzează muzica live prin intermediul formaţiei artistice şi că muzica de la piscina provine de la barul de lângă piscină.

Acest înscris nou administrat în recurs, întocmit după pronunţarea deciziei recurate, nu este de natură a putea fi valorificat în această etapă procesuală sub aspectul modificării situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond; în plus, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, perioada de referinţă a litigiului de faţă este 1 - 30.09.2011 până în sezonul estival din 2014 (1.05.2014 - 30.09.2014), iar nu sezonul turistic din 2017.

Nu vor fi primite nici criticile referitoare la rezolvarea dată de instanţa de apel cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată de prima instanţă în favoarea reclamantei, întrucât aprecierea cu privire la cuantumul excesiv sau adecvat al acestora reprezintă chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate, astfel încât nu pot fi evaluate de instanţa de recurs; din perspectiva legalităţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat în mod legal la prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ., norme incidente pentru soluţionarea acestui petit accesoriu.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă, nefiind întrunite în cauză cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ.

Se va face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de către intimata-reclamantă, cheltuieli constând în onorariu de avocat în sumă de 1.000 RON, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 93/C din 6 iunie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. la plata sumei de 1.000 RON către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - NN