Trademark infringement: Use of a corporate name identical to a registered mark as a trademark service by a non-profit association and the exception for fair commercial practice.

Prin cererea formulată la data de 18.12.2012 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2012, reclamanta F. din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., să se dispună:

- interzicerea producerii, distribuirii, comercializării, publicităţii şi oricăror acte de folosinţă în activitatea comercială, precum şi retragerea imediată de pe piaţă a tuturor produselor purtând semne identice sau similare cu marca "F.", precum şi interzicerea furnizării oricăror servicii sub această marcă, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 500 euro/zi de întârziere, iar, în subsidiar, plata amenzii civile maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 5803 C. proc. civ.

- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciile create reclamantei prin contrafacerea mărcii sale, estimate provizoriu la suma de 10.000 RON, reprezentând daune materiale, precum şi la plata de despăgubiri morale, aferente actelor de folosinţă fără drept a unor semne identice cu marca reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13.06.2013, reclamanta a depus o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a Asociaţiei F., cu sediul în Alba Iulia, şi obligarea pârâtei F. la încetarea folosirii denumirii "F." în desfăşurarea tuturor activităţilor, mai ales cele de oferire sau prestare a serviciilor sub acest semn, precum şi utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, precum şi obligarea pârâţilor la încetarea oricăror acte de contrafacere a mărcii sale şi de utilizare a numelui comercial al reclamantei în desfăşurarea activităţii acestora, indiferent că activitatea are natură comercială sau nu, precum şi la remedierea încălcării drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei.

Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, solicitând pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin Sentinţa nr. 1223/13.06.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

La data de 7.01.2014, pârâta F. Alba Iulia a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a numitului B. şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

La termenul de judecată din 5.02.2014, pârâta F. Alba Iulia a depus cerere reconvenţională, iar la termenul de judecată din 25.06.2014, s-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, care a fost înregistrată în dosar nou format sub nr. x/2014.

Prin Sentinţa nr. 571/2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei procedurii prealabile şi a lipsei dovezii calităţii de reprezentant; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului A.; a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, a dispus interzicerea folosirii de către pârâtă a denumirii "F." în desfăşurarea activităţii acesteia; a respins în rest acţiunea.

În motivarea sentinţei, s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 418/2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamanta s-a înfiinţat în baza Decretului nr. 266/1950 şi funcţionează potrivit Decretului 27/1990, astfel încât nu se poate reţine lipsa capacităţii de folosinţă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost constatată nefondată, reţinându-se că reclamanta, ca entitate înfiinţată în baza legii şi care poartă aceeaşi denumire cu pârâta, justifică un interes legitim în promovarea prezentei acţiuni.

A fost, de asemenea înlăturată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant al d-lui B., întrucât reclamanta, ca entitate ce funcţionează în baza legii, a încheiat Contractul de asistenţă juridică nr. x/9.05.2013 cu SCA C. care au reprezentat reclamanta în acest litigiu.

Excepţia lipsei procedurii prealabile a fost respinsă, întrucât litigiul de faţă are un caracter civil care nu presupune necesitatea existenţei unei proceduri prealabile.

Examinând pe fond cererea de chemare în judecată, instanţa a reţinut că prin folosirea denumirii de "F.", pârâta încalcă drepturile de proprietate intelectuală de care se bucură reclamanta în baza Legii nr. 84/1998, care este în concordanţă cu Convenţia de la Paris (1883) şi Directiva 2008/95/CE de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, precum şi cu dispoziţiile Regulamentului nr. 207/2009 privind marca comunitară. Principiile de drept prevăzute de art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22.10.2008 sunt transpuse în legislaţia internă prin dispoziţiile art. 83 din Legea nr. 84/1998.

Aceste principii impun ca în toate cazurile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea sa de către un terţ, să se aplice regulile art. 36, indiferent dacă semnul este un nume comercial sau nu, pentru a se putea evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.

În cazul de faţă, s-a constatat existenţa unui conflict cu o marcă înregistrată anterior, respectiv a reclamantei, şi care a devenit recunoscută pe plan naţional şi nu numai, bucurându-se astfel de un renume în domeniul său şi în plan general. Or, conflictul cu un drept anterior la un nume va fi rezolvat conform principiului priorităţii. Astfel, dreptul născut din înregistrarea şi utilizarea unui semn ca nume anterior, precum şi dreptul anterior la nume personal conferă titularului dreptul de a formula acţiune în contrafacere.

În acest sens, tribunalul a apreciat că are relevanţă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Celine, ce constituie decizia cadru în materie, prin care s-a stabilit că utilizarea de către un terţ a unei denumiri sociale, comerciale sau embleme identice cu marca anterioară, constituie o utilizare pe care titularul mărcii respective este îndreptăţit să o interzică în concordanţă cu art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/CEE, preluată de Directiva 2008/95/CE.

Tribunalul a mai reţinut că nu pot fi ignorate nici dispoziţiile Legii nr. 22/2014 de modificare a O.G. nr. 26/2000. Scopul acestei reglementări îl constituie tocmai eliminarea confuziilor dintre activităţile desfăşurate de către asociaţii, fundaţii, federaţii şi activităţile specifice unor autorităţi publice, persoane juridice, structuri profesionale constituite în baza legii, scop care protejează drepturile celorlalţi, pe de o parte, şi un interes de ordine publică, pe de altă parte. Se are în vedere faptul că asociaţiile sunt constituite ca persoane fizice şi juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau interesul unor colectivităţi locale ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.

Potrivit Legii nr. 22/2014, numele unei asociaţii nou înfiinţate nu trebuie să fie asemănător până la confuzie cu al altei persoane juridice fără scop patrimonial, cu denumirea unor autorităţi sau instituţii publice sau cu denumirea oricărei structuri profesionale constituite în baza legii şi care funcţionează în acord cu aceasta.

Prin urmare, raportat la aceste argumente, s-a apreciat că în cauza de faţă se impune interzicerea folosirii de către pârâtă a denumirii "F.", pentru eliminarea confuziilor ce se pot crea în rândul maselor între cele două entităţi.

Întrucât din procesul-verbal încheiat în data de 24.06.2012 rezultă că această conduită neloială a fost recunoscută de către preşedintele F. cu sediul în Alba Iulia, care a şi procedat la distrugerea materialelor întocmite cu însemnele reclamantei, iar în cauză nu s-a demonstrat continuarea acestei activităţi ilicite, instanţa a procedat la respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect.

A fost respins şi capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea unor despăgubiri, întrucât reclamanta nu a individualizat prejudiciul, nu l-a dovedit şi justificat prin niciun mijloc de probă.

Prin Decizia nr. 415/16.03.2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul principal formulat de pârâtă împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea în contrafacere ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de reclamantă.

Prin Decizia nr. 1312/22.09.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile invocate de intimaţii pârâţi, a admis recursul declarat de reclamanta F. din România, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Excepţia tardivităţii căii de atac este nefondată, faţă de înscrisurile de la dosar din care rezultă că recursul a fost declarat în termen de 15 zile de la comunicare.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei în persoana numitului B., preşedinte al F. din România, cu sediul în Bucureşti, sunt excepţii procesuale de fond şi de procedură absolute care au fost invocate explicit sau implicit de către pârâţi în faţa primei instanţe.

Primele două excepţii au fost analizate de prima instanţă pe baza susţinerilor subsumate de către pârâţi excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât în susţinerea acesteia s-a arătat de către pârâţi că reclamanta este o entitate care nu a dobândit personalitate juridică potrivit legii, susţinere de natură a argumenta atât excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă (invocată explicit în faţa primei instanţe), cât şi excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu (analizată implicit prin soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active).

În plus, o persoană juridică fără capacitate procesuală de folosinţă (deci care nu are calitatea de subiect de drept) nu ar putea avea capacitate procesuală de exerciţiu (capacitatea de a încheia acte juridice care să angajeze în mod valabil persoana juridică însăşi), distincţie ce rezultă şi din dispoziţiile art. 41 şi 42 C. proc. civ.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numitului B. a fost invocată şi analizată ca atare de prima instanţă, pe temeiul art. 161 C. proc. civ., excepţia fiind respinsă ca nefondată. Soluţia dată excepţiei a fost confirmată în apel, având în vedere constatarea instanţelor de fond cu privire la calitatea domnului B. de preşedinte al F. din România cu sediul în Bucureşti, calitate avută atât la data formulării cererii de chemare în judecată cât şi pe tot parcursul soluţionării cauzei (confirmarea în calitatea de preşedinte, având loc în Adunarea generală din 29.10.2016).

Soluţionarea de către prima instanţă a excepţiilor menţionate a fost criticată de către pârât prin motivele apelului principal pe care l-a formulat împotriva sentinţei tribunalului, iar soluţia de respingere a acestora a fost confirmată de instanţa de apel.

În consecinţă, chiar dacă regimul juridic de invocare a acestor excepţii absolute permite invocarea lor în orice etapă procesuală, aceasta nu înseamnă că ele ar putea fi reiterate în fiecare etapă procesuală. Modalitatea prin care ele pot fi repuse în discuţie, odată invocate şi soluţionate în faţa unei instanţe legal învestite pe parcursul soluţionării cauzei, nu poate fi decât exercitarea căii de atac împotriva soluţiei date acestora de instanţa în faţa căreia au fost ridicate, condiţie îndeplinită de către pârâţi prin criticarea respingerii excepţiilor, prin intermediul motivelor apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe.

În ceea ce priveşte însă etapa procesuală a recursului, având în vedere regula anterior menţionată, intimaţii-pârâţi se află doar în poziţia de a le reitera în faţa instanţei de recurs prin intermediul întâmpinării formulate la motivele de recurs ale reclamantei, ceea ce nu este admisibil în absenţa unui recurs al acestora împotriva deciziei curţii de apel.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acestor excepţii procesuale, decizia instanţei de apel este intrată sub autoritatea de lucru judecat, întrucât nu a fost formulat recurs cu privire la acestea.

Pe lângă aceste trei excepţii, intimaţii au mai invocat prin întâmpinare şi note de şedinţă depuse în faţa Înaltei Curţi şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată faţă de cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 84 alin. (1) noul C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului promovat de reclamantă şi excepţia tardivităţii apelului reclamantei, excepţii nemotivate.

Excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, argumentată pe incidenţa celor dezlegate prin Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost respinsă întrucât această decizie a fost pronunţată în interpretarea şi aplicarea unui text din noul C. proc. civ., în timp ce prezentul litigiu, pornit fiind în anul 2012, este supus C. proc. civ. de la 1865. Mai mult, în vechiul C. proc. civ. nu existau dispoziţii distincte cu privire la reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în procesul civil, corespunzătoare prevederilor interpretate prin menţionata Decizie nr. 9/2016.

Şi excepţia inadmisibilităţii recursului promovat de reclamantă a fost respinsă întrucât recursul declarat de reclamantă reprezintă o cale de atac prevăzută de lege în materia de referinţă în cauză - acţiune în contrafacerea unei mărci -, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 88 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 coroborate cu cele ale art. 299 şi art. 4 pct. 1 C. proc. civ.

Excepţia tardivităţii apelului incident formulat de reclamantă în faţa curţii de apel este şi ea nefondată, având în vedere că cererea de aderare la apel a fost formulată de reclamantă cu respectarea termenului prevăzut de art. 293 C. proc. civ.

În ce priveşte recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte a apreciat că este nelegală concluzia instanţei de apel cu privire la calitatea pârâtei F. cu sediul în Alba Iulia de titular al unei mărci înregistrate, identificată în cuprinsul deciziei recurate ca fiind marca M 2013 03350/22.01.2013. Astfel, instanţa de apel a dat semnificaţia de publicare a înregistrării mărcii, publicării cererii de înregistrare formulate de pârâta F. cu sediul în Alba Iulia, făcând o aplicare greşită a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 unei situaţii ce era reglementată şi intra în domeniul de aplicare al art. 17 din aceeaşi lege.

Într-o corectă aplicare a legii, intimata-pârâtă nu se află în situaţia de a opune recurentei-reclamante o marcă înregistrată, aceasta fiind numai în cursul unei proceduri de înregistrare a unui semn solicitat a fi apropriat ca marcă, astfel cum acesta a fost precizat în cursul soluţionării contestaţiei sale formulate împotriva Deciziei nr. 350/18.02.2014 prin care a fost admisă opoziţia reclamantei, contestaţie ce a fost admisă de Comisia de Contestaţii din cadrul OSIM prin Hotărârea (nr. ilizibil) din 28.10.2014, ca urmare a modificării semnului solicitat spre înregistrare de către F. Alba Iulia din "F. F." în "F.!", semn combinat.

Înalta Curte a mai reţinut că, în examinarea motivului de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, privitoare la respectarea sau încălcarea practicilor loiale în domeniul comercial prin actele de utilizare a mărcii reclamantei, se impunea analizarea condiţiilor reglementate de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind cererea în contrafacere. Instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel nu a făcut o asemenea analiză, astfel că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate, pe baza criticilor susţinute de recurentă.

S-a constatat astfel că instanţa de apel nu a arătat explicit dacă mărcile reclamantei şi semnul utilizat de pârâtă există identitate sau similaritate. Apoi, în ipoteza similarităţii, şi în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu s-a stabilit nici gradul de similaritate dintre marcă şi semn şi nici nu a luat în considerare celelalte consecinţe desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe care le antrenează eventualul nivel de similaritate reţinut.

S-a apreciat că nici cea de-a doua condiţie nu a fost analizată de instanţa de apel cu privire la stabilirea identităţii sau similarităţii între serviciile pentru care reclamanta deţine marca protejată - clasele 35 şi 41 ale Clasificării de la Nisa şi eventualele servicii pentru care pârâta F. cu sediul în Alba Iulia utilizează în mod concret marca reclamantei şi nici cum este eventual utilizat semnul de către pârâtă.

De asemenea, instanţa de apel nu a arătat care sunt actele de folosire a mărcii pe care le-a reţinut ori le-a avut în vedere atunci când a făcut aplicarea excepţiei prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 pentru a dispune în sensul respingerii cererii în contrafacere, după cum nu s-a arătat dacă pârâta realizează eventuale acte de folosire a mărcii reclamantei în activitatea sa comercială, ceea ce se constituia în premisa necesară aplicării art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea mărcilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta a fost înregistrată în baza Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi fundaţii), ceea ce înseamnă că aceasta a fost constituită ca persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ sau patrimonial, nefiind titulară a unui nume comercial, astfel cum instanţele de fond au reţinut. Ca atare, este cu atât mai puţin evident care sunt actele de folosire reţinute de către instanţă ca fiind derulate de către pârâtă cu titlu de activitate comercială sau de utilizare a semnului "pentru produse şi servicii" în sensul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C-17/06, Celine), aşadar, cu titlu de marcă.

Înalta Curte a apreciat că nu poate identifica nici dacă instanţa de apel a avut în vedere ca acte de folosire pe care le-a încadrat în prevederile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 doar cele prin care pârâta şi-a utilizat propria sa denumire ca persoană juridică de drept privat, deci, ca simplu atribut de identificare, ori pentru a desemna servicii identice sau similare cu cele protejate prin mărcile reclamantei, astfel cum i-a imputat reclamanta.

Pentru a putea fi stabilită o astfel de circumstanţă esenţială în soluţionarea cauzei, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice şi să concluzioneze asupra pretinselor acte de contrafacere descrise de reclamantă atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea completatoare, reluate şi prin motivele de recurs în care sunt descrise pretinsele fapte ilicite.

S-a mai reţinut în decizia de trimitere că, după stabilirea celor anterior arătate, instanţa de apel, în rejudecare, va fi ţinută să evalueze riscul de confuzie incluzând şi riscul de asociere, pe baza criteriilor de evaluare ce se desprind din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din această perspectivă. Riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere cu mărcile reclamantei se va aprecia global, ţinându-se cont de toţi factorii pertinenţi, în special de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre mărcile reclamantei şi semnul utilizat de pârâtă, precum şi între (produsele sau) serviciile marcate prin acestea. Apoi, în raport cu actele de utilizare concretă a mărcilor reclamantei de către pârâtă (dacă va fi cazul), instanţa de apel va proceda la verificarea acestei conduite a pârâtei prin prisma excepţiei reglementate de art. 39 alin. (1) lit. a) şi a) condiţiei prescrise de alin. (2) din acelaşi text din Legea nr. 84/1998, condiţie referitoare la bunele practici în domeniul industrial ori comercial.

S-a statuat de asemenea că, cu ocazia rejudecării apelului, instanţa va evalua cele susţinute şi prin motivele de recurs de recurenta-reclamantă ca fiind faptele de contrafacere pretins săvârşite de către pârâtă, urmând ca instanţa de apel să realizeze o analiză proprie a condiţiilor legale ale contrafacerii, fără a fi ţinută de cele stabilite de OSIM în cadrul procedurilor administrative (opoziţie şi contestaţie), întrucât aceste analize nu se impun instanţei de judecată cu puterea lucrului judecat, în absenţa unor verificări jurisdicţionale a acestor raţionamente în etapa judiciară soldată cu o hotărâre definitivă (sub imperiul noului C. proc. civ.) sau irevocabilă (dacă procesul s-ar fi derulat în condiţiile C. proc. civ. de la 1865).

Cu privire la criticile aduse de recurentă soluţiei cererii reclamantei de aderare la apelul pârâtei, Înalta Curte a constatat că instanţele de fond au apreciat în mod corect că pârâtul D. nu are calitate procesuală pasivă pentru că toate actele de contrafacere pe care reclamanta a pretins că D. le-a efectuat au fost realizate în calitatea lui de reprezentant al pârâtei F., prin urmare, nu în nume propriu. În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va stabili cadrul procesual prin excluderea pârâtului D. din configuraţia citativului, ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, confirmată şi prin decizia din recurs.

Referitor la criticile din apelul incident privitoare la cererea în despăgubiri, instanţa de recurs a stabilit ca, în rejudecarea apelului, o atare pretenţie să fie evaluată (dacă va fi cazul) pe temeiul dispoziţiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, iar nu în baza dreptului comun, astfel cum prevede art. 92 din Legea nr. 84/1998, text care priveşte repararea prejudiciilor decurgând din săvârşirea faptelor penale prevăzute la art. 90, iar nu din săvârşirea unei fapte ilicite de contrafacere, aspect de natură pur civilă.

În rejudecare, după casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub Dosar nr. x/2012*.

Prin Decizia nr. 60 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a respins ca nefondate apelul principal al pârâtei F. Alba Iulia şi apelul incident al reclamantei F. din România, ambele declarate împotriva Sentinţei civile nr. 571/2016 a Tribunalului Alba.

În motivarea deciziei, s-au arătat următoarele:

Soluţia de respingere a primului petit, ca rămas fără obiect, sentinţa este intrată sub autoritate de lucru judecat, întrucât niciuna din părţi nu a formulat apel cu privire la aceasta.

De asemenea, nu vor mai fi examinate cu ocazia rejudecării motivele de apel cu privire la excepţiile procesuale invocate de pârâtă, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi de exerciţiu a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantei în persoana numitului B., deoarece prin decizia de casare s-a concluzionat că decizia instanţei de apel a intrat sub autoritatea de lucru judecat cu privire la aceste aspecte.

Aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului D., chestiune dezlegată prin decizia de trimitere, în sensul admiterii excepţiei cu consecinţa stabilirii cadrului procesual prin excluderea pârâtului D.

Pe cale de consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi 315 alin. (1) C. proc. civ., limitele rejudecării apelurilor părţilor vizează legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe cu privire la măsura interzicerii folosirii de către pârâtă a denumirii "F." în desfăşurarea activităţii acesteia şi la soluţia de respingere a cererii în despăgubiri formulate de reclamantă, cu respectarea îndrumărilor date de instanţa de casare.

În ce priveşte apelul principal declarat de pârâta F. din Alba Iulia, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Începând din 5.10.2000, reclamanta este titulara unei mărci individuale combinate cu element grafic şi element verbal "F. din România", conform certificatului de înregistrare nr. x emis de OSIM pentru clasa 41 din Clasificarea de la Nisa (educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale), având număr de depozit M 2000 04180 şi durata de protecţie a mărcii până în 05.10.2010, reînnoită până în 5.10.2020.

În 2012, reclamanta a devenit titulara mărcii individuale combinate cu element grafic şi element verbal "F. din România", conform certificatului de înregistrare nr. x emis de OSIM pentru clasele 35 (servicii de promovare a creaţiei intelectual artistice) şi 41 (educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale) din Clasificarea de la Nisa, având număr de depozit M 2012 04684 şi durata de protecţie a mărcii pentru perioada 19.07.2012 - 19.07.2022.

Prin decizia de casare, s-a stabilit că, în analizarea cererii reclamantei în contrafacere, întemeiată pe dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, este necesară verificarea condiţiilor impuse de acest text legal, respectiv: identitatea sau similaritatea dintre marcă şi semnul utilizat de terţ; identitatea sau similaritatea între produsele şi serviciile cărora li se aplică marca şi cele pentru care terţul utilizează semnul; existenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă.

Examinând prima dintre aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că marca înregistrată de reclamantă este combinată, cuprinzând un element grafic şi unul verbal. Dintre acestea, componenta dominantă şi distinctivă este cea verbală, având în vedere că, în percepţia consumatorului, aceasta are un puternic impact la nivel conceptual, fonetic şi auditiv, comparativ cu elementul grafic, perceput doar la nivel vizual. Curtea constată că denumirea socială a pârâtei, aceea de "F." este identică cu elementul verbal "F." din marca reclamantei, astfel că prima cerinţă impusă de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este îndeplinită.

În ce priveşte a doua condiţie, s-a constatat că pârâta a folosit denumirea socială pentru promovarea de activităţi şi servicii de natura celor prestate de reclamantă. De altfel, în 2013 pârâta a formulat la rândul său o cerere de înregistrare a mărcii tot pentru serviciile din clasele 35 şi 41 pentru care reclamanta deţinea deja marca.

Prin înştiinţarea din 5.06.2012, reclamanta a notificat-o pe pârâtă că deţine un drept exclusiv de utilizare a mărcii combinate "F." şi că pârâta i-a încălcat acest drept. De asemenea, reclamanta a somat-o pe pârâtă să oprească orice utilizare a mărcii, să retragă toate materialele care reproduc marca (cataloage, pliante, firme, reclame), să întrerupă folosirea mărcii pentru a promova activitatea prin intermediul internetului şi să procedeze la distrugerea materialelor care reproduc marca, în prezenţa unui reprezentant al reclamantei.

Conformându-se acestei somaţii şi, implicit, recunoscând folosirea fără drept a mărcii, pârâta, prin reprezentant legal D., s-a obligat să retragă toate materialele care reproduc marca, să oprească orice utilizare a mărcii prin ştampilă, cataloage, felicitări, afişe, legitimaţii, etc. şi să le distrugă, să retragă de la Casa Judeţeană de Pensii Alba dosarul numitului E. pentru acordarea indemnizaţiei prevăzute de Legea nr. 8/1996, să nu mai elibereze nicio adeverinţă cu marca, să distrugă ştampila 2/D/1998 şi să declare nulă ştampila 2701/1998. Referitor la renunţarea la site-ul de administrare a adresei de mail, pârâta a solicitat reclamantei scoaterea din administrare a adresei de mail şi a unui număr de telefon. Toate acestea au fost consemnate în procesul-verbal încheiat în 24.06.2012.

La dosar au fost depuse materiale utilizate de pârâtă pentru promovarea activităţilor culturale şi educative organizate sub egida "F.", respectiv un anunţ de prezentare a unui vernisaj, organizat în octombrie 2012 şi temele Forumului Naţional ONG în domeniul Artelor Vizuale, organizat în decembrie 2012. Folosirea acestor înscrisuri pentru prezentarea şi promovarea serviciilor în domeniul educativ, artistic, cultural constituie o utilizare a denumirii sociale pentru produse şi servicii identice cu cele pentru care reclamanta a înregistrat marca.

În acest sens este şi jurisprudenţa comunitară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că expresia "pentru produse sau servicii" identice cu cele pentru care marca este înregistrată, cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 89/104/EEC priveşte, în principiu, produsele sau serviciile terţului care utilizează un semn identic cu marca şi că acţiunile enumerate în aceste norme constituie utilizări pentru produse sau servicii, inclusiv oferirea spre vânzare a produselor sau a serviciilor sub semnul respectiv, utilizarea semnului în documentele de afaceri şi în publicitate (cauzele conexate C-236/08 şi 238/08 Google France, cauzele C-206/01 Arsenal Football Club şi C-48/05 Adam Opel).

Sub acest aspect este de reţinut şi practica instanţei supreme care a stabilit că anunţul reprezintă o formă de publicitate în privinţa activităţii pârâtei, în scopul promovării serviciilor prestate, care echivalează cu o utilizare pentru servicii, iar în absenţa indicării unui alt semn sub care sunt promovate serviciile prestate, se prezumă că aceste acte se desfăşoară chiar sub numele comercial (Decizia civilă nr. 332/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

Faţă de cele ce preced, instanţa de apel a constatat că pârâta a folosit denumirea socială cu ocazia desfăşurării activităţilor şi prestării serviciilor de natura celor pentru care reclamanta a înregistrat marca, fiind dovedită astfel şi cea de-a doua cerinţă impusă de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privitoare la identitatea sau similaritatea între produsele şi serviciile cărora li se aplică marca şi cele pentru care terţul, în speţă pârâta, a utilizat denumirea socială.

În ce priveşte condiţia existenţei riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere între semn şi marcă, se impune în primul rând precizarea că, în aprecierea riscului de confuzie, trebuie avut în vedere că percepţia mărcilor în mintea consumatorului obişnuit al categoriei de produse şi de servicii în discuţie joacă un rol decisiv în aprecierea riscului de confuzie şi că, în mod normal, acest consumator percepe marca în întregul ei şi nu îi analizează diferitele detalii. În acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, consumatorul obişnuit este considerat ca fiind în mod rezonabil informat şi în mod rezonabil atent şi circumspect, iar acest consumator obişnuit nu are şansa de a face o comparaţie directă între diferitele mărci şi, ca atare, trebuie să acorde încredere imaginii lor imperfecte, pe care o păstrează în memorie. (cauza C-251/95, SABEL BV contra Puma AG, Rudolf Dassler Sport; cauza C-342/97, Lloyd Schuhfabrik Meyer & Co. GmbH v. Klijsen Handel BV).

De asemenea, este de menţionat că în evaluarea globală a riscului de confuzie trebuie avute în vedere criteriile statuate de jurisprudenţa comunitară, respectiv gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, gradul de similaritate dintre marca reclamantei şi semnul utilizat de pârâtă, precum şi între serviciile marcate prin acestea de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-251/95 SABEL şi în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd).

Aplicând aceste criterii de evaluare a riscului de confuzie în cauza de faţă, instanţa de apel a constatat că identitatea auditivă, fonetică, vizuală şi conceptuală dintre elementul verbal al mărcii reclamantei, care reprezintă componenta dominantă şi distinctivă a acesteia, şi denumirea socială a pârâtei, precum şi similitudinea serviciilor prestate de cele două părţi (clasele 35 şi 41 ale Clasificării de la Nisa) pot crea un risc de confuzie.

Riscul de confuzie şi, implicit, riscul de asociere, este cu atât mai evident cu cât activităţile şi serviciile prestate de reclamantă şi de pârâtă se adresează aceluiaşi segment de public, respectiv persoane consumatoare de servicii şi activităţi în domeniul cultural, artistic, educativ, sportiv sau persoane care doresc să devină membrii ai acestor entităţi.

De asemenea, în aprecierea riscului de confuzie, prezintă relevanţă şi faptul că reclamanta este o uniune organizată la nivel naţional, are statut de utilitate publică, ceea ce oferă diferite beneficii membrilor săi, inclusiv cu privire la indemnizaţia acordată în temeiul Legii nr. 8/2006 şi deţine, din anul 2000, dreptul exclusiv de utilizare a mărcii combinate care include componenta verbală ce este folosită de pârâtă ca denumire socială în promovarea serviciilor sale.

Toate aceste elemente dovedesc existenţa riscului de confuzie şi asociere în sensul că furnizarea de servicii de către pârâtă, folosind denumirea sa socială, creează riscul ca publicul relevant să creadă că serviciile oferite de aceasta sub denumirea "F." provin de la reclamantă sau că între reclamantă şi pârâtă există legături din punct de vedere economic.

Instanţa de apel a conchis în sensul că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile legale impuse de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind acţiunea în contrafacere, constând în utilizarea denumirii sociale de către pârâtă, identică cu marca reclamantei, fără consimţământul acesteia, pentru furnizarea de servicii similare celor prestate de reclamantă.

În ce priveşte aplicarea excepţiei prevăzute de dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit textelor legale enunţate, titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială denumirea sau sediul titularului, dacă folosirea acestor elemente este conformă bunelor practici din domeniul industrial ori comercial.

Aşa cum a reţinut instanţa de recurs în decizia de casare, premisa necesară aplicării excepţiei prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este ca actele pârâtei de folosire a mărcii reclamantei să fie realizate în cadrul activităţii sale comerciale.

Este adevărat că pârâta F. cu sediul în Alba Iulia a fost constituită în 1998, în temeiul Legii nr. 21/1924 şi în prezent funcţionează potrivit O.G. nr. 26/2000, ca persoană juridică de drept privat fără scop lucrativ. Legea permite însă acestor persoane juridice să desfăşoare activităţi economice. Astfel, potrivit art. 46 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 26/2000, veniturile asociaţiilor provin din venituri realizate din activităţi economice directe, iar conform art. 47 şi 48 din acelaşi act normativ, asociaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale şi pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.

Ca urmare, pârâta poate desfăşura activităţi economice, circumscrise obiectului său de activitate care cuprinde, între altele, organizarea de expoziţii, saloane şi galerii de artă, precum şi manifestări artistice prin toate formele culturale specifice: concursuri, conferinţe, simpozioane, burse, saloane naţionale şi internaţionale.

Din cele ce preced rezultă că pârâta putea desfăşura activităţi economice în scopul promovării serviciilor sale şi putea realiza venituri din activităţi economice directe, astfel că este îndeplinită această cerinţă legală pentru aplicarea excepţiei prevăzute de art. 39 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-17/06, Celine Sarl contra Celine SA), simplul fapt că terţul foloseşte semnul identic sau similar mărcii nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp acest semn include denumirea legal înregistrată şi nu este utilizat cu funcţia de marcă, respectiv aceea de garantare pentru consumator a provenienţei serviciului. În speţă, însă, pârâta nu a folosit denumirea sa ca simplu atribut de identificare, ci pentru a promova servicii identice sau similare cu cele protejate prin marca reclamantei, incluse în clasele 35 şi 41 ale Clasificării de la Nisa.

Sub un alt aspect, instanţa de apel a considerat că nu poate reţine o folosire a denumirii de către pârâtă conformă bunelor practici din domeniul comercial. În sensul art. 6 alin. (1) lit. a) din Directiva 89/104/EEC (corespunzând art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998), folosirea numelui comercial de către terţ nu este conformă bunelor practici din domeniul comercial dacă ar putea da impresia consumatorului că există o legătură comercială între terţ şi titularul mărcii şi dacă terţul este conştient de acest efect.

Noţiunea de "practici loiale în domeniul comercial" nu este definită în legislaţia română, dar, potrivit practicii instanţei supreme, aprecierea privind respectarea bunelor practici se poate face în raport de dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (decizia civilă nr. 332/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă). Potrivit Legii nr. 11/1991, noţiunea de "uzanţe cinstite" este definită la art. 11 ca fiind "ansamblu de practici sau reguli general recunoscute care se aplică în relaţiile comerciale dintre întreprinderi, în scopul prevenirii încălcării drepturilor legitime ale acestora". Conform art. 2 alin. (2) lit. c), noţiunea de concurenţă neloială include şi "orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă".

În cauză, la data de 5.06.2012, pârâta a fost notificată cu privire la folosirea fără drept a denumirii "F.", sintagmă care face parte din marca înregistrată de reclamantă, actele de folosire fiind recunoscute de pârâtă care a procedat la distrugerea materialelor care cuprindeau acest semn.

Ulterior, în Adunarea Generală din 30.06.2012, pârâta a hotărât să îşi modifice statutul, devenind persoană juridică de drept privat independentă de reclamantă, cu denumirea "F.", în condiţiile în care cunoştea că reclamanta are deja înregistrată marca ce include această componentă verbală.

Faţă de aceste circumstanţe, instanţa de apel a constatat că se poate aprecia în mod rezonabil că se creează impresia publicului relevant că serviciile furnizate de pârâtă sub denumirea "F." provin de la reclamantă şi că există o legătură între aceste două entităţi.

O astfel de legătură poate avea loc în mintea consumatorilor, cu precădere a persoanelor care doresc să devină membre ale entităţii pârâte, cu atât mai mult cu cât, potrivit actului constitutiv al pârâtei din 2012, membrii acesteia beneficiază de drepturile ce decurg din statutul de utilitate publică, inclusiv dreptul la indemnizaţia prevăzută de Legea nr. 8/1996, deşi acest statut îi fusese conferit pârâtei ca urmare a constituirii sale ca filială a reclamantei (căreia i se recunoscuse caracterul de utilitate publică prin Decretul nr. 266/1950), iar nu ca persoană juridică independentă de reclamantă.

Existenţa potenţială a unei astfel de legături în mintea publicului consumator plasează utilizarea denumirii pârâtei identice cu marca reclamantei în afara practicilor loiale, cu atât mai mult cu cât pârâta a avut cunoştinţă de faptul că denumirea pe care a obţinut-o în 2012 era utilizată ca marcă de către reclamantă, recunoscând folosirea ei fără drept.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privitoare la excepţia interdicţiei utilizării denumirii de către pârâtă în activitatea sa economică şi, pentru toate argumentele expuse, a constatat ca nefiind întemeiate criticile formulate de pârâtă cu privire la soluţia primei instanţe sub aspectul măsurii de a interzice pârâtei să folosească denumirea "F." în desfăşurarea activităţii acesteia.

În ce priveşte cererea de aderare la apel, formulată de reclamanta F. din România, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a înţeles să solicite efectuarea unei expertize pentru evaluarea prejudiciului potrivit prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 şi nici nu a propus vreo altă probă în dovedirea acestui prejudiciu, astfel încât nu a făcut dovada unui prejudiciu cert, condiţie necesară pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta F. Alba Iulia, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, nereale şi fără conţinut faptic probator.

Astfel, instanţa de apel a considerat în mod nelegal că pârâta ar fi folosit marca reclamantei pentru promovarea de activităţi şi servicii de natura celor prestate de reclamantă. Acest lucru este imposibil, deoarece reclamanta nu are regimul juridic al unei asociaţii sau fundaţii şi nu a fost constituită şi înfiinţată ca persoană juridică română de drept privat, fără scop patrimonial, aşa cum sunt definite uniunile de creaţie în art. 11 din Legea nr. 8/1996.

De asemenea, în hotărârea atacată s-a reţinut în mod eronat că pârâta ar fi folosit denumirea mărcii combinate a reclamantei. Această denumire este, în realitate, "F. din România - F.R", iar marca pârâtei conţine doar un element grafic, nu şi vreo denumire. La data de 5.06.2012, conform Registrului Special al Tribunalului Alba şi Registrului Naţional ONG, denumirea pârâtei era F., modificarea denumirii producându-se fără niciun temei legal în baza unui referat la cererea reclamantei F. din data de 23.05.2012.

Procesul-verbal la care se face referire a fost întocmit după ce reclamanta a informat pe pârâtă că a fost schimbată denumirea din registru din F. în Filiala din Alba Iulia a F.. Denumirea de F. nu a fost folosită în perioada de 2 luni, ci abia după ce s-a revenit la aceasta, prin Încheierea nr. 1592/C. civ.

Pronunţată în Dosarul nr. x/2012.

Nu au existat în perioada de 2 luni materiale sau afişe care să conţină marca reclamantei sau denumirea şi nici după acea perioadă, neexistând nicio probă în acest sens. De asemenea, nu există niciun conţinut al unui document prin care recurenta să fi consimţit la folosirea fără drept a mărcii.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit, citând din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că în speţă ar fi vorba despre produse sau servicii identice cu cele pentru care marca este înregistrată. În perioada respectivă, pârâta nu avea nicio marcă rezervată la OSIM, iar serviciile şi produsele nu pot fi identice, deoarece reclamanta, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu are regimul juridic al unei asociaţii sau fundaţii.

Este greşit şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că pârâta ar fi folosit în scopul promovării serviciilor prestate, care echivalează cu o utilizare pentru servicii a numelui comercial al reclamantei F.R. Recurenta-pârâtă nu a avut şi nu are activităţi comerciale, iar denumirea legală nu poate fi interzisă pentru identificare de nicio lege în vigoare. S-a presupus, pentru viitor, că pârâta ar putea folosi în comerţ denumirea legală, fără să ţină cont că obiectul conflictului este legat de logo marcă - total diferite, iar marca pârâtei nu conţine nici măcar denumirea de F.

- Hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Astfel, instanţa nu a luat act şi nu a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 172/A/2017 a Tribunalului Alba, pronunţată în Dosarul civil nr. x/2014, irevocabilă, prin care s-a stabilit fără echivoc că titulara mărcii F.R, reclamanta, nu are personalitate juridică şi funcţionează ilegal, prin autoritate de lucru judecat a Deciziei nr. 1118/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

Nu au fost luate în considerare nici prevederile art. 39 din Legea nr. 84/1998, în raport de care, chiar dacă reclamanta ar exista din punct de vedere juridic şi fără personalitate juridică, mărcile aflate în opoziţie sunt total diferite şi nu conţin nici măcar denumiri asemănătoare sau identice. Marca pârâtei are doar grafica de culoare diferită şi nu este combinată cu denumire inclusă în logo marcă.

Recurenta a mai arătat că, întrucât pe parcursul judecăţii au fost respinse toate apărările şi excepţiile privind lipsa capacităţii de folosinţă, de exerciţiu şi reprezentare a reclamantei în faţa instanţelor de judecată, invocându-se funcţionarea în baza Decretului nr. 266/1950, înţelege ca, în rejudecarea recursului, să formuleze cerere de judecare a excepţiei de nelegalitate şi neconstituţionalitate a Decretului nr. 266/1950, act de care în mod inadmisibil se prevalează reclamanta neînfiinţată şi neconstituită legal.

Având în vedere că excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi exerciţiu reprezintă excepţii absolute şi peremptorii care tind la constatarea nulităţii juridice, lipsirea de efecte juridice a Decretului nr. 266/1950 ar influenţa în mod decisiv soluţionarea conflictului în prezentul dosar în sensul admiterii celor două excepţii şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi precizat.

Cu privire la invocarea direct în recurs a excepţiei de nelegalitate, recurenta a făcut referire la Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că "este cât se poate de clar faptul că o instanţă care judecă în apel este "învestită cu fondul litigiului", în sensul dispoziţiilor alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, şi că, prin urmare, o excepţie de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată în calea de atac a apelului". Decretul nr. 266/1950 este un act administrativ individual care nu poate fi calificat act normativ sau lege.

Recurenta a arătat în continuare motivele excepţiei de nelegalitate.

Totodată, recurenta a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a Decretului nr. 266/1950, prin raportare la art. 9 (libertatea de asociere) şi 40 din Constituţia României, arătând motivele de neconstituţionalitate.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-pârâtă a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Considerentele deciziei recurate, ce au fost citate în motivele de recurs, conţin analiza condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) şi art. 39 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, în raport de dezlegările din decizia de casare, astfel încât se constată că referirile la motivarea hotărârii tind, de fapt, la cenzurarea de către această instanţă de control judiciar a modului de aplicare a legii în apel, urmând a fi cercetate din atare perspectivă.

Este de precizat că, în cuprinsul motivelor de recurs, a fost inclusă şi solicitarea adresată instanţei de recurs de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Decretului nr. 266/1950, prin care a fost înfiinţată reclamanta din cauză F. din România. Totodată, recurenta a invocat excepţia de nelegalitate a Decretului nr. 266/1950.

Aceste solicitări ale recurentei au fost puse în discuţie şi soluţionate cu prioritate faţă de analiza recursului, respectiv la termenul de judecată din 4.05.2018, faţă de caracterul de chestiune prejudicială al aspectelor invocate prin aceste mijloace procedurale. Soluţionarea problemelor de drept respective era de competenţa exclusivă, după caz, a unei alte autorităţi, respectiv a Curţii Constituţionale, ori a unei alte jurisdicţii, anume instanţa de contencios administrativ, iar, pe de altă parte, dacă solicitările de sesizare ar fi fost admise, rezolvarea dată chestiunii prejudiciale ar fi fost obligatorie pentru instanţă, în soluţionarea recursului de faţă.

Dispoziţia adoptată de instanţa de recurs, de respingere a celor două solicitări ca inadmisibile, precum şi motivele acesteia, se regăsesc în încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 4.05.2018, context în care nu se va face vreo referire prin prezentele considerente la susţinerile deja analizate ale recurentei.

Această constatare se impune chiar în condiţiile în care forma actuală a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu mai prevede competenţa instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate, excepţia fiind soluţionată ca o chestiune prealabilă chiar de către instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată.

Modificarea privind competenţa de soluţionare a excepţiei de nelegalitate a fost adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel încât se aplică doar proceselor începute după data intrării în vigoare a noului C. proc. civ., respectiv după data de 15 februarie 2013.

Aşadar, în cauză, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este aplicabil în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 76/2012, soluţionarea excepţiei fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ, chiar dacă excepţia a fost invocată ulterior datei de 15 februarie 2013.

Se constată, de altfel, că finalitatea susţinerilor referitoare la legalitatea înfiinţării şi a funcţionării reclamantei ca persoană juridică de utilitate publică, formulate în cadrul recursului, inclusiv prin motivele excepţiei de nelegalitate, este aceea de a repune în discuţie capacitatea procesuală de folosinţă a reclamantei şi calitatea procesuală activă.

Or, prin decizia recurată s-a reţinut că aceste chestiuni au fost tranşate irevocabil în ciclul procesual anterior, prin respingerea excepţiilor pârâtei, aspect precizat în decizia de casare, fără ca pârâta să formuleze prin recursul de faţă vreo critică din această perspectivă.

Drept urmare, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, din moment ce recurenta urmăreşte în mod inadmisibil reanalizarea în recurs a unei chestiuni deja tranşate, cu atât mai mult cu cât nu a contestat caracterul irevocabil al dezlegărilor pe acest aspect.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale vizând cererea în contrafacerea mărcii, se constată următoarele:

Prin decizia recurată, s-a reţinut întrunirea în cauză a condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi, totodată, neîntrunirea situaţiei de excepţie din art. 39 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, cu referire la art. 39 alin. (2).

Prin motivele de recurs, aceste aprecieri ale instanţei de apel au fost criticate astfel: obiectul conflictului este legat de mărcile părţilor, care sunt diferite, marca pârâtei conţinând doar un element grafic, nu şi denumirea de F.; pârâta nu a folosit marca reclamantei pentru promovarea de activităţi şi servicii de natura celor prestate de reclamantă; denumirea de F. nu a fost folosită în comerţ; denumirea legală a pârâtei nu poate fi interzisă pentru identificare.

În ceea ce priveşte compararea semnelor în conflict, Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentei conform căreia conflictul ar subzista între marca reclamantei şi o marcă a pârâtei.

Cererea în contrafacere formulată de către reclamanta F. din România, astfel cum a fost completată cu pretenţiile împotriva pârâtei persoană juridică, a vizat folosirea de către pârâtă a semnului "F.", pentru motivul că reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcilor combinate ce conţin un element grafic şi denumirea "F.".

Prin hotărârea primei instanţe, cererea a fost admisă şi s-a dispus interzicerea folosirii de către pârâtă a denumirii "F." în desfăşurarea activităţii acesteia.

Faţă de obiectul învestirii instanţei de judecată şi de dispoziţia adoptată în primă instanţă, instanţa de apel a comparat în mod corect semnul înregistrat ca marcă de către reclamantă şi semnul folosit efectiv de către pârâtă anterior introducerii cererii de chemare în judecată (18.12.2012), fără a lua în considerare semnul solicitat spre înregistrare de către pârâtă la data de 22.01.2013 (şi pentru care, de altfel, la momentul pronunţării deciziei de casare din ciclul procesual anterior - 22.09.2017, procedura de înregistrare era, încă, în curs de derulare, după cum rezultă din decizia de casare).

Recurenta nu a formulat vreo critică a aprecierii instanţei de apel privind similaritatea semnelor în conflict - dată fiind identitatea dintre elementul dominant din cele două mărci ale reclamantei şi semnul pârâtei, respectiv identitatea denumirii "F." -, astfel încât singura susţinere a recurentei în legătură cu semnele comparate va fi respinsă, constatându-se că recurenta s-a raportat în mod greşit la semnul solicitat spre înregistrare ca marcă de către pârâtă, şi nu la semnul invocat prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, privind identitatea sau similaritatea produselor şi/sau a serviciilor, se constată, de asemenea, că susţinerile recurentei sunt nefondate.

Instanţa de apel a reţinut că semnul "F." reprezintă denumirea pârâtei constituite ca persoană juridică de drept privat şi a apreciat că denumirea socială a fost folosită pentru prezentarea şi promovarea de activităţi şi servicii în domeniul educativ, artistic, cultural, servicii identice cu cele pentru care reclamanta şi-a înregistrat mărcile.

Recurenta contestă folosirea semnului în activitatea comercială, respectiv "pentru produse" sau "pentru servicii", deoarece semnul reprezintă denumirea sub care a fost înfiinţată ca persoană juridică română de drept privat, fără scop patrimonial, iar pârâta nu desfăşoară activitate comercială, ci îşi foloseşte denumirea ca atribut de identificare.

Contrar susţinerilor recurentului, folosirea denumirii sub care persoana juridică a fost constituită nu este incompatibilă cu o utilizare în comerţ şi nici "pentru produse" sau "pentru servicii", condiţii esenţiale pentru a exista un conflict între o marcă înregistrată şi un semn identic sau similar, în termenii art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

Din această normă, reiese că, pentru a exista un conflict între o marcă înregistrată şi un semn identic sau similar, folosirea de către terţi a semnului trebuie să aibă loc "în activitatea lor comercială", în contextul unei activităţi comerciale ce vizează un avantaj economic.

Cu toate acestea, nu se poate prezuma absenţa folosirii semnului chiar cu titlu de marcă din scopul nepatrimonial al asociaţiei pârâte.

În acest sens, este relevantă hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-442/07 Verein Radetzky - Orden, care interesează tocmai utilizarea unui semn cu funcţia de marcă de către o asociaţie fără scop lucrativ, astfel cum este şi pârâta din cauză.

Din conţinutul acelei hotărâri, reiese că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a admis că şi o asemenea persoană juridică poate utiliza un semn în conformitate cu funcţiile esenţiale ale mărcii. S-a apreciat că nu este determinantă împrejurarea că oferta de produse sau de servicii este făcută fără scop lucrativ, deoarece "împrejurarea că o asociaţie caritabilă nu urmăreşte un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea şi, ulterior, păstrarea unui debuşeu pentru produsele sau pentru serviciile sale" (paragraf 17), ce constituie tocmai "raţiunea comercială de a exista" a mărcii, în raport cu produsele sau cu serviciile provenind de la alte întreprinderi (paragraf 14).

În această hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a raportat la activităţile asociaţiei cu scop nepatrimonial, apreciind că semnul face obiectul unei utilizări ca marcă atunci când este folosit în relaţiile sale cu publicul, printre altele, pentru a anunţa manifestări, în documentele sale de afaceri, precum şi pe materiale publicitare.

Este de subliniat că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a vizat "utilizarea serioasă" a unei mărci înregistrate (cu finalitatea ca instanţa de trimitere să analizeze dacă a operat sau nu sancţiunea decăderii din drept a titularului), însă această noţiune implică, în mod evident, existenţa unei utilizări cu funcţia de marcă, distinct de caracterul serios, efectiv, al acesteia.

În consecinţă, este posibil ca o persoană juridică fără scop lucrativ, precum pârâta din cauză, să folosească un semn pentru a-şi distinge propriile servicii de cele identice ale altor furnizori, aşadar, cu funcţia de marcă, intrând în conflict cu marca înregistrată, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut prin decizia recurată.

Această constatare nu este infirmată de faptul că semnul în discuţie reprezintă denumirea terţului persoană juridică, în măsura în care terţul nu foloseşte semnul în conformitate cu scopul înregistrării, respectiv ca atribut de identificare a persoanei, ci ca marcă. O eventuală deturnare a scopului înregistrării, prin folosirea semnului ca marcă, generează inevitabil conflictul cu marca înregistrată şi îndreptăţeşte pe titularul mărcii să solicite încetarea folosirii semnului.

Modul în care terţul foloseşte semnul ce reprezintă denumirea sa este relevant pentru identificarea în concret a caracterului utilizării, anume ca atribut de identificare sau ca marcă, iar rezultatul analizei constituie premisa stabilirii condiţiilor pentru existenţa unui veritabil conflict între semnul terţului şi marca înregistrată, condiţii conturate prin hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-17/06 Céline.

Contrar susţinerilor recurentei, aceste condiţii sunt relevante nu numai în cazul unui nume comercial, ci şi în cazul denumirii oricărei persoane juridice, alta decât o societate ce desfăşoară activitate comercială, fiind suficientă aptitudinea semnului de a fi folosit cu funcţia de marcă.

Aceeaşi concluzie poate fi desprinsă şi prin raportare la art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, ce are în vedere tocmai îndreptăţirea unui terţ de a-şi folosi denumirea, ca element de identificare a persoanei juridice, sau chiar numele, în cazul unei persoane fizice, prin excepţie de la regula din art. 36 al Legii nr. 84/1998 privind dreptul exclusiv al titularului de a interzice folosirea mărcii de către terţi. Protecţia conferită prin înregistrarea legală a denumirii persoanei juridice operează în limitele înregistrării, atât timp cât terţul foloseşte semnul ca atribut de identificare a persoanei.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect în cauză că scopul nepatrimonial al asociaţiei pârâte nu este suficient pentru a exclude o utilizare a denumirii asociaţiei cu funcţia de marcă.

Astfel, dacă terţul foloseşte un asemenea semn pentru a-şi distinge propriile servicii de cele identice ale altor furnizori, este vorba despre o utilizare "în activitatea comercială", având ca obiectiv crearea şi, ulterior, păstrarea unei cote de piaţă pentru produsele sau pentru serviciile sale.

De asemenea, este îndeplinită cerinţa utilizării "pentru produse" sau "pentru servicii", fiind evident că, dacă semnul este utilizat ca marcă, se stabileşte o legătură între semn şi produsele comercializate sau serviciile furnizate de terţ. În cadrul conflictului cu marca înregistrată, compararea se realizează între produsele sau serviciile pentru care terţul foloseşte semnul cu cele pentru care marca este înregistrată, şi nu cu cele din domeniul de activitate al titularului mărcii.

După cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut, din probele administrate, că pârâta a folosit, până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cauză (inclusiv în lunile octombrie şi decembrie 2012), semnul "F." ce reprezintă denumirea sa, pentru prezentarea şi promovarea de activităţi şi servicii sub acest semn în domeniul educativ, artistic, cultural, iar aceste servicii sunt identice cu cele pentru care mărcile reclamantei au fost înregistrate.

Din perspectiva aplicării legii, faţă de toate considerentele expuse anterior şi în limitele motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că aceste constatări ale instanţei de apel relevă raportarea corespunzătoare la toate condiţiile legale ce interesează conflictul între un semn înregistrat ca marcă şi un semn identic sau similar, pentru servicii identice.

Astfel, a fost stabilit în concret caracterul folosirii de către terţ a propriei denumiri, respectiv ca marcă, şi nu ca atribut de identificare, actele de folosire fiind de natura celor enumerate în art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, avându-se în vedere în mod corespunzător jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate nu poate fi cenzurată în etapa procesuală a recursului, deoarece atribuţiile acestei instanţe de control judiciar sunt circumscrise verificării nelegalităţii deciziei recurate, nu şi a netemeiniciei acesteia. Din acest motiv, nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la elementele reţinute de către instanţa de apel, din probele administrate, ca relevante pentru situaţia de fapt conturată în cauză.

În consecinţă, în raport de toate considerente expuse în prezenta decizie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta F., cu sediul în Alba Iulia, jud. Alba împotriva Deciziei nr. 60 din 30 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - NN