Moral damages for bereaved relatives: necessity to prove intensity of affective bond rather than relying on statutory relationship.

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, au solicitat instanţei obligarea acestuia la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: 500.000 euro către A., 500.000 euro către B., 200.000 euro către C., 200.000 euro către D., 200.000 euro către E., 100.000 euro către F., 300.000 euro către G.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 430 - 431 C. proc. civ., art. 1349, 1357, 1381, 1385 şi urm. C. civ., Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 22/2012.

În cauză a fost formulată cerere de intervenţie forţată a lui H.

2. Soluţia primei instanţe:

Prin Sentinţa civilă nr. 1174 din 26 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea. A fost obligat pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 50.000 de euro revenind fiecărui reclamant câte 25.000 de euro în echivalent în RON, la cursul BNR, de la data plăţii, cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata către reclamantul G. a sumei de 20.000 de euro, în echivalent în RON, la cursul BNR, de la data plăţii, cu titlu de daune morale şi s-a respins cererea reclamanţilor C., D., E., F. ca neîntemeiată şi s-a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Soluţia instanţei de apel

Prin Decizia nr. 348/A din data de 12 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii C., D., E., F., împotriva Sentinţei civile nr. 1174 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu apelantul-pârât Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi cu intimaţii-reclamanţi A., B. şi G., ca nefondat, a admis apelul formulat de pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâtă atât la plata daunelor morale către reclamanţii A. şi B. în sumă de 25.000 Euro, revenind fiecărui reclamant câte 12.500 Euro în echivalent în RON, la data plăţii, cât şi la plata daunelor morale către reclamantul G., în sumă de 8000 Euro în echivalent în RON, la data plăţii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii: C., D., A., B., E., F. şi G.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 august 2017.

Prin rezoluţia completului din 11 septembrie 2017, cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi H. la data de 19 mai 2017, conform dovezii ataşate la dosarul acestei instanţe.

Intimatul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, a depus întâmpinare, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de recurs, recurenţii depunând răspuns la întâmpinare, prin avocat, aşa cum rezultă din înscrisul înregistrat la această instanţă la data de 6 octombrie 2017 şi aflat la dosarul de recurs, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată şi au cerut judecata cauzei în lipsă, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (2) din C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) d în C. proc. civ., instanţa a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

4. Motive de recurs

Prin cererea de recurs, recurenţii au invocat faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi netemeinică, motivele de recurs fiind încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, apelul fiind admis doar prin trimitere la concluziile pârâtei, concluzii care nu au fost probate în nici o etapă a judecăţii, ceea ce echivalează, în opinia recurenţilor, cu o nepronunţare asupra fondului care atrage casarea hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţe.

De asemenea, decizia instanţei de apel este nelegală întrucât motivarea deciziei recurate adaugă la motivarea instanţei de fond, fără a argumenta în acest sens. Astfel, instanţa de apel motivează diminuarea cu 50% a cuantumului despăgubirilor acordate recurenţilor A. şi B. raportat la faptul că exista o culpă comună la producerea accidentului însă instanţa de apel omite faptul că, prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 1174 din 26 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti a reţinut deja, atunci când a stabilit despăgubirile cuvenite, culpa comună a victimei la producerea accidentului, astfel că instanţa nu putea reduce în apel despăgubirea acordată pentru acest considerent.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii invocă aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1391 alin. (2) din C. civ., întrucât a reţinut în mod eronat de două ori culpa persoanei vinovate la producerea accidentului.

Se susţine totodată, în ceea ce priveşte prejudiciul produs recurenţilor care au calitatea de bunici, respectiv de unchi ai defunctului, că instanţa de apel a apreciat în mod neîntemeiat că aceştia nu sunt îndreptăţiţi a primi daune morale, întrucât nu au făcut dovada existenţei unei legături deosebite de afecţiune cu persoana care a decedat, iar situaţia familială, socială, profesională a acestora a fost afectată în urma pierderii suferite, ceea ce denotă contradictorialitatea motivării deciziei recurate, între considerente şi dispozitivul hotărârii existând grave contradicţii. Dovada prejudiciului moral al reclamanţilor care au calitatea de bunici, respectiv de unchi ai defunctului reiese din anchetele sociale efectuate, din declaraţia testimonială şi din evaluările psihologice ale recurenţilor.

Astfel, din raportul de evaluare psihologică nr. x din 1 februarie 2017 întocmit de Cabinetul individual de Psihologie - J., raport care se află la dosarul cauzei, rezultă că numitul F. prezintă şi astăzi configuraţie depresivă moderată cu agravări anxioase pe fondul stresului post-traumatic şi dificultăţi de inserţie în mediul socio-familiar.

Din concluziile raportului de evaluare psihologică nr. x reiese faptul că numita E. prezintă o dispoziţie afectivă oscilantă, predominant depresivă cu plâns facil, anxietate persistentă, toleranţă scăzută la frustrare însoţită de nervozitate şi tendinţa de retragere socială.

Aceleaşi concluzii au fost stabilite şi pentru ceilalţi doi recurenţi, respectiv D. şi K., tuturor recurenţilor fiindu-le recomandate şedinţe suplimentare de psihoterapie şi evitarea psihotraumelor, cu menţinerea unui climat socio-familial protectiv.

Potrivit art. 1391 alin. (2) din C. civ., se instituie o prezumţie a durerii încercate de către ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile sau soţul victimei decedate, prezumţie care nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă administrat de către pârâtă, nefiind necesare alte probe în acest sens.

Cu toate acestea, în mod contradictoriu, instanţa de apel arată că, în privinţa bunicilor, care sunt, potrivit art. 1391 alin. (2), ascendenţi ai persoanei decedate, nu operează aceasta prezumţie, deşi proba faptei ilicite era suficientă, urmând ca, prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO.

În legătură cu natura daunelor morale, acestea nu se concretizează întotdeauna într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor criterii subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei.

În anumite circumstanţe există posibilitatea ca trăirile sufleteşti ale unei persoane să nu poată fi exteriorizate sau chiar să nu se exteriorizeze. Pe de altă parte, prejudiciul moral poate fi dedus din circumstanţele concrete ale cauzei, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, caz în care existenţa prejudiciului moral poate fi probată prin administrarea probei cu înscrisuri, coroborate cu prezumţii simple.

Ca atare, în opinia recurenţilor, din moment ce art. 1391 alin. (2) din C. civ. prevede că "Instanţa judecătorească va putea, de asemenea să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu", iar instanţa s-a pronunţat în sensul că, fără îndoială, aceştia au suferit la decesul nepotului lor, rezultă că a fost probată durerea încercată prin moartea victimei.

Or, refuzul instanţei de fond de a acorda despăgubiri reclamanţilor (bunici/unchi) pentru prejudiciul suferit constituie o aplicare eronată a dispoziţiilor legale.

Analizând recursul, în limita motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii îşi întemeiază criticile pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., susţinând în esenţă nemotivarea deciziei recurate şi greşita aplicare a legii din perspectiva neacordării despăgubirilor solicitate, respectiv greşita reducere în apel a despăgubirilor acordate de prima instanţă.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată în apel cuprinde atât motivele de fapt, cât şi de drept pe care se întemeiază, apelul fiind admis cu o argumentare clară şi convingătoare a interpretării pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la art. 1391 alin. (2) din noul C. civ. în sensul că acesta nu instituie o prezumţie absolută a durerii încercate de către ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile sau soţul victimei decedate, fiind necesară dovedirea ataşamentului deosebit care să justifice acordarea despăgubirilor morale, întrucât doar dovedirea unei relaţii de rudenie nu este suficientă pentru a da naşte acestei prezumţii, un rol important având dovedirea unor legături de afecţiune care există mai ales în cadrul familiei tradiţionale, alcătuită din părinţi şi copii, fără însă ca această legătură să fie absolutizată.

Împrejurarea că opinia instanţei de apel concordă cu opinia exprimată de pârâtă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii de vreme ce sunt expuse argumentele de fapt şi de drept pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia.

Recurenţii invocă şi nemotivarea diminuării cu 50% a cuantumului despăgubirilor acordate recurenţilor A. şi B. raportat la existenţa unei culpe comune la producerea accidentului, în condiţiile în care, la pronunţarea Sentinţei civile nr. 1174 din 26 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti a reţinut deja, atunci când a stabilit despăgubirile cuvenite, culpa comună a victimei la producerea accidentului, astfel încât instanţa nu mai putea reduce în apel despăgubirea acordată.

Înalta Curte apreciază că această critică nu se referă la nemotivarea hotărârii, ci poate viza cel mult reducerea greşită a cuantumului despăgubirilor prin aplicarea de două ori a aceluiaşi criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor.

Chiar dând această interpretare, critica apare ca fiind nefondată, întrucât reţinerea de către prima instanţă a existenţei culpei comune în producerea accidentului la stabilirea întinderii despăgubirilor nu împiedică instanţa de control judiciar ca, aplicând acelaşi criteriu de evaluare a cuantumului despăgubirilor, să reducă sau să majoreze despăgubirea acordată, aplicarea aceluiaşi criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor constituind un aspect de individualizare, iar nu de aplicare a legii.

Astfel fiind, Înalta Curte consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Verificând recursul din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii invocă aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1391 alin. (2) din Noul C. civ.

Un prim aspect de nelegalitate vizează luarea în considerare în mod greşit, în apel, a culpei comune la producerea accidentului întrucât culpa comună fusese avută în vedere de către prima instanţă pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Recurenţii invocă şi faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că nu s-a dovedit existenţa unei legături deosebite de afecţiune a reclamanţilor, care au calitatea de bunici, respectiv de unchi, cu persoana decedată, cu toate că existau la dosar dovezi în acest sens (anchetele sociale, declaraţia testimonială şi evaluările psihologice ale recurenţilor). Mai mult, în opinia acestora, art. 1391 alin. (2) din Noul C. civ. instituie o prezumţie a durerii încercate de către ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile sau soţul victimei decedate, prezumţie care nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă administrat de către pârâtă, nefiind necesare alte probe în acest sens, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate. În acest context, instanţele ar trebui să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, aşa cum s-a apreciat în jurisprudenţa CEDO.

Recurenţii sunt de părere că, din moment ce instanţa s-a pronunţat în sensul că reclamanţii, care sunt bunicii, respectiv unchiul decedatului, au suferit la decesul nepotului lor, rezultă că a fost probată durerea încercată prin moartea victimei, aceştia fiind îndreptăţiţi să primească despăgubiri.

Cu alte cuvinte, recurenţii afirmă că este suficientă dovedirea relaţiei de rudenie sau afinitate menţionată în textul de lege pentru a se prezuma existenţa producerii unui prejudiciu moral, nepatrimonial, care îl îndreptăţeşte pe reclamant să obţină despăgubiri.

Analizând criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte critica privind luarea în considerare în apel, în mod greşit, a culpei comune la producerea accidentului, motivat de faptul că prima instanţă a avut în vedere culpa comună pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte consideră nu se poate reţine vreun aspect de nelegalitate, de vreme ce instanţa de apel, care face o judecată devolutivă, poate, în raport de circumstanţele cauzei, prin reaprecierea aceluiaşi criteriu de cuantificare a valorii prejudiciului, să reducă sau să majoreze cuantumul despăgubirilor acordate.

Sub aspectul greşitei aplicări a art. 1391 alin. (2) Noul C. civ., Înalta Curte apreciază că s-a făcut o corectă aplicare a acestei reglementări, pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 1391 alin. (2) Noul C. civ., "instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Articolul art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. foloseşte verbul "va putea", instituind posibilitatea, iar nu obligaţia acordării de despăgubiri, pentru durerea încercată prin moartea victimei, persoanelor individualizate expres în cuprinsul său, în considerarea unor legături de rudenie sau afinitate, apte să producă un astfel de prejudiciu nepatrimonial.

Teza a II-a a art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri şi altor persoane care dovedesc relaţiile de afecţiune cu victima decedată, dacă este îndeplinită aceeaşi condiţie (dedusă din precizarea "la rândul său"): de a putea dovedi durerea încercată prin moartea victimei.

Atât din interpretarea gramaticală, cât şi din precizarea din teza a II-a a art. 1391 alin. (2) Noul C. civ., rezultă că legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie absolută de naştere a durerii, ca urmare a morţii victimei, în persoana ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, astfel cum susţin recurenţii, ci a reglementat expres şi neechivoc doar posibilitatea de acordare de despăgubiri tuturor celor care pot dovedi durerea încercată prin moartea victimei. Prezumţia invocată de recurenţi ar fi putut fi trasă dacă textul instituia obligativitatea acordării de despăgubiri pentru rudele de gradul I şi II şi pentru soţul supravieţuitor.

Prezumţia reprezintă, conform art. 327 din Noul C. proc. civ., consecinţa pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Or, în art. art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. se menţionează expres posibilitatea, iar nu obligaţia, de a acorda despăgubiri rudelor de gradul I şi II şi soţului, cât şi tuturor celor care "la rândul lor" pot dovedi durerea încercată prin moartea victimei, adică prejudiciul, astfel că textul nu poate fi interpretat în sensul că prejudiciul se prezumă şi nu trebuie dovedit.

Întrucât durerea reprezintă prejudiciul nepatrimonial, adică unul dintre elementele răspunderii civile delictuale, iar toate elementele răspunderii civile delictuale trebuie dovedite, iar art. 1391 alin. (2) Noul C. civ. nu reglementează o excepţie de la această regulă, nu se poate susţine cu temei că faptul cunoscut, adică moartea victimei, prezumă un fapt necunoscut, adică intensitatea durerii pricinuite prin acest eveniment.

Prin urmare, trebuie dovedit nu doar gradul de rudenie, ci şi intensitatea legăturilor de afecţiune dintre persoana decedată şi reclamanţi, spre pildă, prin consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan fizic şi psihic, reflectate în intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, de măsura în care decesul a afectat situaţia familială, profesională şi socială a reclamanţilor, astfel cum corect a apreciat instanţa de apel. Apare astfel ca nefondată susţinerea recurenţilor că, în aplicarea art. 1391 alin. (2) din Noul C. civ., relaţia de rudenie este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri.

Toate aceste aspecte au fost analizate în decizia recurată, în care s-a menţionat că despăgubiri pot fi acordate doar părinţilor defunctului, întrucât nu a fost dovedită o deosebită legătură de afecţiune între persoana decedată, pe de o parte, şi unchiul şi bunicii acesteia, pe de altă parte, în acest raţionament instanţa de apel plecând de la premisa că, în mod tradiţional, familia este alcătuită din părinţi şi copii, apropierea acestora în plan afectiv fiind cea mai importantă dintre toate relaţiile care se pot forma în viaţa unui om.

Deşi recurenţii susţin că, dincolo de relaţia de rudenie, s-ar fi probat şi legătura de afecţiune prin anchetele sociale efectuate, declaraţia testimonială şi evaluările psihologice ale recurenţilor, aceste critici vizează neanalizarea unor probe administrate sau modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel şi nu pot fi invocate ca argumente de nelegalitate pe calea recursului, întrucât nu sunt prevăzute printre cazurile de nelegalitate limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ., astfel că nu vor fi analizate.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva Deciziei nr. 348/A din data de 12 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2018.

Procesat de GGC - MM