Labor-code restitution claim for overpaid wages assigned to Bucharest tribunal as employer's registered office court.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Iaşi sub număr de dosar x/08,02.2017 reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti - prin Sucursala Regională CF Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1254 RON, sumă nedatorată încasată de pârât de la reclamantă în calitate de angajator, plus dobândă legală şi cheltuieli de judecată.

În fapt cererea a fost motivată în esenţă astfel; în baza unei sentinţe de primă instanţă pronunţată în cadrul unui litigiu de muncă, sentinţă executorie de drept, reclamanta a achitat benevol pârâtului suma de 2168 Iei corespunzător pretenţiilor recunoscute de instanţă. Reclamanta a încheiat în acest sens cu pârâtul o convenţie de plată eşalonată a sumelor datorate, suma de 2168 RON reprezentând tranşa I conform înţelegerii părţilor. Ulterior plăţii acestei tranşe, sentinţa primei instanţei a fost modificată în parte în calea de atac a apelului, fiind recunoscute pârâtului drepturi băneşti în cuantum mai mic decât cel acordat de prima instanţă şi decât cel achitat benevol de reclamantă. Pe cale de consecinţă, prin cererea sa, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei încasată de acesta în plus.

În drept s-au invocat în susţinerea cererii dispoziţiile art. 256 şi art. 269 din C. muncii.

Prin Sentinţa civilă nr. 723/10.04.2017 Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul laşi a reţinut că, potrivit disp. art. 269 alin. (1) C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau sediul. De asemenea, potrivit disp. art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte conflictele de muncă, competenţa teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere dispoziţiile legale citate, precum şi faptul că sediul reclamantei este în Municipiul Bucureşti, Tribunalul Iaşi a constatat că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea prezentei cauze.

În determinarea instanţei competente în soluţionarea cauzei, nu prezintă relevanţa faptul că acţiunea introductivă a fost formulata de reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională CF Iaşi, sucursală al cărei sediu este în municipiul laşi. în stabilirea instanţei competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, şi nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, (sediul reprezentantului reclamantului prezentând relevanţă doar în situaţia în care acţiunea a fost formulată de sindicat în numele membrilor).

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 581/1998, "(1) Se înfiinţează Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acţiuni, cu sediul în municipiul Bucureşti, prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române. (2) C.F.R. este persoană juridică română, se organizează şi funcţionează în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu statutul prevăzut în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta hotărâre. (3) C.F.R. poate înfiinţa sucursale, reprezentanţe, agenţii şi alte asemenea subunităţi, în ţară şi în străinătate, în condiţiile legii", iar potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 5782 din 7 septembrie 2017, a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoria laşi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că temeiul de drept al acţiunii reclamantului este de fapt art. 723 şi urm. din C. proc. civ. (întoarcerea executării), a admis excepţia ridicată din oficiu şi declinat cauza spre soluţionare Judecătoriei Iaşi, apreciind că în raza acesteia "s-ar fi putut efectua executarea silită a creanţei" (instanţă de executare),

Judecătoria laşi, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1805 din 18 februarie 2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoria Bucureşti.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a soluţiona conflictul.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Iaşi a reţinut că judecarea litigiilor de muncă, este de competenţa materială în primă instanţă a tribunalelor, iar, sub aspect teritorial, a tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază reclamantul.

Potrivit art. 22 alin. (4), (5) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Reţine instanţa sesizată că temeiul de drept sau cauza juridică a cererii de faţă, aşa cum a fost ea formulată de reclamantă în faţa Tribunalului Iaşi a fost reprezentat de dispoziţiile 256 din C. muncii, text potrivit căruia "Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora de la data plăţii." - fila 6 dosar constituit la Tribunalul Iaşi.

Reclamanta a arătat în cererea sa că a încheiat cu pârâtul o convenţie de eşalonare a plăţii, iar suma de bani achitată efectiv pârâtului reprezenta tranşa 3 conform înţelegerii părţilor. Reclamanta a arătat în cererea sa că dispoziţiile art. 256 din C. muncii reglementează situaţia în care este antrenată răspunderea patrimonială a pârâtului chiar şi atunci când acesta fără vinovăţie este ţinut la restituirea unor sume încasate necuvenit.

Acest temei de drept indicat de reclamantă, prin intermediul unui consilier juridic deci a unei persoane cu pregătire juridică, a rămas acelaşi (nefiind modificat de reclamantă în acord cu prevederile art. 204 din C. proc. civ.) atât la primul termen de judecată cu procedură legal îndeplinită în faţa primei instanţe sesizate - Tribunal Iaşi, cât şi la primul termen de judecată cu procedură legal îndeplinită în faţa celei de-a doua instanţei sesizate - Tribunalul Bucureşti precum şi la primul termen de judecată cu procedură legal îndeplinită în faţa celei de-a treia instanţe sesizate - judecătoria Iaşi.

Pe cale de consecinţă, faţă de obiectul acţiunii prin care reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1254 RON reprezentând sumă nedatorată şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant, în temeiul prevederilor art. 256 alin. (1) din C. muncii, competenţa de soluţionare a prezentei cauzei aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul reclamanta, respectiv Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Iaşi nefiind competentă.

De altfel în acelaşi sens a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 1654/09.11.2017 pronunţată în Dosar nr. x/2017 într-o situaţie similară (conform copiei hotărârii trimisă la dosar de pârât).

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, eu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) raportat la art. 133 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, se constată că, în speţă, instanţele de judecată aflate în conflict negativ de competenţă s-au dezînvestit succesiv, atât în considerarea necompetenţei teritoriale de soluţionare a cauzei, cât şi prin verificarea şi stabilirea competenţei materiale, însă obiectul conflictului de competenţă îl constituie numai verificarea şi stabilirea competenţei materiale, întrucât ultima instanţă sesizată, Judecătoria Iaşi, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, chiar instanţa de la care primise dosarul, astfel încât, prin prezentul regulator de competenţă, urmează a se reţine considerente numai pe aspectul competenţei materiale.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamanta CN CF CFR S.A. Bucureşti - prin Sucursala Regională CF Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1254 lei, sumă nedatorată încasata de pârât de la reclamantă în calitate de angajator, plus dobândă legală şi cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) şi art. 269 C. muncii.

Astfel, s-a arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 1988/2014 pronunţată de Tribunalul laşi, instanţa a obligat societatea la plata actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, a diferenţei dintre drepturile salariale efectiv încasate în perioadele: 09.09.2010 - 31.12.2010 şi cele cuvenite în mod legal, prin stabilirea salariului de bază brut, raportat la salariul minim brut la nivel de ramură de transporturi, cu aplicarea coeficienţilor de ierarhizare corespunzători clasei la care a fost salarizat reclamantul şi cu aplicarea procentelor de sporuri la salariul rezultat prin metoda corectă de calcul; 01.01.2011 - 18.04.2014 şi cele cuvenite în mod legal, prin stabilirea salariului de bază brut, raportat la salariul minim brut pe ţară garantat în plată conf. H.G. 1193/24 11.2010, cu aplicarea coeficienţilor de ierarhizare corespunzători clasei la care a fost salarizat reclamantul şi cu aplicarea procentelor de sporuri la salariul rezultat prin metoda corectă de calcul; obligarea la plata către reclamant a dobânzii legale practicată de B.N.R. calculată de la data scadenţei fiecărei sume şi până la plata efectivă a acestora în baza acestei sentinţe executorii de drept, şi ca urmare a solicitării scrise a Uniunii Sindicale Teritoriale "(...)" Iaşi, în numele şi pentru reclamant, societatea a încheiat convenţia de eşalonare la plată nr. 2.12/132/02.02.2015 şi a achitat către pârât suma de 2.168 RON (tranşa I conform convenţiei).

Prin Decizia civilă nr. 467/2015 a Curţii de Apel Iaşi, instanţa a modificat sentinţa Tribunalului laşi, în sensul respingerii capetelor de cerere, formulate de "Uniunea Sindicală "(...)" laşi, în numele şi pentru reclamant, în contradictoriu cu pârâtele S.C. CN CF "CFR" S.A. şi S.C. CN CF "CFR" S.A. prin Sucursala CF Iaşi, referitoare la obligarea la plata, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, a diferenţei de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2011 - 18.04.2014.

În urma acestei decizii, prin care a fost admis apelul formulat de către societate, suma pe care reclamantul era îndreptăţit să o primească s-a diminuat, rezultând astfel o diferenţă de 1.254 RON achitaţi în plus de către societate.

Executarea acestui titlu executoriu s-a făcut într-adevăr de bună voie, nefiind demarată procedura executării silite, aspect corect reţinut de către instanţele în conflict.

Aşadar, nu era vorba de o executare silită a obligaţiei, ci de o executare benevolă din partea debitoarei, în baza unui titlu executoriu - o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, conform art. 274 C. muncii, pe baza unei convenţii încheiate între cele două părţi.

Prin urmare, în speţă, piaţa nu s-a făcut în cadrul unei executări silite pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 723 şi urm. C. proc. civ. referitoare la întoarcerea executării, ci pe baza unei convenţii dintre părţi, în care debitoarea are calitatea de angajator, iar creditorul este salariatul acesteia, fiind, astfel, incidente dispoziţiilor art. 256 C. muncii potrivit cărora -salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Ca atare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, acelaşi temei juridic fiind indicat de către reclamantă în precizările depuse la dosar la data de 13 februarie 2018.

În judecarea conflictelor de muncă, dispoziţiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 stabilesc competenţa materială în sensul că judecarea acestor cauze este de competenţa tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Articolul 216 din acelaşi act normativ stipulează că:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ.".

Ca atare, obiectul acţiunii de faţă îl constituie un conflict de muncă, iar nu o întoarcere a executării, aşa cum greşit s-a reţinut de către Judecătoria Iaşi.

Aşa fiind, în raport de situaţia de fapt şi de drept mai sus expusă, având în vedere şi dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 care prevăd că, în primă instanţă, conflictele individuale de muncă se soluţionează de tribunal, în cauză se reţine competenţa de soluţionare a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă din punct de vedere material.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2018.

Procesat de GGC - NN