Subrogation claim jurisdiction: Ex officio declination of alternative territorial incompetence barred by defendant's failure to object

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele;

Prin acţiunea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 4 iulie 2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 7.500 RON, reprezentând cuantumul despăgubirii achitate, în calitate de asigurător RCA, în dosarul de daună RA 6473 B14, pentru prejudiciul produs din culpa exclusivă a pârâtului, dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă, precum şi obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5254 din 10 octombrie 2016, Judecătoria Sibiu a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

În motivarea soluţiei de declinare a competenţei, instanţa a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 C. proc. civ., întrucât deşi cauza derivă dintr-un raport de asigurare, temeiul de drept al acţiunii este răspunderea civilă delictuală, care este o răspundere întemeiată pe dreptul comun, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile care reglementează competenţa alternativă, respectiv art. 111 şi art. 113 pct. 9 raportat la art. 116 C. proc. civ.

S-a reţinut că art. 116 C. proc. civ. prevede că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, dar nu străine de pricină, cum ar fi cea unde îşi are propriul sediu, dat fiind că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

S-a reţinut că alegerea instanţei de judecată trebuie făcută cu respectarea normelor de competenţă teritorială, în speţă de natură alternativă, ceea ce antrenează odată instanţa în a cărei rază de circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, sau a altei instanţe dintre cele prevăzute de art. 107 - 112 C. proc. civ., la care se adaugă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În concluzie, s-a reţinut că, întrucât, în cauză, atât locul săvârşirii faptei ilicite, cât şi domiciliul pârâtului sunt situate în Bucureşti, Sectorul 6, competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, pe rolul căreia a fost înregistrată cauza, la rândul său, prin Sentinţa civilă nr. 868 din 7 februarie 2018, a dispus declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sibiu şi, constatând ivit un conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, Judecătoria Sibiu s-a pronunţat la primul termen de judecată asupra excepţiei necompetenţei teritoriale de ordine privată invocate, pentru prima dată, din oficiu, într-o cauză în care întâmpinarea este obligatorie.

Sub acest aspect, s-a reţinut că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în regres exercitată de asigurătorul persoanei despăgubite împotriva persoanei considerată vinovată de producerea accidentului rutier, iar faţă de dispoziţiile art. 126 C. proc. civ., litigiu este unul privitor la bunuri. Dispoziţiile art. 115 C. proc. civ. şi art. 113 pct. 9 raportat la art. 116 din acelaşi cod reglementează cazuri de competenţă alternativă celei de drept comun.

Prin urmare, s-a reţinut că devin incidente dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În concluzie, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a reţinut că invocarea din oficiu a excepţiei necompetenţei s-a impus ca remediu al nelegalei sale sesizări ca urmare a încălcării regulilor de competenţă de către instanţa devenită competentă, Judecătoria Sibiu, astfel încât nu se mai poate aprecia că în privinţa instanţei nelegal sesizate de către instanţa devenită competentă sunt incidente regulile din cuprinsul art. 130 C. proc. civ.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc.civ., Înalta Curte constată următoarele:

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală specială care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial. Totodată, părţile sunt libere să agreeze de comun acord să se judece la o altă instanţă, dacă legea permite.

Sunt însă situaţii în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă astfel încât, pe lângă instanţa de la domiciliul pârâtului, mai sunt competente şi alte instanţe.

Litigiul de faţă are ca obiect o acţiune în regres exercitată de asigurătorul persoanei despăgubite împotriva persoanei considerată vinovată de producerea accidentului rutier, pentru prejudiciul produs din culpa exclusivă a acestuia.

Ca temei de drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1349, art. 2210 C. civ. şi art. 49 şi 58 din Legea nr. .136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Se reţine că, sub aspectul determinării competenţei teritoriale în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile legale invocate, incidente sunt dispoziţiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate şi locul unde s-a produs riscul asigurat.

Aşadar, potrivit textului de lege sus-menţionat, în materie de asigurare competenţa teritorială de soluţionare a cauzelor nu este una exclusivă, ci alternativă.

Este de reţinut că în toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente aparţine reclamantului (art. 116 C. proc. civ.), iar, în situaţia în care acesta ar sesiza o instanţă necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetenţa teritorială, în acest sens, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe,

Rezultă că şi în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenţei la una dintre instanţele competente potrivit legii, instanţa neputând invoca, din oficiu, excepţia de necompetenţa teritorială de ordine privată.

În cauză, din verificarea actelor din dosar, se constată că pârâtul nu a formulat întâmpinare prin care să invoce excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sibiu şi nici la termenul de judecată, din şedinţa publică de la data de 10 octombrie 2017, pârâtul nu a invocat această excepţie.

Ca atare, Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepţiei necompetenţei teritoriale de către Judecătoria Sibiu s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ., în condiţiile în care dreptul de a contesta sesizarea instanţei necompetente revenea exclusiv pârâtului, care nu a înţeles să invoce excepţia prin întâmpinare.

Neinvocarea de către pârât în termenul prescris de lege a excepţiei de necompetenţa de ordine privată atrage decăderea sa din dreptul de a o invoca, cu consecinţa că instanţa necompetenţa rămâne învestită cu judecarea cauzei.

Ca atare, faţă de prevederile legale sus-menţionate, Judecătoria Sibiu, sesizată de către reclamantă, chiar dacă nu era competentă să judece cauza după niciunul dintre criteriile de competenţă alternativă prevăzută 115 alin. (1) C. proc. civ. nu putea să-şi invoce din oficiu necompetenţa teritorială şi să se desesizeze, în acest fel, de soluţionarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ. va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2018.

Procesat de GGC - NN