Jurisdictional conflict over legal interest on wage claims for public sector officials: binding effect of interlocutory competence verification under Art. 131 CPC

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmboviţa în 12 februarie 2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Ministerul Justiţiei, Direcţia Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata daunelor interese moratoriu sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii prevăzute mai jos, care au ca obiect acordarea unor drepturi salariale, în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Prin Sentinţa nr. 784 din 10 mai 2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată prin întâmpinare de pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că litigiul are ca obiect obligarea angajatorilor/foştilor angajatori la plata dobânzii legale pentru drepturi salariale prevăzute în hotărâri judecătoreşti, pentru care competenţa materială aparţine tribunalului - secţiile ce judecă litigii de muncă.

La primul termen de judecată, deşi în practicaua încheierii întocmite cu acea ocazie, s-a menţionat că, verificându-şi competenţa conform art. 131 C. proc. civ., instanţa a constatat că este competentă, inclusiv teritorial, s-a apreciat că, în mod evident, este vorba de o menţiune fără corespondent în realitate, de vreme ce instanţa, potrivit dispozitivului aceleiaşi încheieri, a prorogat pronunţarea asupra excepţiilor invocate de pârâţi prin întâmpinări, după comunicarea relaţiilor solicitate reclamanţilor şi intervenientului prin aceeaşi încheiere. Or, menţiunea privind verificarea competenţei nu poate fi apreciată ca reprezentând un mod de soluţionare a excepţiei necompetenţei, invocate prin întâmpinare de pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Instanţa a apreciat ca fiind relevante dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din C. muncii, potrivit cărora "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul". În mod similar, prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 se prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Tribunalul a apreciat că aceste din urmă dispoziţii sunt aplicabile în cauză în ceea ce priveşte competenţa teritorială, de vreme ce este vorba de o dispoziţie dintr-o lege ce are caracter special faţă de dispoziţiile C. muncii, ce constituie legea generală în materia dreptului muncii. Astfel, în aplicarea acestor dispoziţii, reclamanţii aveau un drept de opţiune între două instanţe, tribunalul în a cărui circumscripţie îşi aveau domiciliul şi cel în care era situat locul lor de muncă.

Or, nici unul dintre reclamanţi nu a furnizat informaţii cu privire la domiciliul său, iar la dosar nu există probe care să dovedească faptul că reclamanţii ar avea domiciliul în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa.

Totodată, locurile de muncă ale reclamanţilor sunt situate în Municipiul Bucureşti, deci în circumscripţia Tribunalului Bucureşti. Mai mult nici fostele locuri de muncă ale reclamanţilor nu sunt situate în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa.

În aceste condiţii, s-a apreciat că Tribunalul Dâmboviţa nu este competent din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza, competenţa aparţinând Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

S-a mai reţinut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., referitoare la competenţa facultativă, de vreme ce reclamanţii, cu excepţia reclamantului M., sunt procurori, foşti procurori şi personal de specialitate juridică în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie este o "structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

Reclamantul M. este membru al Curţii Constituţionale a României, cu sediul în Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, dispoziţii ce se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi a stabilit că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă, iar art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti.

În aceste condiţii, s-a considerat că şi în ceea ce priveşte procurorii, dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. sunt incidente doar dacă aceştia funcţionează la parchetul de pe lângă instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor de drept comun.

Or, în speţă reclamanţii funcţionează la o structură din cadrul Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar instanţa competentă potrivit dreptului comun este Tribunalul Bucureşti, şi nu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, reclamanţii nu pot sesiza decât instanţa competentă potrivit dreptului comun în materie, Tribunalul Bucureşti, şi nu una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care aceştia îşi desfăşoară activitatea conform art. 127 C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 82 din 10 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, s-a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 4 iunie 2015, în baza dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ. raportat la art. XX şi XXI din Legea nr. 2/2013, instanţa a considerat că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze litigiul. Mai mult, a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul O.

Potrivit art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. Mai mult, potrivit art. 132 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.

Prin urmare, s-a constatat că prima instanţa învestită s-a declarat competentă să judece cererea de chemare în judecată, printr-o încheiere cu caracter interlocutoriu, nemaiputând ca după aproximativ 2 ani să îşi reconsidere opinia legală, fiind legată de deciziile dispuse prin încheierea de şedinţă din data de 4 iunie 2015.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Tribunalului Dâmboviţa, pentru considerentele ce succed:

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., privitor la invocarea excepţiei, "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Referitor la verificarea competenţei, alin. (1) al art. 131 C. proc. civ. dispune:

"La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu". În conformitate cu alin. (2) "în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

În speţă, procedând la verificarea competenţei, instanţa iniţial învestită, respectiv Tribunalul Dâmboviţa a constatat la termenul din 4 iunie 2015, prin încheierea pronunţată la acea dată că, faţă de prevederile art. 131 C. proc. civ., este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze pricina, în raport de obiectul acţiunii.

Solicitarea, prin aceeaşi încheiere, a relaţiilor de la reclamanţi şi intervenient cu privire la alegerea reprezentantului legal, de a preciza pentru ce perioadă se solicită dobânda legală, la ce parchet/instanţă şi-a desfăşurat activitatea fiecare reclamant, indicarea titlurilor executorii şi dacă prin titlurile executorii s-a dispus şi asupra dobânzii legale, nu a fost dispusă pentru discutarea competenţei teritoriale a instanţei, termenul de judecată acordat în cauză - 01.10.2015 fiind stabilit exclusiv în vederea soluţionării pe fond a litigiului.

Mai mult, a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală, formulată de intervenienta O.

Se reţine astfel că încheierea din 4 iunie 2015 are un caracter interlocutoriu, iar instanţa este legată de încheierile interlocutorii, astfel cum se dispune în art. 235 C. proc. civ., ceea ce presupune că, în cazul dat, nu se mai putea reveni asupra aspectului prin care s-a stabilit competenţa soluţionării cauzei.

Întrucât, ca efect al celor statuate la termenul de judecată din 4 iunie 2015, Tribunalul Dâmboviţa a devenit instanţa competentă material şi teritorial să judece actuala pricină, nemaiputându-se dezînvesti ulterior, va fi determinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL