Jurisdiction for wage claims by prosecution office technical staff: Strict interpretation of Art. 127 CCP excluding "connected staff" from adjacent-district mandate

Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 20.04.2017, disjunsă din dosarul nr. x/2017 şi din dosarul x/2017, astfel cum a fost modificată la data de 11.10.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata, începând cu data de 09.04.2015, a majorărilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007 (de 2%, 5% şi 11%), cu luarea în calcul a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, respectiv majorate cu 10% de la 01.12.2015.

Prin sentinţa nr. 2376 din 4 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii din acţiunea înregistrată iniţial - G., H., I., J., K., L., M., N., A., B., C.5 D., E. şi F., în favoarea Tribunalului Argeş.

În motivarea acestei hotărâri, s-a arătat că, prin Sentinţa nr. 2210 din 6 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, a luat act de renunţarea la judecată a reclamantelor P., Q. şi R. şi a disjuns cererile de chemare în judecată formulate de către o parte dintre reclamanţi, formându-se dosarul nr. x/2017.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei în privinţa cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanţii G., H., I., J., K., L., M., N., A., B., C., D., E. şi F.

Potrivit art. 127 C. proc. civ., reţinut a fi incident în cauză prin hotărârea menţionată anterior, reclamantul aflat în ipoteza enunţată de lege (alin. (1) al art. 127 C. proc. civ.) va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. Cum în cauză, pe de o parte, locul de muncă al părţilor reclamante este la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, iar, pe de altă parte, părţile nu au indicat o anumită opţiune în privinţa curţii de apel învecinată care ar dori să fie avută în vedere, instanţa a decis declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Argeş, care se află în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea (şi anume Curtea de Apel Piteşti), prezumând totodată intenţia părţilor de a sesiza o instanţă apropiată locului de muncă având în vedere instanţa sesizată.

Prin încheierea din 26 februarie 2018, Tribunalul Argeş, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. şi formarea unui nou dosar.

Prin Sentinţa nr. 986 din 26 februarie 2018, aceeaşi instanţă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Dâmboviţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a decide astfel, s-a reţinut că reclamanţii au calitatea de personal conex (conducător auto sau specialist IT) în cadrul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dâmboviţa, astfel că cererea acestora este de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul sau locul de muncă, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011. Cum locul de muncă al reclamanţilor este în Târgovişte, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Dâmboviţa. S-a mai apreciat că, în speţă, nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., de strictă interpretare şi care reglementează expres doar situaţia în care cererea este formulată, în calitate de reclamant, de un judecător, un procuror sau un grefier, calitate pe care reclamanţii din prezenta cauză nu o deţin.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Tribunalului Dâmboviţa, pentru considerentele ce succed:

Litigiul de faţă având ca obiect cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu persoanele juridice angajatoare, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reţine că, în materia conflictelor individuale de munca, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din actele dosarului rezultă că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, cu sediul în Târgovişte, judeţ Dâmboviţa, astfel că revine Tribunalului Dâmboviţa competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în raport de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Problema pe care o ridică conflictul de competenţă este dacă, faţă de norma generală, cuprinsă în textele legale mai sus menţionate şi de competenţa care derivă din acestea, sunt incidente în speţă dispoziţiile speciale, derogatorii de la dreptul comun cuprinse în art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apei în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Înalta Curte retine că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. reglementează o normă specială ce se aplică în situaţia în care una dintre părţi, fie reclamant, fie pârât, este judecător, asistent judiciar sau grefier la instanţa competentă să judece cauza sau procuror, pe lângă aceeaşi instanţa. Fiind vorba despre o normă cu caracter special, ea este de strictă interpretare şi nu poate fi supusă, prin urmare, unei interpretări extensive.

În cauză, se reţine, potrivit celor cuprinse în adeverinţa din 10 octombrie 2017, aflată la dosar, că reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au calitatea de personal conex (tehnician criminalist, conducător auto sau specialist IT) în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, astfel că ipoteza normei cuprinsă în art. 127 C. proc. civ. nu le este aplicabilă, deoarece aceştia nu se încadrează în categoriile de persoane prevăzute în mod restrictiv de aceste prevederi.

În consecinţă, dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauza, astfel că, în raport cu prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa de soluţionare a cauzei în ce îi priveşte pe reclamanţi aparţine Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL