Incompetence of the High Court to hear appeals against tribunal decisions absent express statutory provision

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 noiembrie 2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., SC C. SRL şi asigurătorul SC D. SA au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei SC C. SRL la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 54.841,55 RON, 21.000 RON ce reprezintă cheltuieli ce urmează să fie realizate pentru extragerea materialului de osteosinteză şi pentru cicatricile de la braţ, antebraţ, abdomen şi şold, a sumei de 5.400 RON ce rezultă ca diferenţă dintre suma achitată ca despăgubire de către SC D. plus suma obţinută pe epavă şi suma plătită proprietarului autovehiculului E. şi a sumei de 3.000 RON achitată de reclamant ca despăgubire pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului pentru o perioadă de 90 de zile, obligarea pârâtului B. alături de asigurătorul SC D. SA şi în solidar cu partea responsabilă civilmente SC C. SRL la plata către partea civilă a unei sume de 5.122 RON reprezentând venituri nerealizate datorate concediilor medicale şi concediilor fără plată datorate intervenţiilor chirurgicale şi a perioadelor de muncă cu timp redus impuse de starea de sănătate la care să se aplice dobânda legală aferentă; obligarea pârâtului B. alături de asigurătorul D. SA şi în solidar cu partea responsabilă civilmente SC C. SRL la plata de daune morale în cuantum de 675.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6831 din 27 iulie 2016, Judecătoria Ploieşti, secţia civilă, a admis în parte cererea având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamantul A. în contradictoriu pârâţii B., SC C. SRL şi asigurătorul D. SA. A obligat pârâta SC D. SA la plata către reclamant a sumei de 84.482,17 RON cu titlu de daune materiale şi la piaţa sumei de 200.000 cu titlu de daune morale. A respins în rest cererea ca neîntemeiată. A admis în parte capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta SC D. SA la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Prin Decizia nr. 3578 din 4 decembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul formulat de apelanta SC D. SA împotriva Sentinţei civile nr. 6831 din 27 iulie 2016, pronunţată de Judecătoria Ploieşti în contradictoriu cu intimaţii A., B. şi SC C. SRL. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea şi obligaţi pârâţii la plata daunelor materiale în cuantum de 55.483,17 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare, intervenţii chirurgicale, transport medicamente, proceduri de recuperare, închiriere dispozitive de recuperare şi venit nerealizat, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 RON. A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată. Au fost obligaţi intimaţii la plata cheltuielilor de judecată către apelantă în cuantum de 3.225 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. şi pârâta F. SRL au declarat recurs.

Prin adresa Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 16 martie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluţia completului din data de 20 martie 2018 s-a fixat termen de judecată Ia 19 aprilie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursurilor, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect acţiune în daune delictuale.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului ia edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare Ia situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire Ia art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursurilor, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamantul A. şi de pârâta F. SRL împotriva Deciziei nr. 3578 din 4 decembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Fără cale de atac,

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL