High Court declines jurisdiction over appeal from appellate ruling on land partition; case remitted to Court of Appeal.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 7943 din 12 iulie 2016, pronunţată de Judecătoria Braşov, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D., E., F., G., Municipiul Braşov, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant de D.G.R.F.P. Braşov.

S-a dispus rectificarea CF nr. x Braşov nr. top. x, în sensul că aceasta are suprafaţa reală de 327 mp.

S-a dispus intabularea dreptului de proprietate ai Statului Român asupra construcţiei, cu titlu de naţionalizare.

S-a constatat că este supus ieşirii din indiviziune imobilul sus-menţionat.

S-a dispus ieşirea din indiviziune, conform raportului de expertiză extrajudiciară din data de 18 iunie 2014, întocmit de expert H., care face parte integrantă din prezenta.

S-a respins capătul de cerere privind ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi cererea de intabulare a dreptului de proprietate pe numele reclamanţilor.

Prin Decizia nr. 2033/Ap/2017 din 22 decembrie 2017, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 7943 din 12 iulie 2016 şi a încheierii din 27 octombrie 2015, pronunţate în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Braşov.

A admis excepţia netimbrării cererii de apel formulate de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 7943 din 12 iulie 2016, pronunţate în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Braşov şi în consecinţă:

A anulat, ca netimbrată, cererea de apel formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 7943 din 12 iulie 2016, pronunţate în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Braşov.

A admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A înlăturat obligarea pârâtului Statul Român de la plata cheltuielilor de judecată în fond în cuantum de 6841,45 RON.

A admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 2272 din 14 martie 2017, pronunţată în Dosarul civil nr. x/2014 al Judecătoriei Braşov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta SC I. SRL la plata către reclamanţii A., B. şi C. a sumei totale de 8041,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către apelanţii reclamanţi A., B. şi C. a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii A., C., B. şi pârâţii SC I. SRL şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ce au fost transmise, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin adresa din data de 23 februarie 2018 a Tribunalului Braşov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 28 februarie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia din data de 2 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 martie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitara a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale [conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege"] şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Braşov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii A., C., B. şi de pârâţii SC I. SRL şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 2033/Ap/2017 din 22 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2018.

Procesat de GGC - CT