Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1098/2018 AI generated

Property restitution under Law No. 10/2001 voided by pre-existing urbanistic restrictions: scope of the "new property right" and inadmissibility of damages claims for illusory reparation

Case Number Decizia nr. 1098/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal declared by the claimants, thereby upholding the Court of Appeal’s decision to reject the prior appeal and maintaining the first-instance ruling that dismissed the action. The dispute concerned the validity of property restitution under Law No. 10/2001, where the claimants argued that the restored property near Herăstrău Park was effectively valueless and constituted an illusory reparation due to strict urbanistic and environmental restrictions imposed by local planning documents, claiming discrimination and a violation of their property rights under Article 1 of Protocol No. 1 to the European Convention on Human Rights. The court held that the lower instances correctly found no legal basis for the claim, reasoning that the property rights were reconstituted subject to existing regulatory limitations, the claimants had not challenged the specific administrative restitution decision where such arguments would have been pertinent, and general principles of civil law did not apply because the situation was regulated by specific legislation; consequently, the operative order remains the full rejection of the claimants' request for damages or expropriation procedures.

Legislator headnote

AI generated

art. 562 alin. (3) din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 9 din Legea nr. 10/2001, art. 22 C. proc. civ, art. 1 alin. (2) C. civ; Property restitution under Law No. 10/2001 voided by pre-existing urbanistic restrictions: scope of the "new property right" and inadmissibility of damages claims for illusory reparation: The dispute concerned the validity of property restitution under Law No. 10/2001, where the claimants argued that the restored property near Herăstrău Park was effectively valueless and constituted an illusory reparation due to strict urbanistic and environmental restrictions imposed by local planning documents, claiming discrimination and a violation of their property rights under Article 1 of Protocol No. 1 to the European Convention on Human Rights. The court held that the lower instances correctly found no legal basis for the claim, reasoning that the property rights were reconstituted subject to existing regulatory limitations, the claimants had not challenged the specific administrative restitution decision where such arguments would have been pertinent, and general principles of civil law did not apply because the situation was regulated by specific legislation; consequently, the operative order remains the full rejection of the claimants' request for damages or expropriation procedures.

Keywords

AI generated
restitution of property right to property civil dispute new legal argument scope of the legislation european Convention on Human Rights

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6,8 C. proc. civ.

Main grounds for dismissing the cassation appeal as unfounded and for rejecting the specific grounds of appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 07.07.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti Prin Primarul General, solicitând, în principal, să dispună constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamanţilor în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, astfel cum este statuat în Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâţilor la plata contravalorii daunelor cauzate de imposibilitatea valorificării corespunzătoare a acestuia, respectiv a echivalentului în RON a sumei forfetare de 1.178.361 euro, suma raportată la valoarea expertizei preţuitoare folosită de Uniunea Notarilor Publici la stabilirea impozitelor privind tranzacţionarea terenurilor în Municipiul Bucureşti; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale datorate asupra sumei prevăzute la petitul 2 începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective; în subsidiar, în măsura în care instanţa va respinge capătul principal, să se dispună obligarea pârâţilor la demararea procedurilor de expropriere în ceea ce priveşte proprietatea imobilului reclamanţilor situat la adresa din Bucureşti; obligarea pârâţilor la îndeplinirea obligaţiilor rezultând din petitul 4 sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere până la data realizării efective a măsurilor dispuse de instanţa prin hotărârea ce va fi pronunţată; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale; art. 1 alin. (1) şi (2) din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale; art. 15, art. 16 şi art. 20 Constituţia României; art. 562 alin. (3) din C. civ. Legea nr. 10/2001; Legea nr. 350/2000; H.G. nr. 525/1996; Legea nr. 33/1994; Legea nr. 24/2007; Legea nr. 135/2014.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1649 din 23.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin care a fost respinsă cererea, au declarat apel reclamanţii A. şi B.

Prin Decizia nr. 413A/2017/4.05.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menţionate anterior au declarat recurs reclamanţii B. şi A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au considerat că principalul element de nelegalitate al deciziei în constituie însăşi neanalizarea susţinerilor esenţiale cu care au învestit prima instanţă, legate de caracterul iluzoriu al "reparaţiei" de care au beneficiat potrivit Legii nr. 10/2001 şi expedierea acestora ca "pur formale şi vădit nefondate".

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au precizat că nu au criticat voinţa legiuitorului, cum greşit a reţinut instanţa, ci au invocat, încă de la început, tratamentul discriminatoriu care este cauzat de o situaţie atipică, şi anume nelegiferarea consecinţelor unei ipoteze concrete, precum cea din speţa pendinte, fapt generator al unor contradicţii şi diferenţieri de tratament juridic în situaţii egale, a tuturor beneficiarilor normelor unei legi speciale.

Au apreciat recurenţii-reclamanţi că instanţa de apel, precum şi cea de fond, au încălcat norma de drept material, punându-i în imposibilitatea de a nu beneficia de judecata obiectului pricinii, reţinând că nu ar exista ori nu au indicat formal un temei de drept al cererii, deşi acesta se încadrează în izvoarele dreptului civil, aşa cum sunt recunoscute în dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) C. civ.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut şi că instanţele au adus în discuţie conceptul de drept nou de proprietate, explicitată prin prisma deciziei pilot C. şi alţii contra României, decizie care nu are legătură cu situaţia din speţa pendinte, de vreme ce acţiunea nu a fost respinsă în temeiul considerentului că nu pot primi acelaşi bun, perfect identic cu cel deţinut înainte de preluare, ci, poate, doar prin prisma incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care l-au invocat.

Au apreciat că deciziile convenţionale invocate în decizia atacată nu au legătură cu cauza, iar instanţa de apel a lăsat netratată esenţa acţiunii, şi anume solicitarea de a găsi, pe cale pretoriană, o reparaţie în favoarea unor persoane aflate într-o situaţie pe care legiuitorul a omis a o reglementa expres.

De asemenea, au considerat ca lipsită de temei, reţinerea instanţei de apel referitoare la împrejurarea că admiterea acţiunii ar perturba printr-o ingerinţă nejustificabilă dreptul exclusiv al instanţei de control convenţional de a acorda o satisfacţie echitabilă, de vreme ce, atât calea procedurală, cât şi mijloacele de reparaţie substanţiale sunt regăsite în dreptul intern, iar acţiunea pe care au iniţiat-o a pornit chiar de la acestea.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că este nefundamentată şi nelegală concluzia instanţei de fond, potrivit căreia ar fi solicitat să se stabilească ca fiind ilicit modul de legiferare al puterii legislative.

O altă critică formulată prin motivele de recurs vizează analiza instanţei de apel cu privire la chestiunea diminuării atributelor esenţiale ale dreptului de proprietate.

Au susţinut recurenţii-reclamanţi că este nelegală găsirea ca rezonabile şi neprejudiciabile de către instanţă a limitărilor drastice ale dreptului lor de proprietate, în condiţiile în care au probat valoarea practic inexistentă a bunului pe piaţa liberă, iar pârâţii nu au contestat acest aspect şi nici nu au făcut proba contrară.

Totodată, au considerat că, în situaţia în care instanţa de apel aprecia ca fiind insuficiente probele pe care le-au adus, aceasta avea dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie acest aspect şi a le indica şi a îi obliga să producă în cauză probe pertinente, indiferent de natura lor.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au apreciat că atât aplicarea greşită a legii la o situaţie de fapt atrage casarea unei hotărâri, cât şi aplicarea greşită a legii la o situaţie de fapt incomplet relevată şi stabilită în primele două etape procesuale trebuie să beneficieze de acelaşi remediu procesual al casării cu indicaţii de rejudecare, inclusiv în ceea ce priveşte readministrarea probelor în devoluţiune.

Au precizat că au solicitat instanţei de apel să constate că alte eventuale mijloace procedurale, precum acţiunea în răspundere civilă delictuală sau procedura exproprierii, sunt fundamental străine de finalitatea pretenţiilor lor şi inapte să conducă la rezultatul scontat, din pricina imposibilităţii absolute şi obiective de a se constata o faptă cu potenţial prejudiciabil în procesul activităţii de legiferare, pe de o parte, respectiv, al situaţiei de potenţial expropriat ce nu poate demara procedura specifică, potrivit prescripţiilor legii relevante, pe de altă parte.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că prin daună se înţelege, în sens juridic, un prejudiciu direct, o consecinţă nemijlocită a faptei păgubitoare de care se conexează printr-un raport de cauzalitate. Astfel, premisa situaţie juridice de faţă îşi are izvorul în prevederile unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, iar caracterul reparatoriu al acesteia face ca ea să reprezinte un sediu special al răspunderii civile a Statului român pentru faptele abuzive, păgubitoare, la adresa cetăţenilor săi, fapte pe care legiuitorul a înţeles să le repare pe această cale.

Caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 face ca această lege să reprezinte un sediu special al răspunderii civile a statului român pentru faptele abuzive, păgubitoare, la adresa cetăţenilor ei, fapte pe care legiuitorul a înţeles să le repare pe aceasta cale.

În procedura specială de reparaţie prevăzute de această lege în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent [art. 1 alin. (2) din lege]; de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură [art. 7 alin. (1) din lege]; dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege [art. 7 alin. (2) din lege]. Recurenţii nu s-au găsit în ipoteza ultimei teze normative a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În egală măsură, legea nu exceptează de la restituirea în natură, pe criteriul categoriei de folosinţă, al destinaţiei, scopului ori al regimului urbanistic, nicio categorie de terenuri ori construcţii, introducând doar unele regimuri juridice de restricţie temporară a exerciţiului atributelor proprietăţii pentru unii beneficiari ai legii (menţinerea destinaţiei unor spaţii pe perioadă determinată etc.).

Totodată, au învederat că, în regula generală, prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevăd expres că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Au considerat că situaţia juridică în care se găsesc este impusă, pe de o parte, de limitele prevederilor legale ale normei reparatorii de care au beneficiat, iar, pe altă parte, de conţinutul sarcinilor exorbitante pe care le suferă prin interzicerea de facto şi de iure a exercitării tuturor atributelor proprietăţii, împrejurare de care se lovesc prin aplicare rigorilor legislaţiei urbanistice ce protejează excesiv zona limitrofa a Parcului Herăstrău.

Sub aspectul exercitării atributelor dreptului de proprietate, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se găsesc în aceeaşi situaţie de fapt cu cea dinaintea restituirii, singurul lucru în plus fiind doar sarcinile fiscale şi răspunderile de care nu aveau cum să fie scutiţi, restituirea fiind una iluzorie.

Au apreciat că în cauză în mod eronat s-a reţinut confuzia privind temeiul de drept al acţiunii şi chiar inexistenţa acestuia, s-a invocat o practică convenţională care nu are legătură cu cauza, s-au analizat pretinse afirmaţii privind procesul legislativ şi aplicarea directă a art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului direct, aspecte ce reprezintă nesocotiri ale prevederilor art. 22 C. proc. civ.

De asemenea, criticând referirile instanţei de apel la cauza pilot C. şi alţii contra României, recurenţii-reclamanţi arată că lipsa de identitate între bunul preluat abuziv şi noul bun restituit nu se poate referi la exercitarea dreptului de proprietate asupra bunului restituit, ci la natura şi întinderea obiectului dreptului.

Au mai considerat şi că menţiunile privitoare la devoluţiune reţinute în motivarea instanţei de apel sunt nelegale, atâta vreme cât atât fondul, cât şi apelul au fost respinse în tot.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susţine că în mod nelegal instanţa de apel, ca şi prima instanţă de fond, nu a analizat susţinerile privind caracterul iluzoriu al reparaţiei pe Legea nr. 10/2001, considerându-le pur formale şi vădit nefondate.

Cu privire la acest aspect pe de o parte se constată că instanţa de apel a analizat motivul de apel prin care se susţinea această omisiune a primei instanţe de fond, reţinând următoarele:

"În acest sens, contrar susţinerilor nefondate ale apelanţilor, după cum rezultă din expunerea de mai sus a considerentelor sentinţei, tribunalul a analizat motivele acţiunii referitoare la existenţa unei privări de proprietate, respectiv a faptului că limitările aduse dreptului lor de proprietate prin faptul că acesta, chiar dacă a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, se află însă sub incidenţa limitărilor aferente faptului că fac obiectul PUG aprobat prin H.C.G.M.B nr. 269/21.12.2000, şi PUZ Zone Construite Protejate aprobat cu H.C.G.M.B nr. 279/2000 prelungit.

Curtea constată că, după cum a arătat în expunerea motivului întâi de apel, prima instanţă avea a analiza şi a analizat măsura în care efectele actelor administrative menţionate, care instituie limitări, afectează dreptul de proprietate al apelanţilor astfel încât acesta ar fi afectat în substanţă, iar nu cum susţin apelanţii înseşi convenţionalitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 deoarece prima instanţă nu era sesizată cu o contestaţie formulată împotriva dispoziţiei prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al apelanţilor, în acest cadru putând fi făcută analiza convenţionalităţii aplicării acestei legi şi a efectelor sale.

Instanţa a analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului existenţa unei privări de proprietate a apelanţilor cu privire la "bunul" lor, respectiv dreptul lor nou de proprietate cu privire la acel bun, drept care este cel care a renăscut în temeiul legii de reparaţie, a reţinut că este un"bun actual" şi a analizat pretinsa ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunului lor în raport de faptul că, în concret, reclamanţii au păstrat dreptul de dispoziţie asupra terenului ce le aparţine, fiindu-le restrânsă doar posibilitatea de folosire a terenului, ca urmare a regimului urbanistic al acestuia."

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu putea să analizeze convenţionalitatea prevederilor Legii nr. 10/2001, conform pretenţiilor reclamanţilor, deoarece prima instanţă nu era sesizată cu o contestaţie formulată împotriva dispoziţiei prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate al apelanţilor, doar în acest cadru putând fi făcută analiza convenţionalităţii aplicării acestei legi şi a efectelor sale.

Conformitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este legată şi de susţinerile reclamanţilor privind caracterul iluzoriu al reparaţiei primite în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a mai constatat nefondat acest argument şi prin raportare la caracterul nou al dreptului de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este nefondată critica potrivit căreia conceptul de drept nou de proprietate din cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului C. nu ar avea legătura cu prezentul litigiu, atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamanţilor este tocmai un astfel de drept nou, care a fost recunoscut prin dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, cu limitările existente la data emiterii acelei decizii, urmare a regimului urbanistic al acestuia de la acea dată.

Faptul că dreptul de proprietate dobândit ca urmare a aplicării legislaţiei reparatorii cum este şi Legea nr. 10/2001 este considerat un drept nou de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului rezultă în special din parag. 136 al hotărârii din cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului C.

Nu sunt contestate în recurs faptul că aceste limitări existau încă de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură şi că recurenţii aveau cunoştinţă despre existenţa lor, elemente de fapt reţinute de către instanţele de fond.

Nu este fondată susţinerea că instanţele de fond ar fi "analizat un alt proces decât cel cu care au fost învestite", deci că hotărârea ar conţine considerente străine de natura litigiului, prin aceea că ar fi reţinut greşit că reclamanţii ar fi criticat voinţa legiuitorului şi că ar fi solicitat să se stabilească drept ilicit modul de legiferare.

Aceste considerente reprezintă argumente în analiza susţinerilor de bază ale reclamanţilor, care şi-au justificat cererea de chemare în judecată prin aceea că legiuitorul Legii nr. 10/2001 nu ar fi anticipat cazul lor de restituire care i-ar fi dezavantajat raportat la alţi beneficiari ai aceleiaşi legi, prin prezenta cerere urmărindu-se repararea acestei pretinse inechităţi.

Ca atare, aceste considerente nu sunt străine de natura litigiului, reprezentând contraargumente la cele susţinute de către reclamanţi, în acest context fiind făcută şi analiza legată de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Este nefondată susţinerea recurenţilor că instanţele de fond nu au judecat sub cuvânt că nu există norma, deşi reclamanţii ar fi invocat izvoarele dreptului civil, aşa cum sunt recunoscute prin art. 1 alin. (1) şi (2) C. civ.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) C. civ.:

"(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.

(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului."

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat:

- în principal, să se dispună constatarea încălcării dreptului de proprietate al reclamanţilor în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, astfel cum este statuat în Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâţilor la plata contravalorii daunelor cauzate de imposibilitatea valorificării corespunzătoare a acestuia, şi anume a echivalentului în RON a sumei forfetare de 1.178.361 euro, suma raportată la valoarea expertizei preţuitoare folosită de Uniunea Notarilor Publici la stabilirea impozitelor privind tranzacţionarea terenurilor în Municipiul Bucureşti; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale datorate asupra sumei prevăzute la petitul 2 începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective;

- în subsidiar, în măsura în care instanţa va respinge capătul principal, să se dispună obligarea pârâţilor la demararea procedurilor de expropriere în ceea ce priveşte proprietatea imobilului reclamanţilor situat la adresa din Bucureşti; obligarea pârâţilor la îndeplinirea obligaţiilor rezultând din petitul 4 sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în cuantum de 1.000 RON/zi de întârziere până la data realizării efective a măsurilor dispuse de instanţa prin hotărârea ce va fi pronunţată; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Ca atare, reclamanţii au invocat în principal încălcarea dreptului de proprietate, cu consecinţa plăţii unor despăgubiri, iar în subsidiar exproprierea de fapt a imobilului, în ambele situaţii făcând trimitere la art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia considerând că terenul dobândit în temeiul Legii nr. 10/2001 nu are nicio valoare din cauza faptului că este afectat de un regim restrictiv de mediu impus de PUZ şi de PUG.

Din această perspectivă a şi fost analizată cererea de către instanţele de fond.

Recurenţii susţin, pe de o parte, că modalitatea încălcării dreptului lor de proprietate nu ar fi reglementată de lege, că astfel nu ar putea invoca niciun temei de drept în vigoare (răspundere civilă delictuală, expropriere) şi că instanţele ar fi trebuit să găsească "pe cale pretoriană" o modalitate de reparaţie pe baza principiilor de drept pe care le-ar fi invocat, iar, pe de altă parte, că "atât calea procedurală cât şi mijloacele de reparaţie" se regăsesc în dreptul intern, aşa cum s-ar fi menţionat în cererea de chemare în judecată.

Or, potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., invocat de către recurenţi, principiile generale ale dreptului se aplică doar în cazurile neprevăzute de lege, când nu există uzanţe şi, subsecvent, dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare.

Atâta timp cât recurenţii susţin că "atât calea procedurală cât şi mijloacele de reparaţie" se regăsesc în dreptul intern înseamnă că admit faptul că situaţia de fapt în cauză poate fi încadrată în legea în vigoare sau că există dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare.

În speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru temeiurile de drept invocate în acţiune, anume încălcarea dreptului de proprietate, respectiv exproprierea (de fapt), ţinând cont că încălcarea pretinsă (afectarea terenului de un regim restrictiv de mediu impus de PUZ şi de PUG) nu s-a produs ulterior dobândirii noului drept de proprietate prin dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, atâta timp cât imobilul în cauză era afectat de regimul juridic dat de PUZ şi de PUG anterior emiterii dispoziţiei în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, dacă s-ar presupune că în speţă este vorba despre un caz neprevăzut de lege, că nu există uzanţe şi dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare, în ceea ce priveşte principiul de drept invocat, în esenţă, din cele susţinute în recurs rezultă că acesta este reprezentat de dreptul la un tratament juridic egal în situaţii identice, recurenţii considerând că au fost discriminaţi în aplicarea Legii nr. 10/2001, întrucât au fost dezavantajaţi din cauza inexistenţei normei care să îndrepte situaţia lor, constând în aceea că terenul restituit este afectat de un regim restrictiv de mediu impus de PUZ şi de PUG.

În susţinerea acestei inegalităţi recurenţii au făcut trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001 care, pe de o parte, nu le-ar fi permis să obţină despăgubiri sau un alt imobil, ci doar restituirea în natură, iar, pe de altă parte, care prevedeau restituirea imobilului liber de orice sarcini, în cadrul cărora ar intra potrivit recurenţilor şi regimul restrictiv de mediu impus de PUZ şi de PUG.

Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, criticile menţionate anterior privind modul de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, la data emiterii dispoziţiei de restituire a imobilului şi la data punerii în posesie cu privire la imobil, trebuiau formulate în cadrul unei contestaţii care să vizeze aceste măsuri, în cadrul căreia se putea invoca şi încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a altor principii de drept pe care recurenţii le consideră incidente.

Atâta timp cât nici dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici executarea acesteia prin punerea în posesie a imobilului aşa cum era afectat de regimul restrictiv de mediu impus de PUZ şi de PUG nu au fost contestate, dreptul de proprietate de care se pot prevala recurenţii reclamanţi, ulterior acestui moment, nu poate avea decât conţinutul pe care l-au dobândit prin dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost executată.

Ca atare, sub aceste aspecte nu se poate reţine vreun motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Ţinând cont de cele expuse mai sus, sunt nerelevante motivele de recurs referitoare la greşita interpretare a considerentelor din cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului C. legate de posibilitatea existenţei, în cazul restituirii imobilelor în temeiul legilor speciale de reparaţie, a lipsei de identitate dintre bunul preluat abuziv şi noul bun restituit şi la probarea sau nu a diminuării atributelor de proprietate, ce vizează situaţia de fapt anterioară emiterii dispoziţiei în temeiul Legii nr. 10/2001. Astfel nu se poate reţine nici încălcarea rolului activ al instanţei, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Referitor la susţinerile că ar fi nelegale limitele devoluţiunii reţinute în motivarea deciziei atacate, atâta timp cât atât acţiunea cât şi apelul au fost respinse în tot, sunt de reţinut următoarele.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut că «dat fiind faptul că devoluţiunea din prezentul apel este limitată, potrivit prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ. la limitele criticilor formulate, şi de faptul că nu s-a mai criticat sentinţa sub aspectul tuturor aspectelor de fapt referitoare la faptele ilicite ale statului constând în modalitatea de legiferare a Legii nr. 10/2001, Legii nr. 33/2009 şi a Municipiului Bucureşti de a nu expropria proprietatea apelanţilor, la caracterul daunei încercate, aspectele ce nu au fost criticate prin prezentul apel au trecut în autoritate de lucru judecat şi nu pot fi "reiterate" în apel.»

Recurenţii nu au arătat ce argumente invocate în faţa primei instanţe, dar nemenţionate expres în cererea de apel, pe care le consideră esenţiale pentru soluţionarea cauzei, nu ar fi fost analizate de către instanţa de apel cu motivarea menţionată anterior, astfel că nu se poate reţine vreun motiv de nelegalitate nici sub acest aspect. Mai mult în cadrul soluţionării recursului nu s-a reţinut că recurenţii ar fi formulat vreo critică ce ar fi intrat în autoritatea de lucru judecat, conform celor susţinute de instanţa de apel şi care nu ar putea fi analizată din acest motiv.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6,8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 413A din data de 4 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2018.

Procesat de GGC - GV