Expropriated intravilan residential land: Inadmissibility of civil revendication under special restitution laws and the "current asset" threshold of Protocol 1 ECHR

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Zărneşti, la data de 12.01.2010, sub nr. x/2010, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, E., F., G. şi H.: să se constate că reclamanţii sunt moştenitorii defunctei lor mame, I., decedată la data de 30.11.1992, potrivit certificatului de moştenitor nr. X/11.02.2004, eliberat de BNP J., fiecare dintre ei deţinând câte o cotă de 1/4 din imobilul cu destinaţia de loc de casă, în suprafaţă de 4.624,344 mp, situat în oraşul Predeal (fost Râşnov), parcelarea Izvorul Rece, judeţul Braşov, identificat cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Râşnov; să se constate că imobilul mai sus identificat a fost expropriat în mod abuziv de către pârâtul Statul Român, fără a preveni sau consulta proprietarul şi fără a plăti vreo despăgubire; să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe care părţile le deţin asupra imobilului, respectiv a titlului reclamanţilor dobândit prin moştenire şi a titlului deţinut de pârâţii persoane fizice, ce a fost dobândit de către aceştia în temeiul legilor fondului funciar, respectiv prin cumpărare; să se restabilească dreptul lor de proprietate asupra imobilului; să dispună intabularea acestui drept în evidenţele de carte funciară; să fie obligat pârâtul Statul Român ca, în termen de 6 luni, să procedeze la predarea imobilului în starea în care acesta s-a aflat anterior exproprierii, prin ridicarea sau dărâmarea pe cheltuiala sa a construcţiilor efectuate de actualii proprietari, care sunt pârâţii persoane fizice; să fie obligat acelaşi pârât la plata unor daune materiale în cuantum de 1.331.712 RON şi a unor daune morale de 400.000 RON, rezultate din exproprierea abuzivă a imobilului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 67/D/29 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în Dosar nr. x/2011, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

În motivarea hotărârii s-a reţinut, în esenţă, că acţiunea în revendicare este inadmisibilă potrivit Deciziei nr. 33/2008, faţă de faptul că bunul imobil din litigiu, identificat prin nr. top. x, s-a aflat, în data de 01.01.1990, în patrimoniul fostei K. şi a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, intrând în patrimoniul pârâtului E. cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, potrivit titlului de proprietate nr. 36663/2004 emis de Comisia judeţeană Braşov de aplicare a legilor fondului funciar.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii, arătând că o asemenea abordare a acţiunii nu constituie o soluţionare pe fond a acesteia, fiind de fapt o încălcare a accesului liber la justiţie, o denegare de dreptate. Documentaţia nu confirmă deloc că, vreodată, acest teren ar fi intrat în patrimoniul K., fără a fi indicată acea cooperativă. Intabularea dreptului de proprietate pe numele autoarei apelanţilor, I., a rămas valabilă şi nealterată până la data de 12.12.2005, când, în mod nejustificat, apare intabulat Statul Român, ca urmare a unei operaţiuni ilegale de contopire. Efectul constitutiv (nu doar de opozabilitate) al intabulării dreptului de proprietate în favoarea autoarei apelanţilor, a împiedicat orice "transfer" al dreptului către altă persoană, fizică sau juridică, în absenţa radierii prealabile a dreptului iniţial intabulat în favoarea autoarei acestora, pe care au moştenit-o conform certificatului de moştenitor nr. x/11.02.2004, în cuprinsul căruia este prevăzut ca făcând parte din masa succesorală imobilul ce formează obiectul acestui proces. În consecinţă, apelanţii au susţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv nu a fost niciodată pierdut de către autoarea acestora, nefiind necesară folosirea procedurii restituirii dreptului de proprietate sau cea a restituirii pe calea Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 87/30 septembrie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul formulat de reclamanţi, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 985/26 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 87/Ap/30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

Prin Decizia civilă nr. 309/2 martie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă (Dosar nr. x/2011*), a fost respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 2230/15 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 309/2 martie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin încheierea din data de 5 ianuarie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă (Dosar nr. x/2011) a constatat că L. are calitatea de succesor al defunctului E., potrivit certificatului de moştenitor nr. x/04.08.2014 emis de BNP M.

Prin Decizia civilă nr. 1584/Ap/09 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă (Dosar nr. x/2011), s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva Sentinţei civile nr. 67/29 martie 2013 a Tribunalului Braşov; a fost stabilit onorariul definitiv pentru expertul tehnic N. la suma de 6.500 RON, diferenţa de 4.000 RON urmând a fi achitată de apelanţi şi au fost obligaţi apelanţii la plata către intimaţii F., G. şi H. a cheltuielilor de judecată solicitate de aceştia, în cuantum de 3.000 RON.

Prin Decizia nr. 430/8 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 1584/Ap/09 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel sub aspectul insuficientei stabiliri a situaţiei de fapt, cât şi a faptului că în apel nu s-a răspuns criticilor enunţate cu privire la: stabilirea semnificaţiei juridice a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanţilor, I., înscriere care, potrivit susţinerii acestora, a rămas "valabilă şi nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv" stabilirea dacă înscrierea în cartea funciară are valoarea unui bun sau cel puţin a unei speranţe legitime de restituire, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de care recurenţii reclamanţi se pot prevala pentru a determina operaţiunea comparării titlurilor de proprietate valabile în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun îndreptată împotriva persoanelor fizice aflate, de asemenea, în posesia unor titluri valabile sau necontestate de proprietate sau care pot îndreptăţi reclamanţii la restituirea bunului imobil liber, de asemenea, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun îndreptate împotriva statului; stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu, în sensul de a se tranşa care este legea specială aplicabilă acestuia; expunerea în mod detaliat în succesiune cronologică a tuturor operaţiunilor de carte funciară care au fost efectuate cu privire la imobilele înscrise în cartea funciară (dezmembrări, alipiri, transferări în alte cărţi funciare), precum şi cu privire la imobilele cu care anumite numere topografice din această carte funciară au fost ulterior corelate; situaţia despăgubirilor solicitate sub forma daunelor materiale şi morale; situaţia onorariului definitiv pentru expertiza efectuată de expertul N.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2011, iar cu ocazia rejudecării au fost administrate probe constând în înscrisuri.

Prin încheierea din 18 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2011, care face parte integrantă din Decizia nr. 1803/Ap/27 octombrie 2017, pronunţată în acelaşi dosar (practicaua hotărârii), Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în baza art. 23 din O.G. nr. 2/2000, a stabilit onorariu definitiv pentru expert N. la suma de 6.500 RON şi a obligat apelanţii-reclamanţi să plătească diferenţa de 4.000 RON.

În considerente instanţa de apel, văzând nota de evaluare a onorariului expertului, văzând că în cauză au mai fost întocmite două suplimente de expertiză, a reţinut ca fiind real onorariul solicitat de către expertul N., astfel încât a stabilit valoarea decontului final la 6.500 RON, urmând ca diferenţa de 4.000 RON să fie achitată de către parte.

Prin Decizia civilă nr. 1803/Ap/27 octombrie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi B., D. şi C. în nume propriu şi ca succesoare a apelantei A. împotriva Sentinţei civile nr. 67/D/29 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2011. Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimaţilor pârâţi F., G. şi H. suma de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prezenta acţiune a fost calificată de instanţa de fond prin încheierea din 22 martie 2013 drept o acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, respectiv a certificatului de moştenitor, deţinut de reclamanţi, şi a titlului de proprietate deţinut de pârâtul E. şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul E., în calitate de vânzător, cu pârâţii F., G. şi H., în calitate de cumpărători. în consecinţă, pentru a se analiza admisibilitatea acţiunii, se impunea analizarea condiţiilor de fond privind regimul terenului şi a valorii înscrierii din cartea funciară necesare în compararea de titluri, în acest sens fiind îndrumările date în deciziile de casare pronunţate în cauză.

La data formulării acţiunii în revendicare, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/11.02.2004, eliberat de BNP J., reclamanţii B., C., D. şi A. (în prezent decedată) deţineau cota de 1/4 părţi fiecare din imobilul cu destinaţia de loc de casă, în suprafaţă de 4.624,344 mp, situat în oraşul Predeal (fost Râşnov), parcelarea Izvorul Rece, judeţul Braşov, identificat cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Râşnov.

Pârâtul Statul Român era titular tabular al dreptului de proprietate pe terenul de sub nr. top. x păşune de 3.923,156 mp, iar pârâţii F., G. şi H. erau titularii tabulari ai dreptului de proprietate pe terenul de 1.600 mp cu nr. top. x, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. X/21.02.2006.

Potrivit situaţiilor de carte funciară, rezultă că, iniţial, în CF nr. x Râşnov, imobilul din litigiu s-a aflat înscris sub nr. top. x ca loc de casă de 4.624,344 mp, iar, la 19.08.1940, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea I. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 18.08.1940. Conform extrasului de CF din 23.05.2002, a Figurat ca proprietar I., înscriere care a fost menţinută până la intabularea dreptului de proprietate a Statului Român din 12.12.2005.

La data de 12.12.2005, potrivit Încheierii nr. 7296/12.12.2005, se dispune contopirea nr. top. x cu nr. top. x din CF nr. X, rezultând suprafaţa de 5.523,156 mp ce se notează cu nr. top. x şi se renotează dreptul de proprietate în favoarea Statului Român. La aceeaşi dată, respectiv 12.12.2005, se dezmembrează imobilul în suprafaţă de 5.523,156 mp în nr. top. x păşune de 3.923,156 mp şi nr. top. x păşune de 1.600 mp şi se transcrie nr. top. x de 1.600 mp în CF nou x Râşnov.

Potrivit CF x N Râşnov sub nr. top. x păşune de 1.600 mp, s-a dispus la 12.12.2005 intabularea titlului de proprietate nr. 36663/2004 cu titlu reconstituire conform Legii nr. 18/1991 în favoarea lui E., iar, la 22.02.2006, intabularea contractului de vânzare-cumpărare în favoarea noilor proprietari F., G. şi H.

Conform extrasului de CF nr. x, nr. vechi x din 17.01.2013, sub nr. top. x pentru 3.923,156 mp figurează ca proprietar Statul Român şi sub nr. top. x pentru 1.600 mp figurează ca proprietari F., G. şi H.

Rezultă că, începând cu 12.12.2005, autoarea reclamanţilor nu a mai figurat ca proprietară tabulară, iar reclamanţii nu şi-au înscris certificatul de moştenitor de care s-au prevalat în dovedirea dreptului lor de proprietate, deşi la data emiterii certificatului de moştenitor nr. x/11.02.2004 nu exista o piedică de carte funciară pentru înscrierea dreptului lor de proprietate prin succesiune. Reclamanţii au considerat că sunt titularii unui drept extratabular potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, dobândit prin succesiune începând cu 1992, însă acest drept a coexistat cu dreptul extratabular al Statului Român dobândit prin exproprierea din 1960, apoi cu dreptul tabular al Statului Român începând cu 12.12.2005 şi cu dreptul tabular din 2006 al dobânditorilor pârâţi pentru porţiunea de 1.600 mp de teren.

În privinţa încheierii de CF nr. 7296/12.12.2005, care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român, se constată că aceasta a vizat cererea numitului P. pentru intabularea titlurilor de proprietate, actului de partaj, contractului vânzare-cumpărare, actului de dezmembrare şi partaj pentru imobilul fâneaţă şi păşune înscris în CF nr. x, inclusiv pentru nr. top din litigiu nr. x. Interesul petentului P. în formularea cererii era legat de intabularea dreptului său de proprietate obţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24.09.2004 pentru nr. top. cadastral x din tarlaua x, în suprafaţă de 23.200 mp. Cu ocazia lucrării de intabulare a dreptului său de proprietate, documentaţia a vizat şi tarlaua x cu parcelele x ce se refereau la nr. top. x păşune de 1.600 mp, pentru care s-a dispus intabularea titlului de proprietate nr. x/2004 cu titlu reconstituire conform Legii nr. 18/1991 în favoarea lui E. Motivul pentru care lucrarea cadastrală a cuprins şi tarlaua x nu este cert, însă probabil că pentru identificarea terenului de 23.200 mp aparţinând petentului P., verificările s-au extins şi la această parcelă ce a fost cuprinsă în documentaţie, cu atât mai mult cu cât era emis deja titlul de proprietate al pârâtului E. şi erau aplicabile dispoziţiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, care impuneau înscrierea din oficiu a titlurilor de proprietate.

În cadrul documentaţiei ce a stat la baza intabulării s-a arătat că înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român s-a făcut cu titlu de expropriere conform Legii reformei agrare nr. 187/1945, referinţa având la bază adresa nr. x/23.11.2005 emisă de Primăria Râşnov, potrivit cu care terenul de la nr. top. x se afla la 1.01.1990 pe teritoriul DD..

În ceea ce priveşte situaţia faptică actuală a imobilului, potrivit expertizei judiciare întocmite de expert N., rezultă că pe terenul cu nr. top. x, aparţinând tabular de Statul Român, se află construcţii edificate ce ocupă 75% din teren, respectiv pe suprafaţa de 857 mp identificat eronat cu nr. top. x se află 2 construcţii cu destinaţie rezidenţială, blocuri de locuit, pe suprafaţa de 1.094 mp cu nr. top eronat y o parte a complexului CC., pe suprafaţa de 193 mp terenul cu nr. cad. x, pe suprafaţa de 656 mp cu nr. cad. x, se află o clădire pensiune turistică. Conform extraselor CF depuse, la nr. top. x, nr. top. x şi nr. top. x se află intabulat dreptul de proprietate a SC Q., iar la nr. top. x figurează proprietari R. şi N. Potrivit aceleiaşi expertize, pe nr. top. x, aflat în proprietatea tabulară a pârâţilor F., G. şi H., nu se află construcţii, iar valoarea de piaţă a suprafeţei de 1.600 mp era de 56.000 euro la 16.05.2016. Reclamanţii au solicitat predarea terenului în suprafaţă de 4.624,344 mp şi dărâmarea construcţiilor fără să formuleze însă acţiunea în contradictoriu şi cu ceilalţi posesori şi proprietari ai construcţiilor existente pe teren.

În consecinţă, se constată că situaţia de carte funciară la data formulării acţiunii şi în prezent se prezintă diferit de situaţia menţionată în certificatul de moştenitor exhibat de reclamanţi, în sensul că s-a operat o comasare de terenuri, o renotare de nr. top, o dezmembrare, formare de 2 loturi noi, o transcriere în altă carte funciară şi înscrieri de noi titulari ai dreptului de proprietate, respectiv Statul Român şi pârâţii F., G. şi H.

În acest context, urmează a se stabili care este semnificaţia juridică a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanţilor, I. Se constată că această înscriere s-a bucurat de prezumţia legală relativă de proprietate prevăzută de art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit căruia, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Caracterul relativ al prezumţiei este dat de dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cu care drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere, dar titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară decât după ce s-a făcut înscrierea, ceea ce înseamnă că prezumţia de proprietate poate fi răsturnată în cazul intervenirii unui mod de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut şi fără înscriere în carte funciară. În consecinţă, prezumţia relativă de proprietate recunoscută autoarei reclamanţilor a operat până la dobândirea dreptului de proprietate extratabular în condiţiile art. 26 din decretul lege menţionat de către un alt titular, respectiv Statul Român în 1960. Nu se poate reţine că exproprierea ar fi avut loc la 12.12.2005, întrucât la acea dată s-a înscris doar dreptul ce a fost anterior dobândit fără înscriere în cartea funciară. Prevederile tezei finale a art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 au permis înscrierea dreptului extratabular indiferent de perioada de timp scursă între dobândirea dreptului şi cererea de înscriere.

În legătură cu valoarea înscrierii în cartea funciară ca bun sau ca speranţă legitimă de restituire, se constată că reclamanţii au urmărit să obţină recunoaşterea dreptului lor de proprietate care nu a fost exercitat o perioadă lungă de timp, care a rămas înscris în cartea funciară în ceea ce priveşte autoarea lor până în 2005 şi pentru care au achitat impozit începând cu 19.06.2003. Speranţa de a se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, care nu a fost exercitat efectiv de multă vreme nu a fost considerată de jurisprudenţa europeană drept un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l. În cauză, până la data promovării acţiunii în revendicare nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut caracterul abuziv al preluării terenului în 1960 şi nici nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu, demersurile administrative efectuate potrivit legilor speciale de restituire fiind finalizate în detrimentul acestora. Rezultă că înscrierea în cartea funciară a autoarei reclamanţilor nu avea valoarea unui "bun actual" în sensul jurisprudenţei europene, cu atât mai mult cu cât, la data introducerii acţiunii, dreptul acesteia nu mai figura în cartea funciară, însă se apreciază că înscrierea avea valoarea unei "speranţe legitime" în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului potrivit procedurii prevăzute de legislaţia în vigoare, întrucât, împreună cu certificatul de moştenitor exhibat şi cu plata impozitului pe teren, oferea reclamanţilor speranţa legitimă că interesul lor patrimonial bazat pe dreptul extratabular dobândit prin succesiune se putea concretiza într-o acţiune în revendicare dacă imobilul nu era supus procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

În legătură cu modul de dobândire a dreptului de proprietate a Statului Român, în formă extratabulară până la data de 12.12.2005, se constată că la momentul preluării terenului de către Statul Român, în jurul anului 1960, erau incidente prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, care permiteau "dobândirea" dreptului de proprietate rezultat din succesiune, accesiune, vânzare silită şi expropriere şi fără înscriere în cartea funciară. Această dobândire a dreptului nu presupunea radierea distinctă a dreptului de proprietate al titularul anterior, cum greşit apreciază apelanţii, întrucât atât dobândirea, cât mai ales înscrierea unui drept tabular includea lipsirea de eficienţă a titlului anterior, fără a fi nevoie de o radiere expresă a dreptului fostului titular.

În cauză, într-adevăr, nu a fost depus titlul de preluare a terenului de către Statul Român pentru a se stabili momentul preluării şi temeiul juridic, astfel că se conchide că a avut loc o preluare abuzivă. Potrivit susţinerilor reclamanţilor şi a actelor de la dosar, terenul s-a aflat în posesia defunctei I. până în anul 1960, când a fost expropriat şi preluat abuziv de Statul Român, el regăsindu-se, la 1.01.1990, în evidenţele DD., care, prin H.G. nr. 266/28.05.1991, s-a reorganizat în SC "U." Râşnov SA (pct. 22, Anexa I la H.G.). SC U. SA a predat la rândul său aceste terenuri la data de 15.02.2002 către Primăria Oraşului Zărneşti, care a dispus de ele în baza Legii nr. 18/1991 (adresa nr. x/23.11.2015).

Prin urmare, dacă la 1.01.1990 terenul din litigiu s-a aflat în proprietatea fostei întreprinderi agricole de stat, se prezumă faptul că acesta a făcut obiectul procesului de colectivizare şi expropriere început prin reforma agrară realizată prin Legea nr. 187/1945, care a vizat şi terenurile absenteiştilor sau a celor care nu şi-au cultivat terenul, posibil şi cazul autoarei reclamanţilor care a fost plecată din localitate, aspect necontestat de către părţi şi care rezultă şi din corespondenţa purtată de autoarea reclamanţilor cu numitul E. între 1947 - 1949. Regimul juridic al terenului a fost reglementat apoi prin Decretul nr. 712/1960, potrivit cu care bunurile aflate în posesia unei organizaţii socialiste sunt proprietate de stat, de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste. Terenul a fost supus ulterior incidenţei Hotărârii nr. 2930/1967 privind organizarea şi funcţionarea întreprinderilor agricole de stat, text de lege în vigoare de la 01.12.1967 până la 31.12.1978. Cum reforma agrară iniţiată prin Legea nr. 187/1945 s-a realizat prin expropriere, rezultă că la momentul preluării terenului de către Statul Român, în jurul anului 1960, acesta din urmă a dobândit un drept de proprietate extratabular valabil şi fără înscriere în cartea funciară. Intabularea ulterioară a dreptului de proprietate a Statului Român în cartea funciară s-a realizat în condiţiile art. 26 teza finală a Decretul-lege nr. 115/1938, care au permis titularului dreptului extratabular să-şi înscrie dreptul de proprietate în situaţia în care urma să dispună de dreptul său de proprietate. Operaţiunea de comasare prin alăturarea celor două terenuri aparţinând autoarei reclamanţilor şi fostei titulare V. a fost posibilă întrucât ambele terenuri figurau la 1.01.1990 ca fiind în administrarea DD., deci în proprietatea Statului Român, care putea dispune de ele.

În legătură cu regimul juridic aplicabil terenului sub aspectul identificării legii speciale, se constată că dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 au prevăzut că terenurile preluate abuziv de către stat, fără niciun titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane. De asemenea, dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 18/1991 au reglementat situaţia terenurilor trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, şi care se aflau în administrarea unităţilor agricole de stat, respectiv a întreprinderilor agricole de stat, cum este şi cazul terenului din litigiu care a aparţinut, după exproprierea din 1960, de DD., unitate agricolă care s-a reorganizat în SC U. SA potrivit Legii nr. 15/1990. Conform acestor prevederi legale, persoanele ale căror terenuri s-au aflat la unităţile agricole de stat devin, la cerere, acţionari la societăţile comerciale înfiinţate conform Legii nr. 15/1990 din actualele unităţi agricole de stat şi pot primi, în condiţiile art. 38 din lege, la cerere, o suprafaţă de 5.000 mp de familie, în echivalent arabil, din terenurile proprietatea statului.

În consecinţă, pentru că terenul în suprafaţă de 4.624,344 mp s-a aflat în administrarea DD., rezultă că era supus dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 37 din Legea nr. 18/1991, astfel că legea specială aplicabilă în cauză era Legea nr. 18/1991. Faptul că, prin adresa din 17.06.2003, Primăria Predeal a arătat că în zonă şi-a exercitat atributele W., nu este de natură a conchide că terenul ar fi supus Legii nr. 10/2001, întrucât menţiunea făcută "în acea zonă" este foarte generală şi nu identifică exact terenul din litigiu. Doar adresa nr. x/23.11.2005 a Primăriei Râşnov a menţionat situaţia juridică exactă a terenului la 1.01.1990 ca aparţinând de DD., fiind singurul act care a indicat regimul terenului.

Reclamanţii în mod corect au iniţiat demersurile potrivit acestei legi speciale prin cererea formulată către Primăria Râşnov la 30.03.1998 pentru 4.600 mp, respectiv cererea nr. 625/1.04.1998, care este identică în conţinut cu cea din 30.03.1998. Conform adresei nr. 9749/7.09.2017, emisă de Primăria Râşnov, cererea nr. 625/1.04.1998 a fost respinsă conform adresei nr. 5470/13.06.2005, prin care Comisia locală de fond funciar solicita completarea documentelor în termen de 10 zile şi conform menţiunilor de respingere a cererii de la poziţia 235 din tabelul afişat de comisia locală de fond funciar.

Reclamanţii nu au continuat demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, nu au formulat contestaţie la propunerea Comisiei locale de respingere a cererii lor şi nici nu au formulat acţiune faţă de refuzul Comisiei locale de soluţionare a cererii în termen. Este adevărat că, la 6.10.2005, data afişării tabelului întocmit de Comisia locală, erau incidente dispoziţiile art. 27 alin. (2) ale Hotărârii nr. 890/2005, care impuneau înştiinţarea prin scrisoare recomandată a persoanelor care nu aveau domiciliul în localitate, însă întreaga procedură de reconstituire a dreptului de proprietate atât pentru reclamanţi, cât şi pentru pârâtul E. s-a derulat potrivit Hotărârii nr. 131/1991 şi nr. 1172/2001, care nu impuneau condiţia comunicării soluţiei prin scrisoare recomandată în cazul persoanelor cărora li s-a respins cererea. O analiză a soluţiei de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de apelanţi potrivit Legii nr. 18/1991 nu se circumscrie obiectului pricinii şi limitelor învestirii prezentei instanţe.

De asemenea, chiar dacă adresa nr. x/13.06.2005 şi afişarea listei la 6.10.2005 s-au realizat ulterior emiterii titlului de proprietate al pârâtului E., acest aspect nu este de natură a invalida titlul pârâtului a cărui anulare nu a mai fost solicitată în apel. Prin necomunicarea soluţiei de respingere a cererii formulate pe Legea nr. 18/1991, apelanţii s-au aflat în imposibilitate de a exercita procedura specială a contestaţiei prevăzute de art. 54 din Legea nr. 18/1991, însă o repunere în termen sau o analizare a admisibilităţii cererii lor potrivit legii speciale nu poate face obiectul prezentului litigiu, instanţa nefiind învestită în acest sens.

Demersurile realizate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate de autorităţile locale faţă de înscrierea lor în evidenţele fiscale nu sunt de natură a valida dreptul lor de proprietate, cu atât mai mult cu cât terenul era supus Legii nr. 18/1991, fiind exceptat, potrivit art. 8, de la aplicarea Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâtului E. după X., se constată că cererea acestuia a fost înregistrată la 25.02.1991 şi i s-a eliberat adeverinţa de proprietate nr. 720/29.11.1991 pentru suprafaţa de 0,66 ha potrivit anexei 19 la poziţia 163 în baza Hotărârii nr. 55/18.09.1991 a Comisiei judeţene, deci anterior emiterii certificatului de moştenitor nr. x/11.02.2004 exhibat de reclamanţi. Pârâtul E. a figurat în tabelul întocmit în baza art. 38 din Legea nr. 18/1991 cu suprafaţa de 0,5 ha în echivalent arabil şi cu 0.16 ha în acţiuni pentru terenul aflat în administrarea DD. şi a fost pus în posesie doar pentru o parte din teren, respectiv pe 0,16 ha, la 6.12.2004, potrivit procesului-verbal nr. x/6.12.2004. Procesul-verbal privind lista persoanelor validate înscrise în temeiul Legii nr. 18/1991 în care figurează E. a fost afişat de Comisia locală Râşnov la 6.10.2005 şi situaţia a fost definitivată prin Hotărârea nr. 180/25.10.2005 a Comisiei Judeţene de aplicare a legii fondului funciar. Dreptul de proprietate al pârâtului E. pentru 0,16 ha de teren a fost înscris în cartea funciară potrivit titlului de proprietate nr. 36663 din 20.12.2004, prin încheierea nr. 7296/12.12.2005 în urma intabulării titlului Statului Român, fiind incidente dispoziţiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, conform cărora titlurile de proprietate emise în baza legilor de restituire a proprietăţilor funciare se vor înscrie din oficiu în cartea funciară pe baza planurilor parcelare validate de comisia judeţeană de aplicare a legilor de restituire a proprietăţilor funciare şi recepţionate de către oficiul teritorial. În consecinţă, intabularea dreptului de proprietate a Statului Român se putea realiza doar ulterior emiterii titlului de proprietate a lui E., întrucât doar la momentul emiterii titlului de proprietate Statul Român a dispus de dreptul său extratabular dobândit din 1960.

Aspectele legate de presupusa reaua credinţă a pârâtului E. în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate puteau fi analizate doar în situaţia solicitării de anulare a titlului de proprietate. Pe de altă parte, conform adeverinţei de proprietate nr. 720/29.11.1991, rezultă că acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit anexei 19 aplicabile în cazul persoanelor aflate în situaţia prevăzută de art. 32 din Hotărârea nr. 131/1991, respectiv a persoanelor care aveau terenuri aflate în administrarea fostelor unităţi agricole de stat şi care puteau primi, în condiţiile art. 38 din lege, la cerere, o suprafaţă de 5.000 mp de familie, în echivalent arabil, din terenurile proprietatea statului. Potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului erau acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990, cât şi terenurile neatribuite rămase la dispoziţia comisiei potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Terenul din litigiu aflat iniţial la DD., apoi la SC U. SA a fost predat la data de 15.02.2002 către primărie, care a dispus de el în baza Legii nr. 18/1991. Astfel, nu se confirmă bănuielile reclamanţilor, care au susţinut că pârâtul E. ar fi urmărit reconstituirea dreptului său de proprietate pe terenul autoarei reclamantei profitând de absenţa acesteia din localitate, atâta timp cât la data la care i s-a eliberat adeverinţa de proprietate (29.11.1991) terenul nu se afla încă la dispoziţia autorităţilor administrative locale, fiind primit doar la 15.02.2002.

Împrejurarea că la data de 5.12.2003 pârâtul E. a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare doar în baza adeverinţei de proprietate nr. 720/29.11.1991 nu este de natură a reliefa reaua credinţă a vânzătorului în condiţiile în care în cuprinsul antecontractului s-a menţionat că localizarea terenurilor se va face după punerea în posesie, iar încheierea actului în formă autentică se va face după eliberarea titlului de proprietate. Prin urmare, în lipsa localizării terenului, părţile contractante nu aveau posibilitatea de consultare a evidenţelor de carte funciară pentru a vedea cine figurează ca titular al dreptului de proprietate. De asemenea, încheierea procurii din 5.12.2003 şi împuternicirea dată de vânzătorul E. către beneficiarul pârât F. nu e de natură a pune în discuţie reaua-credinţă a părţilor, întrucât antecontractul prin care mandatarul încheie actul cu sine însuşi putea fi anulat doar la cererea mandantului în cazul unui doi prin reticenţă, ceea ce în cauză nu s-a cerut. Pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. 336/21.02.2006 în formă autentică nu a mai fost încheiat de pârâtul E. prin mandatar, ci în nume propriu, astfel că se exclude orice doi.

În privinţa contractului de vânzare-cumpărare nr. 336/21.02.2006 încheiat în favoarea celorlalţi pârâţi, se constată că acesta a avut la bază extrasul de carte funciară nr. x/21.02.2006, în care figura ca proprietar E., astfel că nu se poate reţine reaua-credinţă a părţilor contractante în legătură cu neconsultarea evidenţelor de carte funciară cu privire la titularul dreptului de proprietate, pentru că la acea dată autoarea reclamanţilor nu mai figura cu drept de proprietate în cartea funciară şi nici nu era notat certificatul de moştenitor al reclamanţilor.

Referitor la preţul de cumpărare al terenului stabilit de părţi la suma de 1.250 dolari SUA la nivelul anului 2003, se constată că acesta nu poate fi raportat la evaluarea făcută de expert cu referire la piaţa imobiliară din 2016, valoarea de piaţă fiind diferită în decursul acestei perioade.

În ceea ce priveşte titlul dobândit de reclamanţi necesar a fi analizat în cazul admisibilităţii acţiunii în revendicare bazată pe comparaţia de titluri, respectiv, pe de-o parte, certificatul de moştenitor ce evidenţiază un drept extratabular şi, pe de altă parte, titlul tabular al Statului Român pentru terenul înscris sub nr. top. x şi titlul tabular al pârâţilor pentru o porţiune de 701 mp din terenul înscris sub nr. top. x, se constată că titlul reclamanţilor neînscris în cartea funciară nu este mai preferabil faţă de titlul pârâţilor care nu a fost anulat, este înscris în cartea funciară, se bucură de prezumţia de proprietate, iar imobilul se află în posesia şi folosinţa pârâţilor.

Certificatul de atestare fiscală nr. 7170/2.07.2003 obţinut de reclamanţi în vederea eliberării suplimentului certificatului de moştenitor nr. x/11.02.2004 nu ţine loc de titlu de proprietate, iar înscrierea apelanţilor în evidenţele fiscale, la cererea acestora, şi plata impozitului pentru teren începând cu 19.06.2003 şi până în prezent, nu validează dreptul lor de proprietate care nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească, nici prin hotărâre administrativă în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Prin urmare, nu este întemeiată nici cererea de restabilire a situaţiei de carte funciară şi nici înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în baza certificatului de moştenitor, întrucât există o piedică de carte funciară faţă de titlurile valide şi operaţiunile înscrise şi notate după 12.12.2005 şi care au modificat atât suprafaţa, cât şi nr. top. menţionate în certificatul de moştenitor.

Despăgubirile formulate de apelanţi, constând în contravaloarea terenului revendicat, reprezintă un petit subsidiar al cererii şi care poate fi analizat doar în situaţia admiterii acţiunii în revendicare şi imposibilităţii de restituire în natură a terenului. De asemenea, pentru despăgubirile constând în contravaloarea folosinţei terenului începând cu 12.12.2005 şi până la 12.05.2016, cererea reclamanţilor nu poate fi analizată atâta timp nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate pe teren după data de 12.12.2005.

În baza art. 274 C. proc. civ., faţă de culpa procesuală a reclamanţilor, aceştia urmează a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată solicitate de pârâţi în cuantum de 4.500 RON, onorariu avocaţial constând în 1.500 RON din primul ciclu de apel, în 3.000 RON al doilea ciclu de apel şi 1.500 RON ultimul ciclu de apel.

Împotriva Deciziei nr. 1803Ap/27 octombrie 2017, inclusiv a încheierii din data de 18 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în Dosarul nr. x/2011, au formulat recurs reclamanţii.

În motivarea recursurilor, recurenţii-reclamanţii au arătat următoarele:

Prin recursul declarat împotriva încheierii din data de 18 octombrie 2017, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea încheierii atacate şi stabilirea onorariului definitiv la un cuantum situat între 2500 RON şi 3000 RON.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu trimitere la prevederile art. 23 din O.G. nr. 2/2000.

Au susţinut că majorarea onorariului definitiv până la suma de 6500 RON este excesivă, prin aceasta fiind încălcate normele legale invocate, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile stabilite de art. 23 din O.G. nr. 2/2000, orientându-se strict după solicitarea expertului şi evaluarea tăcută de acesta, precum şi după existenţa a două suplimente la raportul de expertiză, a căror complexitate şi grad de profesionalism nu au fost analizate în apel. În cauză, expertul nu a făcut decât o singură deplasare pe teren, în condiţiile în care actele i-au fost puse la dispoziţie de către părţile în litigiu.

Recurenţii-reclamanţi au invocat, cât priveşte recursul formulat împotriva Deciziei nr. 1803Ap/27 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.. în speţă, instanţa de apel, cu încălcarea legii, motivând contradictoriu şi/sau ignorând ori înţelegând greşit dezlegările/indicaţiile date de instanţa de casare în cuprinsul celor trei decizii anterioare, a pronunţat o hotărâre nelegală, a cărei reformare se impune.

Au arătat că întregul raţionament al instanţei de apel pleacă de la prezumţia simplă potrivit căreia "dacă la 01.01.1990 terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea fostei întreprinderi agricole de stat, se prezumă faptul că acesta a făcut obiectul procesului de colectivizare şi expropriere început prin reforma realizată prin Legea nr. 187/1945, care a vizat şi terenurile absenteiştilor sau ale celor care nu şi-au cultivat terenul, posibil şi cazul autoarei reclamanţilor, care a plecat din localitate, aspect necontestat de părţi şi care rezultă şi din corespondenţa purtată de aceasta cu numitul E. între 1947 - 1949".

Un asemenea raţionament constituie o aplicare greşită a legii, câtă vreme parcela de 4.624 mp cumpărată de I. de la Y. avea destinaţia de "loc de casă", făcând parte din parcelarea Izvorul Rece (în prezent localitatea Pârâul Rece, parte a oraşului Predeal), astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare din 18 august 1940 şi din CF nr. 10771- A+l. 1 număr topo x. Aceeaşi constatare se regăseşte şi în expertiza întocmită de expert N.

Or, Legea nr. 187/1945 (reforma agrară) a avut ca obiect terenurile agricole, nicidecum terenurile cu destinaţie "loc de casă", aparţinând parcelărilor intravilane, destinate construcţiilor.

Din această perspectivă, consideraţiile instanţei de apel sunt lipsite de sens, dat fiind că nu poate fi considerat absenteism faptul că proprietarul locuieşte în alt oraş (dar preocupat să-şi plătească impozitele, astfel cum rezultă din corespondenţa cu numitul E., de care instanţa de apel a luat act); de altfel, pretinsa necultivare a unui teren cu destinaţia de "loc de casă", care nici nu depăşea suprafaţa de 10 ha [art. 3 lit. e) din Legea nr. 187/1945], nu putea duce la expropriere în temeiul legii privind reforma agrară. În plus. nu era vorba de un teren cultivabil, nefiind nici agricol şi nici excedentar celor 50 ha la care se referea Legea nr. 187/1945.

În cauză, aplicarea eventuală a Legii nr. 187/1945 ar trebui să rezulte dintr-un act concret al organelor desemnate de lege cu înfăptuirea reformei agrare, act care însă nu există, lucru constatat chiar de instanţa de apel atunci când statuează că nu a fost depus titlul de preluare a terenului de către Statul Român pentru a se stabili momentul preluării şi temeiul juridic, dar conchide că a avut loc o preluare abuzivă.

În condiţiile inexistenţei unui titlu, instanţa de apel speculează asupra temeiului juridic de preluare, afirmând că terenul a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945. Este o greşeală gravă de aplicare a legii, care se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nelegală este şi constatarea instanţei de apel potrivit căreia "regimul juridic al terenului a fost reglementat apoi prin Decretul nr. 712/1960".

Afirmaţia nu are nicio bază probatorie, ştiut fiind că, şi în cazul aplicării de drept total abuzive a Decretului nr. 712/1966 (nu 1960), trebuia să fie exhibat un act din care să rezulte că autorităţile au făcut aplicaţiunea acelui decret, ceea ce însă nu există, aşa cum recunoaşte însăşi instanţa de apel. în lipsa unei asemenea probe, instanţa de apel a decis să aplice ea, în anul 2017, acest act normativ cu privire la terenul respectiv, în condiţiile în care Statul Român, parte în acest proces prin Ministerul Finanţelor, nu l-a invocat.

Distinct de aceste argumente, trebuie adăugat că atât Decretul nr. 218/1960, cât şi Decretul nr. 712/1966 sunt declarate inaplicabile în sistemul legislativ şi constituţional actual, cum rezultă, de exemplu, din considerentele Deciziei nr. 2434/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, întemeindu-şi hotărârea pe un act normativ neinvocat în cauză, care este şi inaplicabil, întrucât contravine Constituţiei şi art. 6 şi 7 din Legea nr. 213/1998 şi nu poate constitui un titlu valabil de preluare.

Aceeaşi concluzie poate fi trasă şi în legătură cu invocarea de către instanţa de apel a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2930/1967 privind organizarea şi funcţionarea întreprinderilor agricole de stat. Instanţa de apel nu arată care ar fi conţinutul acestui act normativ şi cum a putut în mod concret acest act să vizeze terenul în suprafaţă de 4.624 mp aparţinând I., cu destinaţia "loc de casă", ceea ce constituie o aplicare greşită a legii.

Recurenţii-reclamanţi au mai învederat că instanţa de apel, plecând de la premiza greşită potrivit căreia terenul ar fi făcut obiectul reformei agrare, consideră că terenul a fost expropriat, ceea ce ar face aplicabile dispoziţiile art. 26 teza finală a Decretului nr. 115/1938, în sensul constatării că Statul Român ar fi dobândit un drept de proprietate extratabular, valabil şi fără înscriere în cartea funciară.

Statul nu poate fi considerat proprietar extratabular, întrucât el nu a putut exhiba un titlu de preluare care să probeze vreo operaţie de expropriere, lucru stabilit de însăşi instanţa de apel. În plus, invocarea din oficiu de către instanţă a unor aşa zise acte de expropriere s-a dovedit complet nelegală, întrucât niciuna din legile indicate nu sunt aplicabile în speţă.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că, în acest context, se observă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece considerentul potrivit căruia statul nu a depus titlul de preluare intră în contradicţie cu concluzia instanţei conform căreia terenul a fost totuşi preluat cu titlu de expropriere.

Preluarea fără titlu, faptică, nu constituie expropriere în sensul art. 26 din Decretul nr. 115/1938, care a avut în vedere exproprierile realizate în conformitate cu legea, pentru utilitatea publică şi cu dreaptă despăgubire, nicidecum preluările fără titlu.

Ca atare, urmează a se constata că statul nu poate fi considerat proprietar extratabular, ceea ce duce la concluzia că proprietar tabular deplin asupra terenului a fost, începând cu anul 1940 şi până la moartea sa, autoarea I.. Beneficiari ai dispoziţiilor art. 26 din Decretul nr. 115/1938 au fost şi sunt recurenţii de faţă, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari (soţii I., conform certificatului de moştenitor).

În cauză, instanţa de apel trage o concluzie greşită atunci când statuează că statul a procedat corect când, la 12.12.2005, şi-a înscris dreptul în cartea funciară, întrucât în calitate de proprietar extratabular nu a făcut altceva decât să-şi înscrie dreptul "anterior dobândit fără înscriere în cartea funciară".

Or, concluzia urmează a fi înlăturată, întrucât este rezultatul unui raţionament bazat pe aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel. Intabularea dreptului statului ar fi trebuit să se facă după ce dreptul I. ar fi fost radiat, însă intabularea dreptului autoarei recurenţilor există şi astăzi. În lipsa consimţământului I. de a i se radia dreptul, statul ar fi trebuit să aibă o hotărâre judecătorească sau un act administrativ [art. 17 alin. (4) din Decretul nr. 115/1938]. Nu poate fi considerat "act administrativ" adresa Primăriei Braşov, folosită de expert atunci când a realizat alipirea celor două parcele, x cu parcela 7513/2/28, care afirmă ca respectivele parcele s-au aflat pe teritoriul DD. Comasarea unor parcele nu se poate face decât la cererea proprietarului acelor parcele, potrivit art. 131 din Decretul nr. 115/1938, or comasarea s-a realizat la cererea unei persoane care nu era proprietar tabular, în folosul unei persoane care nu figura intabulată (Statul Român), acesta "devenind" proprietar tabular abia după ce s-a operat dezmembrarea parcelelor.

În legătura cu valoarea înscrierii în cartea funciară ca "bun" sau ca "speranţă legitimă" de restituire, instanţa de apel a dat un răspuns contradictoriu, statuând că recurenţii-reclamanţi nu deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece "nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut caracterul abuziv al preluării terenului în anul 1960 şi nici nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu, demersurile administrative efectuate potrivit legilor speciale de restituire fiind finalizate în detrimentul acestora".

În schimb, aceeaşi instanţă de apel statuează că înscrierea avea valoarea unei "speranţă legitimă" în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului potrivit procedurii prevăzute de legislaţia în vigoare, întrucât, împreună cu certificatul de moştenitor exhibat şi cu plata impozitului pe teren, oferea speranţa legitimă că interesul lor patrimonial bazat pe dreptul extratabular dobândit prin succesiune se putea concretiza într-o acţiune în revendicare, dacă imobilul nu era supus procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

Din această perspectivă, considerentele sunt contradictorii şi încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, deoarece jurisprudenţa constantă a instanţei europene este în sensul că atât existenţa unui "bun actual", cât şi "speranţă legitimă" îndreptăţesc pe cei vătămaţi să acţioneze în realizarea dreptului lor, iar statul rămâne răspunzător în ambele ipoteze.

În cauză, chiar instanţa de casare, în cuprinsul Deciziei nr. 430/8 martie 2017, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., a statuat că în cazul în care instanţa de apel stabileşte că înscrierea în cartea funciară are valoarea cel puţin a unei "speranţe legitime", atunci recurenţii-reclamanţi se pot prevala de aceasta pentru a determina operaţiunea comparării titlurilor, adică acţiunea în revendicare este admisibilă.

Ajungând la concluzia că recurenţii-reclamanţi au o "speranţă legitimă", dar statuând că nu au dreptul de a formula acţiune în revendicare, instanţa de apel a pronunţat o hotărârea contradictorie şi nelegală, întrucât a ales să nu urmeze dezlegările de drept stabilite de instanţa de casare, încălcând în felul acesta şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

Or, înscrierea în cartea funciară avea valoarea unui "bun" până la nivelul anului 2005, deoarece, în regim de carte funciară supus dispoziţiilor Decretului nr. 115/1938, intabularea este constitutivă de proprietate, fiind confirmată şi de înscrierea pe rolul fiscal. Nu în ultimul rând, dreptul a fost recunoscut de o autoritate administrativă, respectiv Primăria Predeal, pe raza căreia bunul a fost evidenţiat, atunci când, răspunzând instanţei de apel, Primăria Braşov a comunicat faptul că, întrucât I. era înscrisă din anul 1940 în cartea funciară, consideră că reclamanţii "pot să îşi înscrie în CF şi evidenţele fiscale dreptul respectivului teren CF x top x, ca succesori ai lui I.", iar notificarea nr. 8834/2001 rămâne "fără obiect".

De aici rezultă că acţiunea de faţă este perfect admisibilă ca acţiune în revendicare de drept comun, formulată de succesorii proprietarului tabular, în mod ilegal privaţi de dreptul lor în anul 2005, sub Constituţia din 1991, de către Statul Român, întrucât la momentul de referinţă ei aveau un "bun actual" sau cel puţin o "speranţă legitimă" în legătură cu bunul respectiv.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, de asemenea, în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea lui E. după X., instanţa de apel foloseşte considerente contradictorii atunci când afirmă că "intabularea dreptului de proprietate al statului se putea realiza doar ulterior emiterii titlului de proprietate a lui E., întrucât doar la momentul emiterii titlului de proprietate statul român a dispus de dreptul sau extratabular dobândit din 1960".

În speţă, titlul de proprietate în favoarea lui E. a fost emis la 29.10.2004, iar statul s-a intabulat (după contopirea celor doua parcele) la 12.12.2005. Or, pentru a dispune de pretinsul drept de proprietate, statul ar fi trebuit să-şi fi intabulat dreptul înainte de 29.10.2004, pentru a putea dispune. Instanţa de apel trage însă concluzia contrară, şi anume că statul a procedat corect când şi-a intabulat dreptul după ce mai întâi a dispus de el prin emiterea titlului în favoarea lui E.

Instanţa de casare a sesizat inadvertenţa sus menţionată atunci când a statuat, în cuprinsul Deciziei nr. 430/08.03.2017, că statul nu furnizează motive pertinente şi serioase pentru acest fapt şi pentru împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate pe numele intimatului E. a fost făcută anterior înscrierii statului în cartea funciară. Nici instanţa de apel nu prezintă o motivare convingătoare, dimpotrivă este chiar contradictorie, făcând incidenţă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. În plus, motivarea instanţei de apel este în vădită contradicţie cu considerentul instanţei de casare cu trimitere sus menţionat, ceea ce contravine art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte statuările instanţei de apel, potrivit cărora aplicabilă ar fi fost Legea nr. 18/1991, derogatorie de la dreptul comun, recurenţii-reclamanţi au arătat că nu pot fi primite, ele fiind contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva cărora, în calitate de moştenitori ai proprietarului tabular şi deţinători ai unui "bun actual", înscrişi în rolul fiscal şi recunoscuţi de lege ca proprietari, nu aveau de ce să solicite "reconstituirea" unui drept pe care îl aveau în patrimoniu.

Nici împrejurarea că au formulat cereri de restituire conform Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 18/1991 nu le poate fi opusă, deoarece acţiunile lor subiective nu pot fi de natură a determina regimul juridic al unui imobil. Această constatare a fost făcută chiar de Înalta Curte în cuprinsul Deciziei nr. 985/2014: "determinarea regimului juridic al unui bun, pentru a fi stabilită legea aplicabilă, nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări". De altfel, chiar din perspectiva art. 35 din Legea nr. 18/1991, statul nu era considerat proprietar, potrivit acestui text "terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice".

Fiind vorba despre o preluare fără titlu, statul nu poate invoca în favoarea sa nici măcar aparenţa de proprietate, iar faptul că nu poate invoca nici măcar legea de expropriere ca temei de preluare (care l-ar scuti de înregistrarea în evidentele cadastrale), întăreşte concluzia că autoarea reclamanţilor şi reclamanţii înşişi s-au putut prevala în mod neîntrerupt de existenţa în patrimoniul lor a unui "bun actual" şi cu atât mai mult a unei "speranţe legitime".

Totodată, trimiterea la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 este greşită, deoarece bunul nu a intrat niciodată în sfera de dispoziţie a statului, datorită faptului că el nu a făcut obiectul unei exproprieri. Intabularea statului şi realizarea unei alipiri urmată de dezmembrare, ambele operaţiuni fiind executate cu încălcarea art. 17 şi 19 din Decretul nr. 115/1938, constituie o preluarea abuzivă, realizată în anul 2005, ceea ce conferă reclamanţilor dreptul de a-şi apăra proprietatea prin formularea acţiunii în revendicare de drept comun. Instanţa de apel a pronunţat o hotărârea nelegală când a statuat că nu trebuia respectate prevederile art. 17 şi 19 din Decretul nr. 115/1938.

Referitor la modul în care instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare sub aspectul comparaţiei de titluri, recurenţii-reclamanţi au învederat că este vădit nelegal.

Astfel, potrivit art. 26 din Decretul nr. 115/1938 şi al dispoziţiilor corespunzătoare din Legea nr. 7/1996, recurenţii-reclamanţi nu au nevoie să-şi înscrie dreptul pentru a formula acţiunea în revendicare, deoarece sunt moştenitori şi recunoscuţi de drept ca proprietari. înscrierea lor în cartea funciară este necesară doar din perspectiva intenţiei de a dispune de dreptul respectiv, iar apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare este un act de conservare, nu de dispoziţie. Titlul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi este însuşi titlul autoarei lor, ştiut fiind că certificatul de moştenitor nu este titlu de proprietate, ci doar atestă calitatea de moştenitor, numărul acestora şi cotele de proprietate. Titlul de proprietate al moştenitorilor este însuşi titlul de proprietate al autorului lor, în speţă actul de vânzare-cumpărare din 18.08.1940, care este intabulat încă de la acea dată.

Pe de altă parte, statul nu poate opune niciun titlu de proprietate, aşa cum constată chiar instanţa de apel, iar intabularea statului s-a făcut fără acordul proprietarului tabular şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti sau a unui act administrativ.

Comparaţia titlurilor se face, aşadar, între titlul I. şi pretinsul titlu al statului, or dreptul I. este intabulat încă din anul 1940 şi figurează neradiat şi în prezent. E. este succesor în drepturi al statului cu privire la cei 701 mp uzurpaţi de pe parcela x, a cărei proprietară a fost I. Pârâţii F., G. şi H. sunt, la rândul lor, succesori în drepturi ai lui E. şi, în final, ai statului, care nu poate opune niciun titlu reclamanţilor.

În aceste condiţii, având în vedere că statul nu are titlu, rezultă că în acţiunea în revendicare triumfă recurenţii-reclamanţi, care au un titlu valabil. Astfel, acţiunea în revendicare a celor 3.923 mp, este perfect admisibilă şi întemeiată, urmând ca statul să fie obligat a lasă recurenţilor-reclamanţi în deplină proprietate şi posesie terenul înscris în CF x Râşnov.

Cât priveşte construcţiile existente pe terenul sus-menţionat, recurenţii-reclamanţi au precizat că acestea sunt efectuate de terţi care pot fi de bună sau de rea-credinţă. Nu era cazul, cum greşit a statuat instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, a fi introduşi în cauză aceşti terţi, deoarece drepturile lor nu sunt afectate de admiterea prezentei acţiuni - ei sunt proprietari pe alte parcele de teren, conform expertizei. Terenul de 3.923 mp, asupra căruia statul este intabulat, figurează "fără construcţii", ceea ce înseamnă că la data când statul şi-a însuşit terenul construcţiile nu existau. Împrejurarea că terţii au construit ulterior, fără însă a deveni proprietari asupra terenului, se va analiza în procese separate, astfel încât nu se pune problema demolării construcţiilor.

Din parcela de 1.600 mp, intabulată sub nr. cad. x/2, aparţinând pârâţilor F., G. şi H., doar 701 mp reprezintă terenul însuşit de aceştia din terenul de 4.624 mp al I.. Astfel, parcela însuşită şi care urmează a fi restituită în natură recurenţilor-reclamanţi este bine identificată în suplimentul la raportul de expertiză N. Posesia intimaţilor-pârâţi nu poate fi opusă titlului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi, întrucât ea nu îndeplineşte condiţiile uzucapiunii, iar dreptul de proprietate al I. nu se pierde prin neuz.

Rezultă că acţiunea în revendicare este admisibilă şi chiar întemeiată, urmând a fi admisă ca atare.

În cauză nici nu era necesar a fi formulat un capăt de cerere privind anularea actului de vânzare-cumpărare pentru terenul 1600 mp, câtă vreme acţiunea de faţă se întemeiază pe compararea de titluri, având ca obiect constatarea prevalentei titlului autorului reclamanţilor, care a dobândit în mod legal, în anul 1940, de la proprietarul real al terenului, intabulându-şi dreptul încă de atunci, faţă de "titlul'" statului, care şi-a însuşit terenul cu încălcarea legii, în anul 2005, intabulându-se fără drept şi fără să aibă un titlu.

În aceste condiţii, nici subdobânditorii ulteriori ai parcelei de 701 mp, incluse în terenul de 4.624 mp, nu pot opune dreptul lor recurenţilor-reclamanţi, întrucât din confruntarea titlurilor autorilor lor, respectiv I. versus Statul Român, cea care triumfa este I.

Reaua-credinţă a vânzătorului E., respectiv a cumpărătorilor F., G. şi H., care au speculat în cunoştinţă de cauză asupra bunului altuia este evidentă, iar recurenţii-reclamanţi au adus-o în discuţie exclusiv colateral, nu ca argument decident în cadrul comparaţiei de titluri.

În consecinţă, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei Tribunalului Braşov, care urmează a fi schimbată în tot, iar, pe fond, sa fie admisă în parte acţiunea introductivă de instanţă, să fie obligat Statul Român să lase în deplina proprietate şi posesie reclamanţilor terenul în suprafaţa de 3.923 mp, având nr. cad. x/1 în CF x Râşnov; să fie obligaţi pârâţii F., G. şi H. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor parcela în suprafaţă de 701 mp, ce face parte din terenul de 1.600 mp, având nr. cad. x/2 în CF x Râşnov. În privinţa cererilor având ca obiect despăgubirile, să fie trimisă cauza spre a fi judecata în fond, la Curtea de Apel Braşov.

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi F., G. şi H. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, au arătat că terenul în litigiu a fost preluat de Statul Român în anul 1960, acesta dobândind un drept de proprietate extratabular valabil şi fără înscriere în cartea funciară. Pentru că nu s-a depus titlul de preluare pentru imobilul ce face obiectul revendicării, în mod corect s-a conchis că a avut loc o preluare abuzivă. Ca atare, raportat la cele menţionate, nu se poate reţine o aplicare greşită a legii ori că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Oricum, modalitatea de preluare a bunului litigios nu avea niciun fel de relevanţă în condiţiile în care transferul s-a realizat în perioada de referinţă a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate. Au mai susţinut că în mod corect instanţa de apel a considerat că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate a autoarei recurenţilor-reclamanţi până în anul 2005 nu are valoarea unui "bun actual", nici valoarea unei "speranţe legitime" şi că, din această perspectivă, motivarea instanţei de apel nu este nici contradictorie.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate, cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, dacă instanţa amână pronunţarea, dezbaterile asupra fondului sunt consemnate într-o încheiere ce face parte integrantă din hotărâre.

În cauză, în încheierea din data de 18 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2011, sunt consemnate concluziile asupra apelului, caz în care analiza recursurilor formulate în speţă vizează, în fapt, Decizia nr. 1803/Ap/27 octombrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, în întregul său.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii menţionate, Înalta Curte constată că, la acel moment procedural, instanţa de apel, văzând nota de evaluare a onorariului expertului, văzând că în cauză au mai fost întocmite două suplimente de expertiză, a apreciat ca fiind real onorariul solicitat de către expertul N., astfel încât a stabilit valoarea decontului final la 6.500 RON, diferenţa de 4.000 RON urmând a fi achitată de către apelanţii-reclamanţi.

Conform art. 23 din O.G. nr. 2/2000, "onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabileşte de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcţie de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus şi de gradul profesional ori ştiinţific al expertului sau al specialistului".

În speţă, instanţa de apel s-a raportat la criteriile instituite prin dispoziţia legală mai sus citată, evaluând munca depusă de către expert şi complexitatea lucrării, cu referire la conţinutul notei de evaluare şi activitatea desfăşurată pentru întocmirea raportului de expertiză şi a suplimentelor la acesta.

Or, în atare condiţii, cât timp instanţa de apel a avut în vedere condiţiile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea onorariului de expert definitiv, recurenţii-reclamanţii nu pot susţine în mod legal incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De altfel, nemulţumirile acestora nu pot viza decât respectarea criteriilor din norma de drept a cărei aplicare este contestată, iar nu valoarea onorariului determinat de instanţă, dat fiind că este vorba de o apreciere subiectivă, o evaluare proprie făcută de organul care a dispus efectuarea expertizei, incompatibilă cu structura recursului prin prisma art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Cu referire la recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte reţine că, pentru a proceda la soluţionarea prezentei acţiunii, se impune, cu prioritate, a determina - raportat şi la considerentele deciziilor de casare anterioare - norma de drept aplicabilă acţiunii în revendicare imobiliară formulată la data de 12.01.2010.

În fapt, reclamanţii au susţinut, invocând dispoziţiile art. 480 şi art. 494 C. civ., art. 28 din Legea nr. 7/1996 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că imobilul, loc de casă, în suprafaţă de 4.624,344 mp, identificat cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Râşnov, jud. Braşov, a fost expropriat în mod abuziv de către stat, fără niciun titlu, pentru ca, ulterior, parte din el să fie înstrăinat către pârâţii persoane fizice (potrivit Legii nr. 18/1991, respectiv contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.2006). Au arătat că imobilul în litigiu a fost permanent înscris în evidenţele fiscale ale statului pe numele autoarei lor, plătindu-se impozit din anul 2004 (data emiterii certificatului de moştenitor de pe urma defunctei I.) şi până în prezent, precum şi faptul că terenul revendicat apare în evidenţele de carte funciară, care consfinţesc dreptul de proprietate al autoarei lor.

Potrivit datelor din dosar, consemnate pe baza probatoriului administrat, pârâtul Statul Român este titular tabular al dreptului de proprietate de sub nr. top. x păşune de 3.923,156 mp, iar pârâţii F., G. şi H. sunt titularii tabulari ai dreptului de proprietate pe terenul de 1.600 mp cu nr. top. x, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.02.2006.

Verificând registrele de carte funciară, instanţa de apel a reţinut că, în CF nr. x Râşnov, imobilul în litigiu a fost înscris sub nr. top. x, ca loc de casă de 4.624,344 mp, iar, la data de 19.08.1940, s-a făcut menţiunea intabulării dreptului de proprietate în favoarea I., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 18.08.1940. Menţiunea privind această înscriere s-a păstrat până la 12.12.2005, data intabulării dreptului de proprietate al Stalului Român.

Conform încheierii nr. 7296/12.12.2005, s-a dispus contopirea nr. top. x cu nr. top. x din CF nr. 10705, rezultând suprafaţa de 5.523,156 mp, cu nr. top. x, care renotează dreptul de proprietate în favoarea Statului Român. La aceeaşi dată, s-a dezmembrat imobilul în suprafaţă de 5.523,156 mp în nr. top. x păşune de 3.923,156 mp şi nr. top. x păşune de 1.600 mp şi s-a transcris cu nr. top. x de 1.600 mp în CF nr. nou x Râşnov.

Potrivit CF nr. x N Râşnov sub nr. top. x păşune de 1.600 mp, la 12.12.2005 s-a dispus intabularea titlului de proprietate nr. 36663/2004 cu titlu reconstituire conform Legii nr. 18/1991 în favoarea lui E., iar, la 22.02.2006, intabularea contractului de vânzare-cumpărare în favoarea proprietarilor F., G. şi H.

Astfel cum rezultă din extrasul de CF nr. x, nr. vechi x din 17.01.2013, sub nr. top. x, pentru 3.923,156 mp, figurează ca proprietar Statul Român şi sub nr. top. x, pentru 1.600 mp, figurează ca proprietari F., G. şi H.

În cadrul documentaţiei ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al Statului Român s-a arătat că înscrierea s-a făcut cu titlu de expropriere, conform Legii nr. 187/1945, astfel cum a reţinut instanţa de apel potrivit înscrisului ce se regăseşte la fila 96 dosar fond, cu referire şi la adresa nr. x/23.11.2005, emisă de Primăria Râşnov.

În cauză, reclamanţii au arătat că terenul de 4.624,344 mp a fost expropriat în anul 1960, intrând în administrarea Z., fiind utilizat ca fâneaţă. Au învederat că eforturile autoarei lor, efectuate în timpul regimului comunist, de a intra în posesia terenului au fost zadarnice.

Date fiind cele de mai sus, în situaţia de faţă instanţa de apel a constatat că, în condiţiile în care imobilul revendicat apare ca fiind proprietatea fostei întreprinderi agricole de stat în anul 1990, se prezumă că acesta a făcut obiectul procesului de colectivizare şi expropriere început prin reforma realizată prin Legea nr. 187/1945.

În acelaşi sens, instanţa de apel a statuat că operaţiunea de comasare a terenurilor, prin alăturarea celor două imobile aparţinând autoarei reclamante şi fostei titulare V., a fost posibilă întrucât ele figurau în anul 1990 ca fiind în administrarea DD., deci în proprietatea Statului Român, care putea dispune de acestea.

Într-adevăr, în cauză, nu s-a depus titlul de preluare a terenului pentru a stabili în concret momentul preluării, însă, pe baza probatoriului administrat - a cărui analiză excede cenzurii în prezenta cale de atac - s-a considerat în mod legal că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român, fiind preluat abuziv.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut o greşită aplicare a legii cât priveşte stabilirea modului de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, care să atragă aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speţă, deşi nu s-a putut identifica în concret data preluării imobilului de către stat, rezultă că această trecere s-a produs după data de 18.08.1940, respectiv după data achiziţionării imobilului de către autoarea reclamanţilor, în perioada de referinţă a Legii nr. 18/1991.

De altfel, în favoarea pârâtului iniţial E. s-a emis titlul de proprietate nr. 36663/2004, cu titlu de reconstituire conform Legii nr. 18/1991. Imobilul în raport de care s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru acest pârât s-a aflat în administrarea DD., aşadar făcea obiectul Legii nr. 18/1991. Acest aspect confirmă regimul juridic al imobilului în litigiu.

Împrejurarea că, în speţă, instanţa de apel a făcut trimitere şi la dispoziţiile Decretului nr. 712/1966, respectiv ale H.C.M. nr. 2930/1967 privind organizarea şi funcţionarea întreprinderilor agricole de stat nu este de natură a conduce la schimbarea soluţiei pronunţate, în condiţiile în care, anterior, aşa cum s-a arătat, s-a constatat că preluarea bunului în litigiu s-a făcut prin expropriere, în mod abuziv, terenul făcând însă, în prezent, obiectul legilor de reparaţie după anul 1990.

În consecinţă, criticile formulate sub acest aspect nu vor mai fi analizate de instanţa de recurs.

Înalta Curte constată, totodată, că, la momentul preluării bunului litigios, în jurul anului 1960, erau incidente prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, conform căruia "drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea".

Această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate nu impunea, în mod obligatoriu, la data preluării, rectificarea menţiunilor existente în cartea funciară cu privire la intabularea dreptului de proprietate în favoarea proprietarului anterior, în speţă, autoarea reclamanţilor, cât timp titularul nu înţelegea să dispună de bun.

Aşadar, simpla dobândire a imobilului (care se producea fără înscrierea în cartea funciară în cazul exproprierii) includea, aşa cum arată şi instanţa de apel, lipsirea de eficienţă a titlului anterior.

Prezumţia de proprietate conferită de art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, recunoscută autoarei reclamanţilor, a fost răsturnată de dispoziţiile art. 26 din acelaşi act normativ, în situaţia în care a intervenit un mod de dobândire a dreptului de proprietate pentru a cărui recunoaştere nu era necesară înscrierea în cartea funciară. Aşadar, prezumţia de proprietate recunoscută în favoarea I. a operat până în anul 1960, când imobilul a fost dobândit de proprietarul extratabular Statul Român.

În litigiul de faţă, de altfel, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca existenţa menţiunilor privind înscrierea dreptului de proprietate al autoarei lor în cartea funciară în condiţiile în care acesta a fost radiat prin efectul înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român ulterior eliberării certificatului de moştenitor nr. x/11.02.2004, astfel încât se prezumă că acel drept nu există.

Ca atare, nu sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Relativ la împrejurarea că Statul Român nu poate fi considerat proprietar extratabular pentru că acesta nu a putut exhiba un titlu de preluare care să probeze vreo operaţiune de expropriere, recurenţii-reclamanţi au invocat incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, aceste dispoziţii legale nu se aplică, dat fiind că nu există vreo contradicţie în considerentele expuse de instanţa de apel. Astfel, preluarea cu sau fără titlu a imobilului în litigiu nu are nicio relevanţă în speţa dedusă judecăţii în raport de faptul că acest teren a fost dobândit de către Statul Român în perioada de referinţă a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 430/8.03.2017, a fost admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 1584/Ap/09 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel sub aspectul insuficientei stabiliri a situaţiei de fapt, cât şi a faptului că, în apel, nu s-a răspuns criticilor enunţate cu privire la: stabilirea semnificaţiei juridice a înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pe numele autoarei reclamanţilor, I., înscriere care, potrivit susţinerii acestora, a rămas "valabilă şi nealterată până în anul 2005, când statul s-a intabulat abuziv" stabilirea dacă înscrierea în cartea funciară are valoarea unui bun sau cel puţin a unei speranţe legitime de restituire, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de care recurenţii-reclamanţi se pot prevala pentru a determina operaţiunea comparării titlurilor de proprietate valabile în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun îndreptată împotriva persoanelor fizice aflate, de asemenea, în posesia unor titluri valabile sau necontestate de proprietate sau care pot îndreptăţi reclamanţii la restituirea bunului imobil liber, de asemenea, în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun îndreptate împotriva statului; stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu, în sensul de a se tranşa care este legea specială aplicabilă acestuia; expunerea în mod detaliat în succesiune cronologică a tuturor operaţiunilor de carte funciară care au fost efectuate cu privire la imobilele înscrise în cartea funciară (dezmembrări, alipiri, transferări în alte cărţi funciare), precum şi cu privire la imobilele cu care anumite numere topografice din această carte funciară au fost ulterior corelate; situaţia despăgubirilor solicitate sub forma daunelor materiale şi morale; situaţia onorariului definitiv pentru expertiza efectuată de expertul N.

Prin urmare, în cadrul acţiunii pendinte, conform celor statuate de instanţa de apel, care a ţinut cont de dezlegările date de instanţa de casare, aşadar cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., trebuia să se procedeze la toate verificările impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, urmând a se avea în vedere, evident, şi dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, în măsura în care sunt compatibile cu datele speţei.

În cauză, până la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului în anul 1960. Recurenţii-reclamanţi nu au produs dovezi în sensul că li s-a recunoscut în mod definitiv şi irevocabil dreptul de a li se restitui terenul în litigiu, ci, din contră, astfel cum reţine instanţa de apel, din probe a rezultat faptul ca demersurile acestora administrative, efectuate în temeiul legilor speciale de restituire - Legea nr. 18/1991 sau Legea nr. 10/2001, au fost finalizate în detrimentul lor.

Recurenţii-reclamanţi nu au continuat procedurile pentru obţinerea titlului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, nu au formulat contestaţie la propunerea Comisiei locale de respingere a cererii lor şi acţiune faţă de refuzul Comisiei locale de soluţionare a cererii în termen. În plus, demersurile realizate de aceştia în baza Legii nr. 10/2001 nu au fost soluţionate de autorităţile locale faţă de înscrierea lor în evidenţele fiscale. De altfel, acestea nu ar fi fost de natură a confirma dreptul lor de proprietate, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 8 din Legea nr. 8/1991, terenul era exceptat de la aplicarea Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, rezultă că înscrierea în cartea funciară a autoarei reclamanţilor (cu referire la un drept care nu a fost exercitat o lungă perioadă de timp), combinată cu lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate după adoptarea legilor speciale de reparaţie nu poate avea valoarea unui "bun actual" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Această semnificaţie juridică este confirmată şi de instanţa de apel, care a arătat, totodată, că înscrierea ar fi avut valoarea unei "speranţe legitime" în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului potrivit procedurii prevăzute de legislaţia în vigoare în măsura în care nu se aplicau normele speciale de reconstituire a dreptului de proprietate. Certificatul de moştenitor invocat, precum şi dovada achitării impozitului pe teren ar fi putut oferi reclamanţilor speranţa legitimă de a li se fi recunoscut existenţa dreptului de proprietate în cadrul unei acţiuni în revendicare, cu condiţia însă ca, în cauză, imobilul litigios să nu fie supus procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

Or, din această perspectivă, Înalta Curte consideră că instanţa de apel nu a prezentat argumente contradictorii, nerecunoscând, din perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului, că înscrierea în cartea funciară are valoarea unui "bun" sau cel puţin a unei "speranţe legitime" de reconstituire în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Drept consecinţă, recurenţii-reclamanţi nu se pot prevala de aceasta pentru a determina operaţiunea comparării titlurilor şi, ca atare, a pretinde recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, întrucât acest bun nu a existat în patrimoniul lor la data formulării cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte reţine că invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în ceea ce priveşte argumentele folosite de instanţa de apel pentru a justifica reconstituirea legală a dreptului de proprietate în favoarea lui E. apare ca lipsită de relevanţă juridică, nefiind de natură a conduce la modificarea deciziei recurate.

Din aceeaşi perspectivă, Înalta Curte constată ca analiza celorlalte argumente prezentate de către recurenţii-reclamanţi cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se mai impune a fi efectuată, în lipsa dovezii unui drept de proprietate de către aceştia pentru a se putea proceda la o comparare a titlurilor părţilor în litigiu.

Înalta Curte mai reţine că toate celelalte aspecte ce vizează interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt exced analizei în cadrul prezentului recurs prin raportare la prevederile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Pentru toate acestea, Înalta Curte, cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1803Ap din data de 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2011.

Având în vedere că reclamanţii au căzut în pretenţii, Înalta Curte, conform art. 274 C. proc. civ., îi va obliga la plata sumei de 1.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâţii AA., G. şi H., reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1803Ap din data de 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2011.

Obligă pe reclamanţii D., B. şi C. la plata sumei de 1.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâţii AA., G. şi H.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 27 martie 2018.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Încheiere

Dosar nr. x/2011

Şedinţa publică din 13 martie 2018

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanţii D., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1803 Ap din data de 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2011.

La apelul nominal se prezintă avocat AA. pentru reclamanţii D., B. şi C. şi avocat BB. pentru pârâţii F., G. şi H., lipsind pârâţii L. şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent face referatul cauzei şi arată că recursul formulat de către reclamanţii D., B. şi C. împotriva Deciziei nr. 1803/2017 a Curţii de Apel Braşov a fost declarat şi motivat în termen şi a fost comunicat intimaţilor.

Se mai referă că, la data de 21 februarie 2018, reclamanţii D., B. şi C. au declarat recurs şi împotriva încheierii din 18 octombrie 2017, cererea de recurs fiind comunicată intimaţilor.

La data de 12 martie 2018, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus concluzii scrise'.

Intimaţii F., G. şi H. au depus întâmpinare, prin poştă, la data de 7 martie 2018, întâmpinare înregistrată la registratura instanţei la data de 12 martie 2018 şi comunicată la aceeaşi dată, prin poşta electronică, reprezentantului convenţional al recurenţilor.

Avocat BB. pentru intimaţii AA., G. şi H. depune la dosar document bancar prin care face dovada achitării sumei de 1.650 RON, cu titlu de onorariu avocaţial, arătând că solicită obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Nemaifiind cereri şi chestiuni prealabile, Înalta Curte constată pricina în stare de judecată şi acordă cuvântul asupra recursurilor.

Avocat AA. solicită admiterea recursurilor formulate de reclamanţi şi invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea recursurilor, arată că terenul în litigiu avea destinaţia de loc de casă şi nu a făcut obiectul reformei agrare, iar speculaţia instanţei potrivit căreia este posibil ca terenul să fi făcut obiectul Legii nr. 187/1945, deoarece autoarea reclamanţilor ar fi fost absenteistă sau nu ar fi fost cultivat terenul este lipsită de sens. Există probe din care rezultă că dna. I. îşi plătea impozitele prin intermediul unei persoane numită E. şi nu poate fi considerat absenteism faptul că proprietarul locuieşte în alt oraş.

De asemenea, nu era vorba de un teren cultivabil, iar o pretinsă necultivare a unui teren cu destinaţia de loc de casă, ce nu depăşea suprafaţa de 10 ha, nu putea duce la expropriere potrivit prevederilor Legii nr. 187/1945.

Hotărârea este criticabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi având în vedere faptul că instanţa de apel a aplicat în anul 2017 Decretul nr. 712/1966, în condiţiile în care acest decret a fost declarat inaplicabil în sistemul legislativ şi constituţional actual, iar dacă ar fi fost aplicat la vremea respectivă ar fi apărut în cartea funciară, ar fi apărut într-un act administrativ că s-ar fi făcut această aplicare.

O altă critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează invocarea de către instanţa de apel a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2930/1967 privind organizarea şi funcţionarea întreprinderilor agricole de stat, în condiţiile în care nu se arată care ar fi conţinutul acestui act normativ şi cum ar fi putut în mod concret acest act să vizeze terenul cu destinaţia de loc de casă.

Premiza greşită de la care a pornit instanţa a dus la concluzia greşită şi nelegală potrivit căreia statul ar fi proprietar extratabular în temeiul Legii nr. 187/1945. Statul nu poate fi considerat proprietar extratabular şi să beneficieze de regimul instituit de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât nu a putut exhiba un titlu de preluare care să probeze vreo operaţie de expropriere. O preluare fără titlu nu constituie o expropriere legitimă şi nu poate beneficia de efectele conferite de dispoziţiile legale anterior menţionate.

Adevăraţii proprietari extratabulari sunt recurenţii, moştenitorii lui I., dreptul proprietarei tabulare I. nefiind radiat din cartea funciară.

Motivarea instanţei de apel este greşită şi contradictorie, având în vedere că se susţine, pe de o parte, că nu există titlu, dar totuşi se arată că există o expropriere, or exproprierea trebuie să se realizeze legal pentru a fi aplicabile prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Totodată, instanţa de apel, în legătură cu valoarea înscrierii în cartea funciară ca bun sau ca speranţă legitimă de restituire, a dat un răspuns contradictoriu, reţinând că recurenţii nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă arătând că înscrierea avea valoarea unei speranţe legitime în recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului.

Considerentele instanţei de apel sunt contradictorii şi încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa constantă a instanţei europene fiind în sensul că atât existenţa unui bun actual, cât şi speranţa legitimă îndreptăţesc pe cei vătămaţi să acţioneze în realizarea dreptului lor.

Totodată, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., alegând să nu urmeze dezlegările de drept date prin decizia de casare. Astfel, instanţa de casare a statuat că în cazul în care instanţa de apel stabileşte că înscrierea în cartea funciară are valoarea cel puţin a unei speranţe legitime, atunci recurenţii se pot prevala de aceasta pentru a determina operaţiunea comparării titlurilor.

Or, instanţa de apel, reţinând că nu este vorba decât de o speranţă legitimă, a ajuns la concluzia că aceasta nu îi îndreptăţeşte pe reclamanţi să formuleze acţiune în revendicare, în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Dna. I. figurează înscrisă în cartea funciară, iar dreptul a fost recunoscut de o autoritate administrativă, anume Primăria Predeal, care a arătat că nu este nevoie ca imobilul să fie restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere că reclamanţii sunt moştenitorii lui I. Prin urmare, nu numai că reclamanţii au un bun actual, dar au chiar un bun în patrimoniul lor.

Împrejurarea că au fost formulate cereri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 şi chiar în temeiul Legii nr. 18/1991 nu poate fi opusă recurenţilor, având în vedere că acţiunile lor subiective nu pot fi de natură a determina regimul juridic al unui bun.

Cererea de chemare în judecată este în sensul că pierderea dreptului de proprietate a avut loc în anul 2005, urmare a unor operaţiuni frauduloase.

Astfel, titlul de proprietate în favoarea lui E. a fost emis în 2004, iar statul s-a intabulat, după contopirea celor două parcele, în anul 2005.

Acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi este admisibilă şi întemeiată. Titlul de proprietate al reclamanţilor este însuşi titlul de proprietate al autorului lor, anume actul de vânzare-cumpărare din anul 1940, intabulat de la acea dată, iar pârâţii F., G. şi H. sunt succesori în drepturi ai lui E. şi, în final, ai statului, care nu poate opune niciun titlu.

Reaua-credinţă a vânzătorului E. şi a cumpărătorilor F. şi G. este evidentă, dar chestiunea relei-credinţe este subsidiară în comparaţia de titluri, fiind adusă în discuţie colateral şi nu ca argument decident în comparaţia de titluri.

Faptul că există construcţii pe teren nu se judecă în acest proces, urmând ca în situaţia în care reclamanţii vor avea o soluţie favorabilă să se judece cu acele persoane care au construit.

Aparent instanţa de fond a găsit motive de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare dar, existând toate probele la dosar, s-a pronunţat şi asupra chestiunilor de fond, anume revendicarea prin comparaţie de titluri, revendicarea faţă de stat, motiv pentru care, raportat la art. 314 C. proc. civ., instanţa de recurs are toate elementele pentru a rezolva pe fond aceste aspecte. Rămâne însă problema despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă faţă de stat, ce nu a fost judecată de instanţa de apel, astfel că, dacă se va admite recursul şi se va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de apel, solicită ca instanţa de recurs să rezolve chestiunea admisibilităţii şi să arate dacă acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este admisibilă.

Apărătorul recurenţilor precizează că va solicita cheltuieli de judecată cu ocazia rejudecării la instanţa din Braşov.

Referitor la încheierea din 18 octombrie 2017, aceasta nu a fost comunicată recurenţilor împreună cu hotărârea atacată şi a luat cunoştinţă de aceasta cu ocazia studierii dosarului la instanţă, astfel că termenul pentru formularea recursului curge de la momentul luării la cunoştinţă.

Expertul a exagerat când a solicitat diferenţa de onorariu, acesta efectuând o singură deplasare pe teren şi nişte măsurători, actele fiind puse la dispoziţie de către părţi.

Nu au fost corect aplicate prevederile art. 23 din O.G. nr. 2/2000 atunci când s-a dispus majorarea onorariului definitiv până la suma de 6.500 RON, reclamanţii propunând un maxim de 500 RON faţă de ceea ce s-a achitat, deoarece mai mult nu se justifică.

Avocat BB. pentru intimaţii F., G. şi H. solicită respingerea recursului, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Din probele administrate în cauză rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în perioada de referinţă a legilor speciale de reconstituire a dreptului de proprietate, în perioada anului 1960, nu în anul 2005, aşa cum susţin recurenţii.

Astfel, din motivarea în fapt a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate şi din cele arătate în Nota de şedinţă depusă pentru termenul din 22.03.2013 rezultă atât data preluării, în jurul anului 1960, precum şi care era destinaţia acelui teren când a fost preluat de către stat, anume aceea de fâneaţă, destinaţie pe care parţial o mai are şi în prezent.

Totodată, astfel cum rezultă din adresa nr. x/2005, la data de 01.01.1990 terenurile în litigiu se aflau în patrimoniul CC. şi au făcut obiectul Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a stabilit că legea specială aplicabilă în cauză este Legea nr. 18/1991, în temeiul acestei legi fiind reconstituit şi dreptul de proprietate în favoarea lui E.

În legătură cu valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanţilor, reclamanţii nu pot dovedi prin această înscriere existenţa bunului în patrimoniul lor.

Instanţa de apel a apreciat în mod corect că această înscriere nu are valoarea unui bun actual şi nici valoarea unei speranţe legitime în condiţiile în care imobilul este supus unei proceduri speciale de reconstituire a dreptului de proprietate.

Înscrierea în cartea funciară nu dovedeşte că reclamanţii sau autoarea acestora ar fi titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceştia nu deţin o hotărâre definitivă şi executorie care să le fi recunoscut calitatea de proprietar şi care să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

De asemenea, recurenţii nu deţin un act administrativ prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate. în ceea ce priveşte adresa primită de la Primăria oraşului Predeal, aceasta nu reprezintă un act administrativ prin care să se fi recunoscut dreptul de proprietate.

Totodată, recurenţii au formulat şi o cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru o parte din teren, cerere ce a fost respinsă de Comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar din Râşnov, iar recurenţii nu au înţeles să conteste această soluţie.

În această situaţie reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei europene a Drepturilor Omului, pe care să-l obţină pe calea acţiunii în revendicare.

În ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea lui E., instanţa a constatat în mod întemeiat că această reconstituire s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.

Faţă de cele arătate în mod legal instanţa de apel a respins apelul şi a menţinut hotărârea instanţei de fond, apreciind că în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, având în vedere faptul că terenul revendicat a făcut obiectul unei legi speciale de reparaţie.

Se impun a fi avute în vedere şi prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Concluzionând, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte,

Având în vedere dispoziţiile art. 260 C. proc. civ.,

ÎN NUMELE LEGII

Amână pronunţarea la data de 20 martie 2018.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2018.

Procesat de GGC - GV