Trade mark infringement damages award lacking evidentiary motivation and quantification criteria

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. x/2015, la data de 22 iunie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând să se constate că folosirea neautorizată de către pârâtă a însemnelor "G." a încălcat drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcii înregistrate la O.S.I.M. sub denumirea "G.", având ca număr de înregistrare 104092 din data de 9 iulie 2009, al cărei titular este reclamantul; să fie obligată pârâta la încetarea activităţilor de producere, stocare, distribuire, vânzare sau a oricăror altor activităţi de comercializare a produselor ce poartă în mod ilegal marca G. sau care au în componenţa denumirii marca "G.", în baza art. 36 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 84/1998, sub sancţiunea aplicării de penalităţi în conformitate cu art. 905 alin. (2) C. proc. civ., pentru fiecare zi de întârziere; să fie obligată pârâta să scoată definitiv din circuitele comerciale de pe piaţă, pe cheltuiala sa, toate produsele contrafăcute care imită în mod fraudulos marca "G.", conform art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale estimate provizoriu la 15.000 euro, reprezentând beneficiul injust realizat de pârâtă prin producerea şi comercializarea produselor contrafăcute, conform art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005; publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în două publicaţii de circulaţie naţională, conform art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reclamantul, după administrarea probei cu expertiză, şi-a majorat pretenţiile la 393.099 RON, sumă compusă din valoarea redevenţei anuale pe anii 2013 - 2015 în cuantum de 148.500 RON şi cota de 20% din valoarea de vânzare a fiecărui produs comercializat sub marca "G.", în cuantum de 244.599 RON.

În drept au fost invocate prevederile art. 36, 90 şi 92 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 905 alin. (2), art. 1349 şi art. 1357 din noul C. civ., art. 2, art. 5 şi art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, art. 11, art. 14 şi art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Prin Sentinţa civilă nr. 25/S/23.02.2017 Tribunalul Braşov a respins excepţia de netimbrare a cererii de majorare a pretenţiilor şi pe cale de consecinţă a anulat cererea reclamantului de majorare a pretenţiilor. A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL. A obligat pârâta să înceteze acţiunile de comercializare a produselor ce poartă în componenţa denumirii marca "G." a respins celelalte pretenţii ale reclamantului; a respins cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamantul să plătească în contul Biroului Local de Expertiză Braşov suma de 3084 RON pentru raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând modificarea ei în parte, în sensul admiterii acţiunii sale în întregime.

Prin Decizia nr. 1225/A din data de 29 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 25/2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost schimbată în parte în sensul s-a admis cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlul de despăgubiri; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor parţiale de judecată efectuate în faţa primei instanţe, în cuantum de 8.500 RON. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A fost obligată intimata la plata către apelant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menţionate anterior a declarat recurs pârâta B. SRL invocând dispoziţiile art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului formulat împotriva Deciziei nr. 1225/Ap din 29 iunie 2017 s-au arătat următoarele:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 84/1998, reiese că hotărârile pronunţate în cazul prevăzut de art. 36 din lege (acţiune în contrafacere) pot fi atacate cu apel. Având în vedere că menţionarea acestei căi de atac nu este limitativă, cum ar fi formularea "numai cu apel", rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că hotărârile din apel pot fi atacate la rândul lor cu recurs.

Recurenta-pârâtă a mai invocat şi că, în conformitate cu regula de bază prevăzut de art. 483 C. proc. civ. (hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului), hotărârile la care se referă art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 nu sunt hotărâri definitive şi pot fi atacate cu apel, nefiind suprimată calea de atac a apelului şi nici calea extraordinară de atac a recursului.

Totodată, recurenta-pârâtă a considerat că recursul este admisibil şi prin raportare la cele statuate prin Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, această decizie producându-şi efectele inclusiv în prezenta cauză, care este o cauză pendinte la momentul publicării din 20 iulie 2017, nesoluţionată definitiv şi faţă de care nu se împlinise termenul de recurs.

În dezvoltarea motivului de casare invocat [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], a apreciat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă prevederile art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998.

Recurenta-pârâtă a arătat că, instanţa de apel a reţinut, fără o motivare extensivă, faptul că ar exista o utilizare neautorizată a mărcii verbale "G." aparţinând intimatului, pe perioada ianuarie 2013 - decembrie 2015, prin comercializarea de produse care aveau pe etichetă cuvântul "G.". A apreciat că această concluzie a instanţei de apel este o deducţie practic a stării de fapt reţinute de instanţa de fond şi a obligării sale la încetarea comercializării acestor produse.

A mai susţinut că, prin Decizia nr. 74/2016, O.S.I.M. a respins cererea de înregistrare a mărcii combinate "B. G.", sub nr. X din data de 5 iunie 2015, decizie împotriva căreia a formulat contestaţie ce face obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, acţiune ce a fost admisă în primă instanţă.

Recurenta-pârâtă a învederat că intimatul, care are calitatea de asociat şi administrator al societăţii D. SRL, a început distribuţia extinsă a produsului prin intermediul societăţii doar în perioada 2014 - 2015.

A menţionat şi că, până la acest moment, în toată perioada de comercializare a produsului "B. G." 2010 - 2015, nu i s-a adus la cunoştinţă (şi nici altor companii colaboratoare care comercializează acest produs) vreo notificare privind utilizarea nelegală sau abuzivă a denumirii "G.", în virtutea caracterului de marcă înregistrată invocat de intimat.

În plus, a mai arăta că, începând cu anul 2016, acest produs a fost comercializat exclusiv sub denumirea "B. G. Detox +", care este actualmente marca sa înregistrată (începând cu 27 iunie 2016, data de depozit fiind 11.12.2015).

Criticând hotărârea atacată, a susţinut că, fără a analiza extensiv elementele invocate, instanţa de apel a constatat că această faptă a fost de natură a produce prejudicii părţii adverse, prin diminuarea vânzărilor produsului protejat prin dreptul la marcă şi a pierderii interesului unor potenţiali clienţi.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, în speţă, nu se poate vorbi despre acte propriu-zise de contrafacere, produsele comercializate de părţi fiind substanţial diferite şi nu există risc de confuzie.

A susţinut că, în cauză, nu există identitate conceptuală şi vizuală între marca protejată şi semnul utilizat, astfel că riscul de confuzie, care include şi riscul de asociere, este exclus. Chiar dacă s-ar aprecia că există o similitudine vizuală/conceptuală/fonetică cu privire la denumirea produselor, a considerat că este esenţială distincţia substanţială a acestora din punct de vedere al compoziţiei şi reţetei produselor, precum şi distincţia vizuală a etichetelor folosite.

Totodată, a apreciat că un consumator mediu avizat, confruntat cu achiziţionarea produselor provenind de la cele două societăţi nu le va atribui aceeaşi provenienţă, acesta neasociind la prima vedere semnul (denumirea) "B. G." cu marca verbală "G.".

A subliniat că denumirea sa este specifică, complexă vizual, că nu se poate aprecia că particula "G." este elementul dominant, eticheta produsului trebuind a fi apreciată în ansamblul ei, prezentând atât fundal coloristic specific (albastru-închis), cât şi încadrarea cuvântului "G." în chenar roşu.

Recurenta-pârâtă a considerat că marca intimatului este verbală şi nu identifică în mod distinctiv produsele acestuia, drept pentru care nu se poate vorbi despre un risc de confuzie şi inducerea în eroare a consumatorului mediu cu privire la originea produselor sau crearea percepţiei că acestea provin de la acelaşi producător.

Analizând notorietatea şi renumele celor două companii pe piaţă, recurenta-pârâtă susţine că B. SRL este o companie extrem de cunoscută, fiind unul dintre producătorii majori de produse şi suplimente alimentare, incluzând minerale naturale şi extracte integral obţinute din plante utilizate în special în medicina alternativă. Pe de altă parte, a arătat că produsul "G." al intimatului nu este comercializat sub numele său, ci prin intermediul unei terţe societăţi, D.

A afirmat că partea adversă nu a depus niciun înscris care să ateste nivelul şi volumul vânzărilor produselor sale, din contră, afirmaţiile acestuia conturând ideea unei distribuţii extrem de limitate, derulate chiar în pierdere.

În opinia sa, diferenţele dintre semnele pe care le utilizează şi marca verbală a intimatului sunt suficiente pentru a susţine ideea că nu există o faptă de contrafacere per se.

Totodată, a apreciat corectă reţinerea instanţei de fond în sensul că produsele sale nu se substituie produselor reclamantului, că nu s-a încercat imitarea acestora, ci sunt produse proprii pentru care pârâta deţine certificat de producere şi comercializare.

A considerat că simplul fapt că produsele se află în aceeaşi clasă nu prezintă nicio relevanţă, iar aprecierea globală a riscului de confuzie, în ceea ce priveşte similaritatea vizuală, fonetică sau conceptuală a mărcilor aflate în conflict, trebuie să fie fondată pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ţinând cont în special de elementele lor distinctive şi dominante.

De asemenea, a arătat că Legea nr. 84/1998 foloseşte sintagma "risc de confuzie incluzând şi riscul de asociere" care a fost preluată din Directiva nr. 89/104/EEC, interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în sensul că "simpla asociere pe care publicul ar putea să o facă între două mărci, ca rezultat al conţinutului semantic analog, nu este prin ea însăşi suficientă pentru a se concluziona că există un risc de confuzie în înţelesul art. 4 alin. (1) lit. b) al Directivei. Nu există risc de confuzie, în sensul Directivei privind mărcile, decât dacă publicul poate fi indus în eroare în ceea ce priveşte originea produselor sau serviciilor în cauză. Un simplu risc de asociere între semnele în discuţie nu este suficient."

O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează reţinerile instanţei de apel cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, aceasta apreciind că nu sunt îndeplinite.

Cu privire la fapta ilicită, a arătat că, în materia contrafacerii, acesta este reprezentată de una din variantele descrise de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 şi a apreciat că, în raport de argumentele prezentate cu privire la lipsa similitudinii mărcii apelantului cu denumirea sa, această condiţie nu este îndeplinită.

În ceea ce priveşte prejudiciul, în esenţă, a solicitat să se observe că prejudiciul material, dacă există, nu a fost dovedit sub aspectul întinderii.

Prin acţiunea introductivă intimatul a făcut o estimare a daunelor, fără a aduce nici un mijloc pertinent şi legal de probă. Instanţa de apel apreciază că din probatoriul administrat în fond, prejudiciul cauzat pentru anul 2013 este "mult mai mare", drept urmare solicitarea de plată a sumei de 15.000 euro este justificată.

Nu s-au administrat la nici un moment în probaţiune dovezi privind vânzările sau veniturile obţinute de către intimat prin utilizarea mărcii. Contractul de licenţă a mărcii "G." dintre intimat şi D. SRL nu are număr de înregistrare care să îi confere un caracter cert şi, cel mai important, nu a fost înregistrat la OSIM, în contradicţie cu prevederile art. 43 din Legea nr. 84/1998. În plus, poate fi considerat un contract de licenţă încheiat cu o cauză imorală, între intimat şi societatea proprie, stabilind o redevenţă nerealistă din punct de vedere economic, care nu a fost încasată niciodată. Expertiza contabilă administrată nu poate fi luată în considerare ca probă validă, raportat la prevederile art. 262 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd expres decăderea din probă pentru partea care nu achită costurile presupuse de aceasta.

Recurenta-pârâtă a mai formulat o serie de considerente cu privire la caracterul distinctiv al mărcii intimatului şi a apreciat că aceasta este slab distinctivă şi nu îndeplineşte funcţiile esenţiale ale mărcii.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul-reclamant a apreciat că decizia atacată este definitivă, fiind incidente dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 cu referire la art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

A arătat că decizia atacată cu recurs s-a bazat pe prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2015, iar despăgubirile solicitate şi acordate au fost în sumă de 15.000 euro, sumă care încadrează litigiul, din punct de vedere valoric, între cele prevăzute cu unică cale de atac (apel). Totodată, a considerat că recurenta nu se poate prevala de prevederile art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, întrucât decizia recurată nu a avut în vedere aceste prevederi.

Intimatul-reclamant a apreciat că sunt nefondate susţinerile părţii adverse privitoare la admisibilitatea recursului ca urmare a dezlegărilor date prin Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale şi a arătat că această hotărâre nu poate avea incidenţă în speţă întrucât a fost publicată la data de 20 iulie 2017, ulterior pronunţării hotărârii atacate.

Cu privire la cele invocate de către recurenta-pârâtă în dezvoltarea motivului de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a solicitat să se constate că acesta nu vizează decizia recurată, ci se referă în întregime la soluţia adoptată de instanţa de fond, hotărâre care nu a fost atacată cu apel de recurentă. Din această perspectivă, a considerat că recursul este inadmisibil, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând restul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a susţinut că acestea nu cuprind motive de nelegalitate, aşa cum se susţine, ci vizează netemeinicia hotărârii, determinată de modul de stabilire a cuantumului prejudiciului.

Totodată, a apreciat că sub aspectul temeiniciei lor, se poate constata că sunt nefondate.

Prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului raportorul şi-a exprimat opinia în sensul că recursul este formulat în termen legal, că îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, este legal timbrat, iar motivele de recurs ar putea fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. S-a mai reţinut şi faptul că prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a susţinut inadmisibilitatea recursului raportat la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin raport s-a susţinut admisibilitatea căii de atac a recursului pentru următoarele motive.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar conform art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, hotărârile pronunţate în cazurile prevăzute de art. 36 din aceeaşi lege (articol incident în speţă, invocat ca temei al cererii de chemare în judecată), pot fi atacate cu apel.

De asemenea, art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., modificată prin O.U.G. nr. 95/2016 prevede că "Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor începute cu data de 1 ianuarie 2019", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018, inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Cum obiectul cauzei de faţă nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se constată că hotărârea atacată, este supusă căii de atac a recursului.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ., menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Dispoziţiile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevăd ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă "recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Totodată, s-a susţinut că motivele de recurs ar putea fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 februarie 2018, faţă de conţinutul raportului şi de dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a admis în principiu recursul.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a recursului pentru argumentele invocate prin întâmpinare, o parte dintre acestea au fost avute în vedere la pronunţarea încheierii de admitere în principiu a recursului.

Astfel, în ceea ce priveşte calea de atac a recursului, în raport s-a reţinut admisibilitatea acesteia prin raportare la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 cu modificările ulterioare, şi la faptul că obiectul cauzei de faţă, acţiune în contrafacere, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Faptul că faptul că hotărârea a fost pronunţată în cadrul unui litigiu în cadrul căruia au fost formulate mai multe capete de cerere, dintre care una evaluabilă în bani nu este de natură să schimbe concluzia menţionată anterior întrucât potrivit art. 460 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului."

Referitor la susţinerea inadmisibilităţii recursului pentru faptul că unul dintre motive legate de îndeplinirea condiţiilor acţiunii în contrafacere ar fi fost formulat omisso medio, iar cel privind prejudiciul ar conţine motive de netemeinicie iar nu de nelegalitate, sunt de reţinut următoarele.

Obiectul analizei recursului în completul de filtru este stabilirea dacă acesta este sau nu admisibil în principiu.

Unul dintre cazurile în care recursul nu este admisibil în principiu, cu consecinţa anulării recursului, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., este acela al imposibilităţii încadrării motivelor de casare invocate şi a dezvoltării lor în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La această concluzie se poate ajunge doar dacă niciunul din motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pentru cazul în care ar exista un motiv de casare, dintre mai multe motive invocate, care nu ar putea fi încadrat în prevederile art. 488 C. proc. civ. soluţia nu poate fi de respingere a acestui motiv ca inadmisibil în cadrul procedurii filtrului, prevăzute de art. 493 C. proc. civ., întrucât această procedură vizează analiza admisibilităţii recursului în integralitatea lui, neexistând posibilitatea anulării în parte a recursului.

În speţă, prin încheierea din 13 februarie 2018 a fost constatat admisibil în principiu recursul, astfel că sub acest aspect s-a considerat că există cel puţin un motiv de recurs care poate fi încadrat în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, în mod corect a susţinut intimatul faptul că a fost formulat omisso medio.

Prin Sentinţa civilă nr. 25/S/23.02.2017 Tribunalul Braşov a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâta să înceteze acţiunile de comercializare a produselor ce poartă în componenţa denumirii marca "G." a respins celelalte pretenţii ale reclamantului.

Interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998 a fost făcută de către prima instanţă în cadrul părţii din cererea de chemare în judecată admise.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel doar reclamantul, solicitând modificarea ei în parte, în sensul admiterii acţiunii sale în întregime.

Pârâta nu a formulat apel, nici principal, nici incident, conform art. 466 şi 472 C. proc. civ. raportate la prevederile art. 461, art. 477 şi 481 C. proc. civ., prin care să critice această parte din sentinţă, ca atare recursul care vizează aceste aspecte este formulat omisso medio, aceste motive de recurs fiind astfel inadmisibile.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se critică dispoziţia instanţei de apel prin care a fost a fost schimbată în parte sentinţa în sensul s-a admis cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlul de despăgubiri, acestea au fost analizate de către Înalta Curte din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, analizând decizia atacată se poate observa că singura motivare dată acestei dispoziţii este următoarea "constatând din probatoriul administrat în faţa primei instanţe că prejudiciul produs pentru anul 2013 este mai mare, constată întemeiată cererea reclamantului de obligare a părţii la plata parţială a prejudiciului produs în cuantum de 15.000 euro."

Această motivare nu întruneşte condiţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. având în vedere că nu menţionează concret probele administrate din care să rezulte cuantumul prejudiciului, raportat la apărările părţilor, şi nici la criteriile legale de evaluare a acestuia, pentru a se aprecia asupra respectării dispoziţiilor de drept material incidente.

Instanţa de apel va analiza incidenţa în soluţionarea apelului a faptului că prin Decizia civilă nr. 61 din 25 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâre definitivă, s-a dispus înregistrarea mărcii "B. G.".

În consecinţă, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi art. 497 prima teză C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. SRL, cu sediul social în Podul Olt, judeţul Braşov şi la sediul procesual ales al reprezentantului convenţional E. S.P.R.L. din Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul în Brăila, judeţul Brăila şi domiciliul procesual ales la SCA "F.", cu sediul în Brăila, judeţul Brăila, împotriva Deciziei civile nr. 1225/Ap din data de 29 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2018.

Procesat de GGC - GV