Quashed and remanded: seller’s appeal admitted over loss-of-use damages in contract breach.

A.Contract de vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi. Obligaţii de a face şi de a nu face. Efecte în planul punerii în întârziere. B. Principiul reparării integrale a prejudiciului. Cumulul daunelor rezultând din lipsa de folosinţă cu dobânda legală.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligațiuni comerciale

Index alfabetic: prejudiciu

-stabilire

-dobândă

-scadența obligației

C.civ. din 1864, art. 1078, art. 1079, art. 1084

C.com. art. 43

A.Dacă pentru încălcarea obligaţiei de garanţie împotriva evicţiunii, obligaţie negativă, de a nu face nimic care să tulbure folosinţa liniștită şi utilă a bunului transmis de către cumpărător, vânzătorul este plasat de drept în întârziere, conform art. 1078 C. civ., pentru încălcarea obligaţiei de predare, obligaţie pozitivă de a face, ca şi condiţie de stabilire a prejudiciului, trebuie verificat în cauză, potrivit art. 1079 C. civ., modul în care a operat punerea în întârziere a debitorului în raportul juridic dedus judecăţii.

B.Cumularea daunelor din lipsa de folosinţă cu dobânda aplicabilă acesteia reprezintă expresia reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, consacrată prin art. 1084 C. civ. În materie comercială, dobânda este datorată de la scadenţa obligaţiei de plată a sumelor de bani, potrivit art. 43 din C. com. Aşadar, aplicarea dobânzii legale la sumele datorate este permisă de lege, atunci când izvorul obligaţiei de plata îl reprezintă neexecutarea contractului sau a unei obligaţii decurgând din acesta.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 5147 din 4 decembrie 2018

Notă*: Codul civil de la 1864 şi Codul com. român de la 1887 au fost abrogate prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

1. Prin cererea reconvenţională disjunsă din dosar nr. x/x/2008, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, sub număr de dosar x/x/2010, reclamanta A. a chemat în judecata pe pârâta B., prin care a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani:

- 18.268 euro, reprezentând c/val. utilităţi (energie electrică, gaz, apă rece, REBU, etc.);

- 1.431 euro, reprezentând împrumut acordat pârâtei (pentru plata impozitelor si efectuarea de reparaţii la centrala termică);

- 1.172.610 euro, reprezentând diferenţa dintre valoarea chiriilor pe perioada mai 2005 – noiembrie 2008 pe care trebuia să o încaseze reclamanta ca proprietar al construcției situată în str. x, Sector 5 şi suma datorată de ea către B. (1.429.391 euro – 256.781 euro);

- 69.660 euro, reprezentând chiria ce trebuia încasată de reclamanta ca proprietar pentru închirierea unor panouri publicitare pe aceeaşi perioadă.

2. Prin sentinţa comercială nr. 16646 din 23 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/x/2010, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecata, reprezentând cererea reconvenţională disjunsă din dosarul nr. x/x/2008, formulată de reclamanta A. şi a fost obligată pârâta B. la plata sumei de 19.699 euro către reclamanta, precum şi la plata sumei de 3184,04 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut în principal că, între părțile litigante au fost încheiate la aceeași dată - 26 aprilie 2005 - mai multe convenții, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x având ca obiect imobilul situat în Str. x, Sector 5, contractul nr. x prin care s-a stabilit ca fructele civile (valoarea chiriilor) să se împartă în cote egale între cele două societăţi și „Addendum” la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/26.04.2005, prin care au stabilit că A. va plăti către B. o sumă fixă din chiria încasată - 1/2 din totalul chiriilor -, respectiv 7075 euro cu TVA inclus lunar.

S-a constatat că, potrivit clauzelor contractuale de la art. 2 și 4 din contractul nr. x din 26 aprilie 2005, doar pârâta B. avea dreptul să perceapă în continuare chirii ori să încheie alte contracte de închiriere, iar reclamanta A. avea dreptul numai la jumătate din sumele încasate de pârâtă, în calitate de locator, cu titlu de chirii.

Astfel, în nici un caz reclamanta nu era îndreptăţită să perceapă chirii din moment ce a fost de acord ca pârâta să îşi păstreze calitatea de locatar și, totodată, s-a apreciat că reclamanta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului raportat la nivelul mediu al chiriilor de pe piaţa liberă.

S-a mai reținut că, prin încheierea „Addendum-ului” la contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta A. a renunţat la dreptul ei de a culege fructele civile ale imobilului ca proprietar și că a convenit cu pârâta B. doar să împartă sumele percepute cu titlu de chirie de către cea din urmă.

Mai mult, reclamanta s-a obligat să plătească în continuare chirie de 7075 euro lunar către pârâta B., ca un simplu chiriaş. Obligaţiile părţilor din „Addendum” şi contractul nr. x/2005 fiind interdependente, reclamanta nu a probat că şi-ar fi îndeplinit propria obligaţie. Totodată, s-a constatat că, pârâta nu datorează nici „chirii” pentru panourile publicitare, care oricum nu sunt incluse în obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

3. Împotriva sentinţei nr. 16646 din 23 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul București - Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/x/2010, au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B.

3.1. Prin încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2014, instanța de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a cauzei care a format obiectul dosarului nr. x/x/2012* al Curţii de Apel Bucureşti şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 7 februarie 2017, ca urmare a soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/x/2012*.

3.2. Prin decizia nr. 1233 din 4 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă au fost admise apelurile formulate de reclamanta A. și pârâta B. împotriva sentinţei comerciale nr. 16646 din 23 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială, în dosarul nr.x /x/2010.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că:

A fost obligată pârâta la plata sumelor de 4.402.941,03 lei reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă spaţii şi dobânda legală aferentă, 57.880,73 lei (echivalentul sumei de 15.517,43 euro) reprezentând contravaloare utilităţi şi împrumut, precum şi la 54.914,03 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 33798 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

A fost obligată reclamanta la plata sumei de 494,60 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtă.

Au fost compensate cheltuielile de judecată şi obligată pârâta la plata sumei de 33.303,40 lei către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că începând cu data de 26.04.2005 reclamanta a avut calitatea de proprietar al construcțiilor ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005 şi tot de la acea dată a avut dreptul de a culege fructele (chiriile).

Din convențiile încheiate între părțile litigante rezultă că părţile au stipulat ca, din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, noul proprietar este A., acesta având dreptul să încaseze chiria în calitate de proprietar, iar ulterior, conform art. 3 din Addendum, urma să plătească o chirie fixă de 7075 euro către B., indiferent de cuantumul chiriilor încasate.

Nu s-au stipulat clauze care să prevadă dreptul pârâtei B. de a încheia contracte de închiriere cu terţe persoane fizice sau juridice ori să le continue pe cele existente, aceste drepturi aparținându-i în exclusivitate reclamantei A.

Instanța de apel a mai reținut că, pârâta şi-a rezervat dreptul de a folosi un spaţiu de 230,7 mp din imobil, compus din 80,7 mp pentru care trebuie să plătească o chirie de 807 euro/lună și un alt spaţiu de 150 mp pentru care nu vor plăti nicio chirie, potrivit art. 4 şi 5 din Addendum la contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x/26.04.2005.

De asemenea, s-a apreciat de către instanța de apel că probele administrate în cauză relevă faptul că B. a ocupat mai multe spaţii decât avea dreptul şi a încheiat contracte de închiriere cu persoane fizice şi juridice, încasând chiriile aferente, încălcând astfel obligaţia de garanţie contra evicţiunii.

În situaţia în care ar fi intrat în stăpânirea imobilului, conform contractului, reclamanta ar fi încheiat contracte de închiriere, percepând o chirie în acord cu cea de pe piaţa liberă și, totodată, reclamanta ar fi obţinut foloase corespunzătoare din valorificarea panourilor publicitare amplasate pe teren.

Prin urmare, reclamanta are dreptul la daune-interese, câtă vreme s-a aflat în imposibilitate de a prelua contractele de închiriere, iar B. a continuat să încaseze chirie de la diverși chiriași şi să folosească o suprafaţă mai mare decât cea de 230,7 mp prevăzută în Addendum, pârâta neexecutându-și obligațiile contractuale, în mod culpabil.

Referitor la criticile pârâtei vizând răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 998-999 C. civ., întrucât reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005, şi nu întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Instanța de apel a mai reținut că, nu se poate pune problema inexistenței unui element al răspunderii civile contractuale, respectiv, fapta ilicită, în condiţiile în care s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că pârâta B. nu şi-a executat nici obligaţia de predare a imobilului şi nici obligaţia de garanţie contra evicțiunii. Situaţia de fapt evocată de către pârâtă este contrazisă de hotărârile judecătoreşti care au fost pronunţate în cadrul litigiului ce a avut ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Cu privire la inadmisibilitatea de obligare la plata dobânzii legale, s-a reţinut că izvorul obligaţiilor este un contract de vânzare-cumpărare, or, pârâta are în vedere situaţia în care izvorul obligaţiei este un delict sau un cvasi-delict, iar în raport cu dispoziţiile art. 1078 C. civ. de la 1864, pârâta este de drept în întârziere.

S-a mai apreciat ca fiind fondat motivul de apel invocat de către pârâtă referitor la prescripție, raportat la data încheierii celor două contracte de către părţi – 26.04.2005 - şi la împrejurarea că pârâta a recunoscut în permanență faptul că datorează aceste sume.

Prin urmare, facturile aferente consumului de utilităţi - din suma de 18.268 Euro - pentru perioada aprilie-decembrie 2005 și ianuarie 2006, sunt prescrise, termenul de 3 ani fiind împlinit la data formulării acţiunii - cererii reconvenționale disjunse - 06.01.2009.

Așadar, astfel cum rezultă din răspunsul la obiecțiuni depus de către expertul C. la dosarul cauzei, contravaloarea lipsei de folosinţă, inclusiv dobânzile aferente, este de 5.413.610, 91 lei, urmând a fi scăzute suma de 877.349,94 lei - reprezentând echivalentul în lei al sumei de 7.075 euro lunar calculată până în luna octombrie 2008 inclusiv, adică 256.781 euro - şi suma de 133.319,94 lei reprezentând dobânda aferentă sumei de 877.349,94 lei.

Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 4.402.941,03 lei reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă spaţii şi dobânda legală aferentă, sumei de 57.880,73 lei, echivalentul sumei de 15.517,43 euro reprezentând contravaloare utilităţi şi împrumut, precum și suma de 54.914,03 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamantă și, totodată, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 33.303,40 lei către apelanta-reclamantă.

4. Împotriva deciziei civile nr. 1233 din 4 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă a declarat recurs pârâta B., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Un prim motiv al recursului a constat în greşita respingere, în apel, a apărărilor pârâtei referitoare la inadmisibilitatea acţiunii pe fundamentul răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care A. nu a indicat niciun temei legal al răspunderii solicitate.

Din punctul de vedere al răspunderii contractuale, recurenta a arătat că, în pofida dispoziţiilor legale, reclamanta nu e efectuat formalităţile necesare pentru punerea B. în întârziere cu privire la obligaţiile solicitate prin acţiune, cu atât mai mult cu cât aceasta avea multiple căi procesuale de a intra în posesia părţii din imobil la care se referă.

Mai mult, chiar, începând cu anul 2009 reclamanta a intrat în posesia întregului bun prin evacuarea treptată a chiriaşilor din imobil, lipsa unui proces verbal de preluare neechivalând cu neîndeplinirea obligaţiei de predare a bunului.

Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1085-1085 C. civ., ignorând că debitorul care nu şi-a executat obligaţia răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut sau care era previzibil la momentul încheierii convenţiei. Or, în speţă, suma unui eventual prejudiciu nu s-ar putea raporta decât la fructele civile prevăzute de părţi prin contractul nr. x Addendum, respectiv 14.150 euro, iar nu la o lipsă de folosinţă calculată la valoare de piaţă.

În acelaşi sens, în cazul incidenţei răspunderii contractuale, în condiţiile convenite de părţi fructele, cuantificate la 14.150 euro se împărțeau egal între părţi, iar cum fiecare dintre acestea avea dreptul de a încasa jumătate din această sumă, datoriile se compensează reciproc, acţiunea fiind, de fapt, lipsită de obiect.

Un al doilea motiv al recursului vizează nelegala respingere, în apel, a cererilor succesive de refacere a raportului de expertiză întocmit de către expertul C., precum şi nelegala respingere a cererilor de recuzare a acestui expert.

A arătat recurenta că expertiza efectuată nu s-a bazat pe o cercetare directă şi nemijlocită din partea expertului desemnat a datelor realităţii, că expertiza a fost făcută în birourile A., fiind, de fapt, efectuată de către expertul-parte D., putându-se observa ca lucrarea judiciară reprezintă o copie fidelă a lucrării expertului-consilier al reclamantei, iar analiza lucrării relevă greşeli de calcul majore şi multiple. Până chiar şi formatul tehnic al lucrării este identic cu cel propus de expertul-parte al A., erorile şi greşelile gramaticale, fiind evident că lucrarea efectuată, pe baza căreia a fost pronunţată decizia nu este autonomă şi independentă.

Mai mult, expertul şi-a depăşit obiectivele, incluzând în calculul lipsei de folosinţă spaţii care nu au fost incluse în cererea de chemare în judecată.

Al treilea motiv de recurs vizează împrejurarea că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi a ignorat efectele prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a ignorat de către instanţa de apel împrejurarea că prin modul de formulare a obiectivelor expertizei A. a majorat pretenţiile, incluzând spaţii suplimentare, pentru care în primă instanţă nu se formulase nicio pretenţie.

Deşi B. a formulat în apel apărări ci privire la aceste aspecte, instanţa de apel le-a ignorat, încălcând dispoziţiile art. 294 alin. (1), astfel că hotărârea este nelegală, conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Au fost, în egală măsură, ignorate, apărările pârâtei referitoare la caracterul incorect al introducerii la plată a lipsei de folosinţă pentru spaţiile de la etajul 2 al clădirii, inclusiv al căilor de acces, casa scării, etc., spaţii care nu s-au aflat niciodată în folosinţă exclusivă a B., precum şi pentru spaţii care au fost în realitate ocupate de terţi, pentru care pârâta nu era ţinută să răspundă, care au eliberat treptat spaţiile in discuţie.

Cu privire la prescripţie, recurenta a arătat că a invocat prescripţia dreptului material la acțiune aferent perioadei mai 2005 - decembrie 2005, raportat la împrejurarea că cererea reconvenţională disjunsă în acest dosar a fost depusă de către A. abia în decembrie 2009.

Printr-o motivare contradictorie, curtea de apel a considerat fondat motivul de apel referitor la prescripţie, dar a subliniat totuşi că pârâta a recunoscut plata acestor sume, iar la finalul deciziei, admițând pentru aceste considerent apelul B. a inclus totuşi, în debitul total şi parte de pretenţii pentru care intervenise prescripţia, nu poate fi valorificată, din punctul de vedere al recurentei, recunoaşterea sumei de 18.268 euro ca act întrerupător de prescripție, deoarece această sumă vizează o datorie cu un alt conţinut.

Următorul motiv al recursului vizează inadmisibilitatea cererii reclamantei de obligare a B. la plata dobânzii legale. Din punctul de vedere al recurentei lipsa folosinţei solicitate de către A. prin acţiune reprezintă daune motivate de neexecutarea obligaţiei contractuale de predare a imobilului. Aceasta sumă, stabilită ca sancţiune juridică nu poate fi cumulată, pentru accesași perioadă de timp, cu dobânda legală care, la rândul său, reprezintă valoarea daunelor-interese moratorii, concepute pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale. A accepta contrariul, înseamnă a valida o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu, contravenind unui principiu fundamental de drept civil care interzice dubla reperaţie, principiu consacrat şi jurisprudenţial. Arată recurenta că dobânda pentru sumele care au devenit exigibile la data pronunțării hotărârii judecătorași, cum este cazul lipsei de folosinţă, nu poate fi acordată decât începând cu această dată, potrivit dispoziţiilor legale în materie de dobândă legală.

Ultimul motiv de recurs vizează modalitatea imparţială prin care instanţa a înţeles să aplice compensaţia între datoriile reciproce al părţilor. Astfel, încălcând principul egalităţii de tratament, al disponibilităţii şi pe cale al egalităţii, instanţa a apreciat că se impune ca dobânda pentru datoriile A. să fie calculată numai până la nivelul lunii octombrie 2008, în timp ce pentru B. a aplicat un calcul al dobânzii până la nivelul lunii septembrie 2013, făcând, evident mai mare datoria recurentei.

4.1. Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare intimata A., solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Intimata a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 998-999 C. civ., deoarece a fost evident pe tot parcursul procesului că pretenţiile au fost fundamentate pe temei contractual, iar obligaţia încălcată de B. a plasat-o pe aceasta de drept în întârziere. Astfel, potrivit art. 1078 C. civ., în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face, debitorul este de drept în întârziere, iar obligaţia încălcată de recurentă a constat în ignorarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului provenind dintr-un fapt personal, aceea de a nu face nimic de natură să tulbure buna folosinţă a bunului vândut de către cumpărător.

Având în vedere suita hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile generate de neexecutarea contractelor încheiate între părţi şi a faptului că prin acestea s-a reţinut că B. nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de predare nici pe cea de garanţie contra evicţiunii, este evidentă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1078 C. civ.

Nu se poate reţine nici că etajul II al clădirii a fost predat cumpărătoarei A., o serie de hotărâri judecătoreşti stabilind cu putere de lucru judecat că posesia şi folosinţa asupra etajului II nu au fost transmise cumpărătorului, dar şi că pârâta a încheiat, în pofida obligaţiei de predare, o serie de contracte de închiriere pentru spaţiile anterior vândute.

Recurenta, nu poate susţine în mod întemeiat nici că nu ar putea fi obligată decât la plata prejudiciului previzibil, adică numai la contravaloare fructelor stabilite convenţional, deoarece neexecutarea obligaţiei provine din chiar dolul său, adică cu conştiinţa netă că acţiunile sale sunt prejudiciabile pentru creditor. Reaua-credinţă a B. a fost constatată repetat pe cale judiciară, astfel că reperaţia solicitate de creditor în aceste condiţii, acoperă deopotrivă şi prejudiciul neprevizibil.

Intimata a susţinut şi înlăturarea celui de-al doilea motiv de recurs, arătând că expertiza în apel a fost impusă de caracterul deficitar al probelor administrate la prima instanţă. Lipsa de fundament a contestaţiilor formulate de B., tardivitatea unora dintre cererile formulate au justificat deplin soluţia instanţei de apel cu privire la expertiză, iar împrejurarea că rezultatele probei nu au corespuns aşteptărilor pârâtei nu reprezintă un temei al înlăturării probei ori al refacerii acesteia.

Cu privire la încălcarea principiului disponibilităţii, intimata a arătat că motivele de recurs sunt afirmaţii făcute cu rea-credinţă. S-a arătat, cu acest prilej, că obiectivele expertizei nu au fost modificate în apel, ci doar explicitate pentru evitarea oricăror confuzii de natură să determine refacerea lucrării judiciare.

Nici criticile referitoare la prescripţie nu sunt fondate, în opinia intimatei, la fel cum lipsite de fundament sunt şi contestaţiile referitoare la imposibilitatea acordării dobânzii legale aferente despăgubirii solicitate prin acţiune.

4.2. S-au depus la dosar copii ale hotărârilor judecătoreşti la care părţile au făcut referire în cadrul recursului, iar, după deschiderea procedurii insolvenţei împotriva B., recursul a fost însușit de către lichidatorul judiciar E.

4.3 Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat următoarele considerente:

În lipsa unei motivări specific determinate asupra temeiului juridic al acţiunii, revine instanţei de judecată, în baza rolului activ şi al principiului aflării adevărului, consacrate în art. 129 C. proc. civ., obligaţia de a determina care este instituţia juridică sub incidenţa căruia cade executarea raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Din această perspectivă a statuat că raportului juridic i se aplică regulile răspunderii civile contractuale, derivată din contractul nr. x/26.04.2005, iar nu cele ele răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, nu se poate reţine că instanţa de apel a respins în mod nelegal apărarea pârâtei prin care s-a susţinut inadmisibilitatea acţiunii fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, câtă vreme a statuat primordial că aceasta nu se aplică, chestiune care face redundantă această apărarea părţii. Cererea de chemare în judecata nu a fost analizată pe un temei dual, ci exclusiv pe baza regulilor răspunderii civile contractuale, de aceea, nu se poate reţine că instanţa de apel a greşit atunci când nu s-a pronunţat asupra unei inadmisibilităţi care viza dispoziţii inaplicabile în cauză.

Un al doilea aspect subsumat criticii referitoare la greşita aplicare a legii, a constat în lipsa formalităţilor de punere în întârziere, necesare, potrivit legii, pentru angajarea răspunderii civile în forma solicitată de A.

Din acest punct de vedere instanţa de recurs reţine că în apel s-a statuat asupra naturii obligaţiilor încălcate de B., pe baza celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti preexistente, intrate în puterea lucrului judecat, anume că pârâta nu şi-a respectat deopotrivă două obligaţii derivate din contract: obligaţia de predare a imobilului vândut de către vânzător şi obligaţia de garanţie a vânzătorului împotriva evicţiunii.

Procedând la această distincţie şi întrucât cele două obligaţii au un conţinut diferit, raţionamentul judiciar trebuia, într-adevăr, să diferenţieze modul în care a operat punerea în întârziere pentru fiecare dintre cele două, deoarece regulile de drept impun o abordare diferențiată: dacă pentru încălcarea obligaţiei de garanţie împotriva evicţiunii, obligaţie negativă, de a nu face nimic care să tulbure folosinţa liniștită şi utilă a bunului transmis de către cumpărător, vânzătorul este plasat de drept în întârziere, conform art. 1078 C. civ. – cum s-a stabilit corect în apel, pentru încălcarea obligaţiei de predare, obligaţie pozitivă de a face, ca şi condiţie de stabilire a prejudiciului, trebuia verificat în cauză, potrivit art. 1079 C. civ., modul în care a operat punerea în întârziere a debitorului în raportul juridic dedus judecăţii.

Instanţa de recurs constată că există un deficit de motivare a deciziei atacate cu privire la aspectele constatate, astfel încât nu poate verifica în cadrul recursului dacă dispoziţiile legale referitoare la punerea în întârziere au fost sau nu corect aplicate.

De aceea, va reveni, în rejudecare, instanţei de apel sarcina de a stabili, în raport cu răspunderea reţinută B. ca efect al încălcării ambelor obligaţii ale vânzătorului, dacă şi în ce mod a fost realizată punerea în întârziere a debitorului, reţinând că, din acest punct de vedere critica recurentei îşi găseşte fundamentul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Un al treilea aspect derivat din greşita aplicare a normelor legale vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1085 -1086 C. civ.

Stabilind prin considerente că B. şi-a încălcat două obligaţii contractuale cu caracter esenţial, curtea de apel a statuat că pârâta răspunde pentru prejudiciul integral, previzibil dar şi neprevizibil la data încheierii contractului, întrucât neexecutarea provine din dolul său.

Aceste statuări au permis în mod fundamentat instanţei de apel aplicarea dispoziţiilor art. 1085-1086 C. civ., astfel, criticile recurentei au doar caracter teoretic şi nu relevă instanţei de recurs chestiuni care să consiste în greşita apreciere asupra dolului debitoarei.

Dincolo de împrejurarea că stabilirea relei-credinţe a B. s-a fundamentat pe probe şi reprezintă constatări de fapt care nu pot fi combătute prin recurs, lipsa de folosinţă asupra imobilului care a afectat patrimoniul reclamantei reprezintă o consecinţă directă şi necesară a neexecutării oricăreia dintre cele două obligaţii reţinute ca temei al răspunderii.

Prin urmare, această parte a criticilor recurentei va fi înlăturată.

Un al doilea motiv al recursului, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează modalitatea în care instanţa de apel a validat lucrarea de expertiză judiciară efectuată în cauză, a respins cererea de recuzare a expertului şi solicitarea efectuării unei noi expertize.

Verificarea actelor de procedură referitoare la expertiză realizate de către instanţa de apel relevă împrejurarea că, într-o primă etapă după depunerea lucrării judiciare, instanţa de apel a admis cererea B., a încuviinţat un set de obiecţiuni formulate de parte împotriva acesteia, dar a respins cererea de recuzare a expertului ca tardivă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu s-a formulat nicio critică asupra soluţiei de tardivitate a cererii de recuzare a expertului judiciar şi nici asupra motivelor care au fost avute în vedere la o cerere succesivă de recuzare, astfel că va considera aceste critici ca lipsite de fundament şi le va înlătura.

Chestiunea refuzului instanţei de a dispune efectuarea unei noi expertize motivată pe lipsa temeiurilor nu a fost contestată de recurentă pentru motive de nelegalitate.

Examinând succesiunea actelor procedurale în apel, Înalta Curte reţine că validarea expertizei în forma avută în vedere la pronunţare a fost precedată de o suită de reveniri prin care s-au solicitat expertului lămuriri, pe calea obiecţiunilor succesiv formulate. Or, în condiţiile in care instanţa de apel a respectat toate dispoziţiile legale procesuale referitoare la realizarea unei lucrări cu caracter exhaustiv, cu privire la care pârâta a participat activ, direct şi în mod egalitar, respingerea cererii de refacere a expertizei pentru lipsa unor motive întemeiate, nu imprimă automat acestui act de procedură nulitatea, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate împotriva acesteia şi vătămarea legitimă cu caracter procesual a părţii, prilejuită de modul de administrare a probei.

Prin urmare, instanţa de recurs va înlătura şi aceste critici, întrucât nu sunt întemeiate.

Un al treilea motiv al recursului vizează încălcarea dispoziţiilor procesuale statuate prin art. 294 C. proc. civ. şi a celor vizând caracterul contradictoriu al motivării în partea de considerente referitoare la admiterea apărării B. vizând prescripţia.

Cu privire la prima parte a criticilor subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, analizând considerentele afectate analizei acestui aspect, că acestea nu au un caracter complet şi exhaustiv. Instanţa de apel nu a realizat un examen particular al pretenţiilor în scopul identificării întinderii exacte a fiecăreia dintre capetele de cerere formulate în cadrul acţiunii şi, deşi în cadrul dezbaterilor din apel, B. a invocat problema majorării nelegale în apel a sumelor pretinse în faţa primei instanţe, această apărare relevantă, nu a fost examinată.

Or, în lipsa acestor verificări, controlul de legalitate nu poate fi exercitat, deoarece instanţa de recurs nu are a se raporta la considerente specifice a căror verificare să poată fi realizată.

Pentru acest motiv, a cărui justificare se regăseşte în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nevoie ca, într-o nouă judecată a cauzei, instanța de apel să realizeze un examen comparativ al pretenţiilor formulate de către reclamantă în cele două faze ale procesului, să verifice dacă în apel s-a produs o modificare a obiectului cererii prin încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. şi să analizeze pe baza probelor administrate, temeinicia şi întinderea fiecăreia dintre pretenţiile care se identifică în capete de cerere distincte.

Este fondată, tot pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor care rezolvă apărarea pârâtei pe temeiul prescripţiei extinctive.

Analiza considerentelor instanţei de apel cu privire la aceasta relevă caracterul întemeiat al apărării, iar succesiv se arată că această concluzie se raportează şi la recunoaşterea permanentă a pârâtei a pretenţiilor datorate, premisa ultimă fiind totuşi de natură să infirme concluzia silogismului aplicat. Mai mult, nici din modul în care instanţa de apel a explicat, ulterior, modul în care a dat efect prescripţiei prin modalitatea de admitere a pretenţiilor nu se poate înţelege, în mod incontestabil, care a fost rezolvarea prescripţiei în procesul judecat.

De aceea, pentru o clarificare a raţionamentului judiciar, este necesară explicitarea, în rejudecare a modului în care instanţa de apel consideră că a operat prescripţia extinctivă, care sunt actele de recunoaştere la care se raportează şi efectul acestora în determinarea cursului prescripţiei prin raportare la fiecare dintre pretenţiile recunoscute.

Aşadar, şi aceste critici sunt fondate, implicând necesitatea unei rejudecări la litigiului.

Următorul motiv de recurs analizat priveşte aplicarea greşită a legii prin acordarea dobânzii legale ca modalitate de reparare a prejudiciului care se suprapune prejudiciului acordat prin recunoaşterea daunelor-interese compensatorii, constând în lipsa de folosinţă a spaţiului.

Această critică este numai parţial întemeiată.

Cumularea contravalorii lipsei de folosinţă cu dobânda aplicabilă acesteia reprezintă expresia reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, consacrată prin art. 1084 C. civ., iar în materie comercială dobânda este datorată de la scadenţa obligaţiei de plată a sumelor de bani, potrivit art. 43 din C. com. Aşadar, aplicarea dobânzii legale la sumele datorate este permisă de lege, atunci când izvorul obligaţiei de plata îl reprezintă neexecutarea contractului sau a unei obligaţii decurgând din acesta.

Va rămâne însă în sarcina instanţei de apel să identifice, în acord cu dispoziţiile arătate, modul de stabilire a dobânzii pentru fiecare dintre pretenţiile arătate prin raportare la scadenţa obligaţiilor neexecutate, determinare care va trebuie să aibă un suport probator adecvat, interpretat nemijlocit de instanţa de judecată.

În fine, o ultimă critică din recurs, vizează greşita aplicare a regulilor compensaţiei prin aplicarea unui regim diferenţiat creanțelor reciproc deţinute de părţi, însă aceasta este nefondată şi va fi înlăturată.

Instanţa de recurs arată că regulile compensaţiei legale nu au în vedere decât creanţe certe lichide şi exigibile, de aceeaşi natură, reciproc deţinute de părţi la data constatării compensaţiei.

În măsura în care recurenta nu a arătat în ce a constat încălcarea acestor reguli de drept în apel, critica nu are caracter fondat, iar examenul acesteia, prin modul în care B. a dezvoltat motivul de recurs reprezintă doar o reevaluare de fond, care nu este posibilă în calea extraordinară de atac.

De aceea, având în vedere suma celor reţinute prin aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul a fost admis, hotărârea atacată casată în limitele arătate în decizie, iar cauza trimisă spre rejudecare la instanţa de apel.