Supreme Court jurisdiction limited to appeals against Court of Appeal judgments; exclusive competence via express statutory exception only
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice declined jurisdiction over the appeal filed against the Court of Appeal Iaşi’s decision, effectively upholding the Court of Appeal’s determination that it, rather than the Supreme Court, is the competent body to hear the appeal, thereby remanding the case back to the Court of Appeal Iaşi. The dispute concerned a petition for the restitution of stamp duty taxes paid on a counterclaim within a judicial partition proceeding, which was initially rejected by the Paşcani Court and affirmed on appeal by the Iaşi Court of First Instance; however, because the challenged first-instance judgment was issued by a court of first instance (not a court of appeal) and no specific statutory exception grants the Supreme Court jurisdiction over appeals from such decisions, the Supreme Court found itself incompetent. Relying on Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, which limits the Supreme Court’s appellate competence to appeals against court of appeal judgments or expressly provided cases, and Article 126(2) of the Constitution, which reserves judicial competence to law, the court held that appeals against judgments rendered by courts of first instance in the second instance belong to the courts of appeal under the principle of institutional hierarchy.
Legislator headnote
AI generatedart. 483 alin. (4) C. proc. civ, art. 97 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; Supreme Court jurisdiction limited to appeals against Court of Appeal judgments; exclusive competence via express statutory exception only: The dispute concerned a petition for the restitution of stamp duty taxes paid on a counterclaim within a judicial partition proceeding, which was initially rejected by the Paşcani Court and affirmed on appeal by the Iaşi Court of First Instance; however, because the challenged first-instance judgment was issued by a court of first instance (not a court of appeal) and no specific statutory exception grants the Supreme Court jurisdiction over appeals from such decisions, the Supreme Court found itself incompetent. Relying on Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, which limits the Supreme Court’s appellate competence to appeals against court of appeal judgments or expressly provided cases, and Article 126(2) of the Constitution, which reserves judicial competence to law, the court held that appeals against judgments rendered by courts of first instance in the second instance belong to the courts of appeal under the principle of institutional hierarchy.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural rule applied in the dispositive to authorize the court to decline its material jurisdiction in favor of the competent court.
Full text
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea civilă nr. 1541 din data de 19 iunie 2017, Judecătoria Paşcani a respins cererea de restituire a taxelor de timbru în cuantum de 1.155,84 RON aferentă cererii reconvenţionale, formulată de petentul A.
Prin decizia civilă nr. 10 din data de 8 ianuarie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins apelul declarat de petentul A. împotriva încheierii civile nr. 1541 din data de 19 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Paşcani.
Împotriva acestei decizii, petentul A. a formulat recurs.
Prin decizia civilă nr. 198 din data de 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi în soluţionarea recursului şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, urmare a adresei de înaintare emisă de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Prin rezoluţia completului din data de 7 iunie 2018, s-a fixat termen la data de 10 iulie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect partaj judiciar.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1- precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Iaşi revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de petentul A. împotriva deciziei civile nr. 10 din data de 8 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10.07.2018.