Restitution of Undue Sum by Employee: Labor Jurisdiction vs. Enforcement Return Competence

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. Bucureşti, prin Sucursala Regională Căi Ferate Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant.

Reclamanta a invocat ca temei de drept a cererii sale prevederile art. 256 Codul muncii, dispoziţii ce reglementează obligaţia de restituire pe care o au salariaţii faţă de angajator, respectiv reglementează situaţia în care este antrenată răspunderea patrimonială a salariatului când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate fără să i se fi cuvenit. Or, în speţă, susţine reclamanta că sumele primite în plus în baza sentinţei civile nr. 2664/2014 a Tribunalului Iaşi sunt nedatorate întrucât cuantumul acestora a fost modificat prin decizia civilă nr. 1260/2015 a Curţii de Apel Iaşi, devenind astfel sume încasate necuvenit.

Prin sentinţa civilă nr. 2239/13.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău.

În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de cererea formulată de reclamantă privind obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate, în calitate de angajator, precum şi obligarea la plata dobânzii legale, de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea efectivă a debitului restant.

Instanţa a reţinut că, din motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă că prin capătul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea unei sume despre care se menţionează că a fost achitată în baza sentinţei civile nr. 2664/2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă ce ulterior a modificată, prin decizia civilă nr. 1260/2015 a Curţii de Apel Iaşi, fără să fi fost restabilită situaţia anterioară, ceea ce înseamnă că Tribunalul a fost investit să soluţioneze o acţiune având ca obiect întoarcerea executării.

În consecinţă, pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a litigiului prezintă relevanţă dispoziţiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., art. 724 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului.

Conform art. 724 alin. (3) din C. proc. civ., dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi (2), cel îndreptăţit o va putea cere, pe cale separată, instanţei de executare. Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului.

Conform dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

Prin urmare, Tribunalul a considerat că, în condiţiile în care dispoziţiile art. 622 C. proc. civ. reglementează, ca modalităţi punere în executare a obligaţiilor stabilite prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu, executarea de bunăvoie şi executarea silită, înseamnă că, pe cale de consecinţă, şi dispoziţiile referitoare la întoarcerea executării se aplică inclusiv în situaţia executării de bună voie a obligaţilor stabilite printr-un titlu executoriu.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău.

Astfel învestită, Judecătoria Bacău, prin sentinţa civilă nr. 3951/30.05.2018, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, l-a înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea soluţiei de declinare, Judecătoria Bacău a reţinut următoarele considerente:

Obiectul prezentului litigiu îl constituie o cerere în pretenţii a angajatorului împotriva salariatului în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, dispoziţii ce reglementează obligaţia de restituire pe care o au salariaţii faţă de angajator, respectiv reglementează situaţia în care este antrenată răspunderea patrimonială a salariatului când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate fără să i se fi cuvenit.

Pentru aceste considerente, Judecătoria Bacău a apreciat că, raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă şi de situaţia de fapt prezentată, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 256 alin. (1) raportat la art. 269 din Codul muncii.

Conflictul negativ de competenţă a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 aprilie 2018, fiind fixat termen pentru soluţionare la 3 mai 2018.

Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru considerentele care succed.

Prezentul conflict de competenţă a fost generat de aprecierea diferită a dispoziţiilor legale incidente cauzei, prima instanţă învestită, respectiv Tribunalul Bucureşti, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., art. 724 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 651 alin. (1) C. proc. civ. privind întoarcerea executării silite, în timp ce Judecătoria Bacău a avut în vedere temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv dispoziţiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii.

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanţa, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate, în calitate de angajator, precum şi a dobânzii legale, indicând ca temei de drept al cererii sale dispoziţiile art. 256 alin. (1) Codul muncii, potrivit cărora, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Prin urmare, în raport de voinţa părţii, exprimată prin cererea de chemare în judecată, rezultă că instanţa a fost învestită cu o cerere prin care angajatorul solicită de la salariat restituirea sumei nedatorate, în conformitate cu dispoziţiile art. 256 alin. (1) Codul muncii, iar nu cu o cerere privind întoarcerea executării.

Deşi în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, aceasta nu poate opera peste voinţa părţii exprimată în cererea de chemare în judecată, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Aşa fiind, faţă de obiectul şi temeiul juridic al acţiunii de faţă, prin care reclamanta, în calitate de angajator, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată, precum şi a dobânzii legale, în temeiul prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, devin incidente dispoziţiile din Codul muncii, respectiv cele ale art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora, competenţa în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul dispoziţiilor art. 256 alin. (1) raportat la art. 269 din Codul muncii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02.07.2018.