Reclamation of nationalized property under common law barred by missed notification deadline under special restitution statute and absence of protected "existing asset"

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.04.2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul - compus din teren în suprafaţă de 675 mp şi construcţia aferentă situat în Bucureşti, str. x, sector 1 - a fost preluat abuziv de stat; să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină şi liniştită posesie imobilul de mai sus şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei acţiuni, reclamanta a arătat, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, conform Anexei pentru Bucureşti, la poziţia x.

În momentul preluării imobilului de către stat, dreptul de proprietate era reglementat şi garantat de către C. civ. prin art. 480 şi 481, dar şi de Constituţia din 1948, în art. 8.

Pe fondul acestor reglementări, totuşi proprietarul de drept a fost lipsit de folosinţa bunului lui, nu însă şi de proprietatea acestuia, în mod abuziv şi fără temei legal Statul Român a devenit un proprietar de fapt, având detenţia asupra unui bun care nu îi aparţinea, preluându-l prin sfidarea şi nesocotirea dispoziţiilor legale existente în materie de proprietate la momentul respectiv. Astfel, statul a preluat imobilul fără titlu valabil. În sprijinul celor afirmate vin şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

În consecinţă, în cadrul acestei acţiuni în revendicare trebuie să se procedeze la o analiză a titlurilor celor două părţi. Or, în ce priveşte pe reclamantă, aşa cum rezultă din înscrisuri, imobilul a fost dobândit de către autorul acesteia printr-un act de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1928. Analiza titlurilor impune, în primul rând, stabilirea faptului dacă, prin preluarea imobilului la stat în baza Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantei şi-a pierdut dreptul de proprietate asupra acestuia. Răspunsul nu poate fi decât negativ, întrucât actul normativ în baza căruia s-a făcut preluarea era contrar prevederilor art. 8 din Constituţia României din 1948.

În cauză, defunctul B., decedat la data de 21.04.1965, adevăratul proprietar al imobilului, a avut moştenitori, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. x/1965 emis de Notariatul de Stat al Raionului 16 februarie în dosarul succesorali nr. 274/1965, şi anume C., în calitate de fiică, căreia îi revine întreaga masă succesorală, având în vedere ca soţia acestuia, D., era predecedată din anul 1962.

Reclamanta este unica fiică a lui C., aşa cum reiese şi din certificatul de moştenitor nr. x din 14.11.1980 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 1 în dosarele succesorale nr. x şi x/1980.

Drept urmare, statul nu putea înstrăina în favoarea pârâtei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat ceva al cărui proprietar nu a fost niciodată, acesta fiind şi motivul pentru care, la rândul său, nici acest pârât nu poate invoca că poseda un titlu valabil.

A mai invocat reclamanta în sprijinul pretenţiei sale şi normele dreptului comunitar, aspecte din jurisprudenţa C.E.J. şi, pentru o comparaţie cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a susţinut că, având în vedere ca acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că în cazul în care acţiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar trebuie aplicate regulile de procedură de la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

A mai subliniat reclamanta şi că practica în materie este neunitară.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a susţinut excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, solicitând admiterea acesteia şi respingerea cererii ca inadmisibilă. A arătat că prevederile Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicabilitate, astfel că acestea au suprimat aplicarea legii vechi, respectiv cea care reglementează dreptul comun. Legea specială, ca lege nouă, înlocuieşte acţiunea dreptului comun şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Astfel, în cazul imobilelor preluate de stat în perioada prevăzută la art. 1 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va parcurge procedura prevăzută de art. 21 din lege şi, în cazul în care nu se rezolvă favorabil notificarea, urmează să fie supusă controlului instanţei judecătoreşti. Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanţial şi procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare. Această situaţie a fost anticipată şi de Legea nr. 213/1998, prin art. 6, alin. (2).

A învederat, totodată, că aprecierea ca admisibilă a unei acţiuni având ca finalitate retrocedarea unui imobil naţionalizat, introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, dar întemeiată pe dispoziţii ale dreptului comun, ar fi de natură să creeze o situaţie mai favorabilă reclamanţilor decât celorlalţi foşti proprietari, care au înţeles să se supună legii speciale, conducând astfel la încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.

În acest sens este şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care acordă eficienţă legii speciale, cu excepţia cazului în care exista neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Legea nr. 10/2001, vizează toate imobilele supuse exproprierilor indiferent de calificarea titlului statului. Faptul că petenta a înţeles să formuleze în termen legal notificare, în baza căreia Primăria Municipiului Bucureşti i-a restituit un alt imobil, denotă că avea cunoştinţă de dispoziţiile legii speciale, de strictă aplicare, în ceea ce priveşte imobilul în cauză, deşi aceasta nu a manifestat nici măcar o minimă diligenţă în vederea restituirii.

Cât priveşte capătul doi de cerere, privind lăsarea în deplină şi liniştită posesie a imobilului în cauză, a învederat că restituirea în natură este neîntemeiată. Consecinţa admiterii unui asemenea capăt de cerere ar fi repunerea pârtilor în situaţia anterioară emiterii actului, ceea ce are drept urmare ieşirea imobilului din administrarea regiei şi patrimoniului statului şi intrarea acestuia în patrimoniul reclamantei, fără a se ţine seama de faptul că, în anul 1973, prin Decizia CPMB nr. 824/25.06.1973 s-a aprobat demolarea imobilului existent la acel moment, în vederea dezafectării terenului, pe terenul liber s-a edificat o nouă construcţie consemnată în evidenţele cadastrale din anul 1986, cu nr. x, pe str. x, sector 1, Bucureşti, cu teren în suprafaţa de 1012 mp, aşa cum reiese din adresa emisă de PMB nr. x/11.12.2009. Imobilul situat în stradă str. x a intrat în patrimoniul R.A. A.P.P.S. de la fosta Locato prin O.U.G. nr. 32/2002, fiind înscris la poziţia x în H.G. nr. 265/2005. În prezent, imobilul în cauză este înregistrat la OCPI sector 1 cu nr. cadastral x şi înscris în Cartea Funciară cu nr. x.

În aceste condiţii, solicitarea reclamantei de lăsare în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului, astfel cum este identificat în actul din 1940, apare ca fiind lipsită de obiect.

În ceea ce priveşte titlul invocat de reclamantă pentru dovedirea dreptului de proprietate, a arătat că procesul-verbal nr. x/1940 a fost emis pe numele lui E. pentru o suprafaţă de 675 mp, cu un corp de casă având "2 prăvălii, 2 antreuri, 12 camere, 2 WC în curte şi 1 WC în clădire", cu domiciliul în str. x.

Potrivit Decretului nr. 92/1950, la poziţia 321 apar ca titulari D.; C., cu 109 apartamente în Bucureşti, str. x, y, str. z, str. w. Or, din documentele depuse în susţinerea acţiunii, rezultă că proprietar era E. Mai mult decât atât, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/190, defunctul de numea B. Soţia defunctului se numea D. Din actele depuse rezultă că moştenitoarea defunctei C. este A., reclamantă din cauză de faţă fiind F.

Pe calea cererii de arătare a titularului dreptului de proprietate, pârâta a susţinut că, în temeiul H.G. nr. 60/2005, modificată de H.G. nr. 265/2005, RA APPS are calitatea de administrator al bunurilor statului, dar, în acţiunile având ca obiect un drept real, Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate, este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Imobilul revendicat este inclus pe lista imobilelor aflate în proprietate privată a statului şi în administrarea RA APPS, fiind înscris la poziţia x, anexa 6 din H.G. nr. 265/2005 (Anexa 4 la H.G. nr. 60/2005).

La data de 17.05.2012, tribunalul a respins excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, invocată de către pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat prin raportare la Legea nr. 10/2001.

S-au depus la dosar documente probatorii cu referire la demolarea unor construcţii, printre care şi cea preluată de stat şi care s-a aflat la adresa din str. x, respectiv pentru edificarea unei noi construcţii de către stat, la aceeaşi adresă pe terenul rămas liber după demolare, construcţii care, potrivit Dispoziţiei din 21.03.1978 a CPMB Direcţia Generală pentru Dezvoltarea Construcţiilor de Locuinţe Social - Culturale şi Administraţie Locală, era prevăzut ca având destinaţia de bloc de locuinţe cu parter şi 6 etaje, edificat la adresa din str. x (incluzând deci x, revendicat de reclamantă), tot terenul aferent acestei construcţii însumând suprafaţa de 1012 mp conform planului de amplasament şi delimitare a imobilului din str. x, suprafaţa construită la sol 440 mp.

S-a mai depus de către pârâtă încheierea de Carte Funciară nr. x/2012 privind imobilul înscris cu proprietar Statul Român, precum şi o cerere reconvenţională, prin care s-a solicitat, ca în situaţia în care se dispune restituirea în natură a imobilului revendicat:- în principal, să se constate că Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat este proprietarul construcţiei şi că este titularul unui drept de superficie asupra terenului pe care aceasta este edificată, teren asupra căruia regia avea un drept de folosinţă pe toata durata şi existenta construcţiei;- în subsidiar, să fie obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.429.529.40 RON, reprezentând contravaloarea imobilului legal construit de Statul Român, precum şi stabilirea acestei sume de bani, cu cheltuieli de judecată.

La data de 26.12.2012, reclamanta a depus întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat ca, în situaţia în care s-ar aprecia că s-ar impune obligarea sa la plata către pârâtă a contravalorii construcţiei edificate de către stat pe terenul preluat de la autorii săi, să se ţină cont atât de faptul că statul a folosit abuziv construcţia care s-a aflat pe terenul preluat, reieşind că reclamanta nu a înţeles totuşi să investească instanţa cu o cerere de obligare a pârâtei la plata lipsei de folosinţă, cât şi de faptul că din valoarea despăgubirii s-ar impune să se scadă valoarea construcţiei preluate de stat şi demolată.

La 11.02.2014, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar note de şedinţă, prin care a invocat aceeaşi inadmisibilitate a acţiunii prin raportare la Legea nr. 10/2001, excepţie care însă fusese soluţionată deja de către tribunal printr-o încheiere interlocutorie; s-a mai invocat o lipsă de interes pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, arătându-se că, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, nu s-a mai făcut nicio distincţie între preluarea cu titlu sau fără titlu a imobilelor de către stat.

La 23.09.2015, pârâta a depus la dosar cerere intitulată "precizatoare", prin care a solicitat instanţei să dispună obligarea reclamantei la plata către RA APPS a sumei reprezentând echivalentul bănesc al valorii de circulaţie a imobilului situat în str. x, sector 1 Bucureşti, precum şi stabilirea unui drept de retenţie până la data plăţii efective a acestei sume.

Totodată, la 14.03.2017, reclamanta a depus "precizări" sub aspectul "lămuririi cererii de chemare în judecată", în raport de cele rezultate cu privire la situaţia imobilului construit de stat, pe terenul preluat de la autorii săi, respectiv faptul că acesta se află dosar parţial pe acest teren.

Pe calea acestei "precizări", reclamanta a arătat că înţelege să solicite: - să se constate nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul, compus din teren în suprafaţa de 675 mp şi construcţia aferentă, situat în Bucureşti, str. x, sector 1, a fost preluat abuziv de către stat şi, pe cale de consecinţă, să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. x. sector 1; - să se constate, având în vederea precizarea făcuta de către RA APPS prin cererea reconvenţională şi prin cererea precizatoare la aceasta, că după efectuarea de către aceasta a plăţii sumei ce va fi stabilită de către instanţa de judecată, reclamanta dobândeşte, prin accesiune un drept de proprietate atât asupra imobilului construcţie situat în str. x, cât şi asupra imobilului construcţie situat în str. x; - să se constate ca dobândeşte un drept de superficie asupra terenului din str. x, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe acesta: - să fie obligaţi pârâţii să îi permită exercitarea dreptului de proprietate atât asupra imobilului teren plus construcţie din str. x, cât şi asupra imobilului construcţie din str. x şi a dreptului de superficie asupra imobilului teren situat în str. x; - să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16.03.2017, tribunalul a constatat că reclamanta, prin această precizare, şi-a modificat, respectiv completat acţiunea cu încălcarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. raportat la data învestirii instanţei, având un caracter tardiv, aspect consemnat în încheierea care constituie practicaua sentinţei din cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 378 din 16.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea având ca obiect revendicare imobiliară, ca neîntemeiată, precum şi cererea reconvenţională.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că imobilul din strada str. x apare menţionat în anexa la Decretul nr. 92/1950. Acţiunea de faţă fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun aplicabile la momentul formulării cererii, art. 480, 481 C. civ.

Având în vedere situaţia de fapt rezultată din probatoriile administrate - acte şi expertize, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. construcţia de pe teren preluată odată cu acesta a fost demolată încă din anii 70, pe acesta ridicându-se o nouă construcţie cu mai multe etaje şi apartamente, cu destinaţia de locuinţe, ocupând o porţiune din terenul de la fosta adresă, str. x, dar şi o parte din terenul ce s-a aflat la adresa învecinată, x (ambele proprietăţi care au aparţinut unor proprietari diferiţi fiind înglobate într-un singur lot de teren ce poartă adresa actuală, în suprafaţă de 1012 mp), tribunalul a apreciat cererea reclamantei de revendicare a terenului neîntemeiată, ca de altfel şi cererea de a i se atribui construcţia nouă edificată pe acest teren, din care numai o parte a acestei construcţii (având o suprafaţă construită totală la sol de 440 mp) ocupă terenul revendicat de reclamantă ca fiind proprietatea autorilor săi.

A reieşit din probe că aproximativ 100 mp de construcţie se află pe o bucată de teren care figura la o altă adresă decât cea a proprietăţii autorilor săi, învecinată cu aceasta, respectiv la nr. 1, astfel încât nu există nicio justificare legală a reclamantei în sensul solicitat cu privire la construcţie.

Prin atribuirea construcţiei, parţial, pe calea accesiunii, ar însemna să i se "constituie" în acelaşi timp un drept asupra unui teren pe care autorii săi nu l-au avut niciodată în proprietate şi la care nu se poate considera îndreptăţită.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că faptul că reclamanta nu a înţeles să uzeze de dispoziţiile legii speciale în materia imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989, pe calea căreia ar fi putut beneficia de măsurile reparatorii reglementate de aceasta atât pentru teren, cât şi pentru construcţie, chiar dacă s-ar proceda la o comparare de titluri aşa cum s-a pretins în acţiunea de faţă, nu o îndreptăţeşte neapărat la retrocedarea pe această cale a ternului în litigiu şi, cu atât mai puţin, la a i se atribui construcţia nou edificată de către stat, prin instituţiile abilitate.

Fiind vorba de un bun imobil preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950, acesta intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, de a le cărei dispoziţii se prevalează chiar şi reclamanta atunci când în cuprinsul acţiunii se referă la posibilitatea prevăzută de legea specială, de păstrare a calităţii de proprietari de către persoanele ale căror bunuri ar fi fost preluate de stat fără titlu valabil.

Tribunalul a considerat, astfel, că în ceea ce priveşte posibilitatea ca în acţiunea de faţă, reclamanta, ca moştenitoare a autorilor săi de la care bunul imobil revendicat a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950, să poată fi considerată proprietar îndreptăţit a revendica bunul pe calea dreptului comun, aceasta ar fi trebuit să se fi aflat în posesia unei hotărâri sau a unui act de autoritate, prin care să i se fi recunoscut această calitate, or, până la promovarea acţiunii de faţă, reclamanta nu a urmat niciun alt demers prin care să i se fi recunoscut această calitate şi prin care să fi negat valabilitatea titlului statului, respectiv a celui cu care pârâta RA APPS deţine construcţia nouă şi terenul pe care se află edificată aceasta.

Prin chiar Decizia nr. 33/2008 în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a exclus, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la o acţiune în revendicare şi în condiţiile existenţei legii speciale, însă întemeiat pe ideea că reclamantul dintr-o astfel de acţiune este posibil să se prevaleze de un "bun" în sensul Protocolului adiţional la CEDO, stabilind, totodată, că este necesar a se analiza în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept ocrotit de lege ori securităţii raporturilor juridice.

De altfel, în jurisprudenţa în materia acţiunilor în revendicare imobiliară potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin raportare şi la Decizia nr. 33/2008, s-a procedat la o analiză întemeiată mai ales pe dispoziţiile convenţionale în special din perspectiva art. 1 Protocolul 1 la CEDO, deplasându-se această analiză din sfera comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict ca şi criteriu jurisprudenţial, prin verificarea existenţei unui "bun" sau al "speranţei legitime" ca noţiuni autonome.

În raport de acestea, tribunalul a reţinut că în cauză Păduraru contra României, ca o reafirmare a celor statuate în cauza Copecky contra Slovaciei, Curtea Europeană a statuat în sensul că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu s-a impus statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparaţie a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca acestea să fi ratificat convenţia, dar s-a considerat că odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru e evita pe cât posibil insecuritatea raporturilor juridice.

Ca atare, a constatat că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 se poate vorbi de o recunoaştere retroactivă a dreptului autorilor reclamantei.

De altfel, în jurisprudenţa ÎCCJ s-a apreciat că soluţionarea acţiunii în revendicare conform dreptului comun nu se poate face, în ceea ce priveşte un bun preluat conform Decretului nr. 92/1950, prin ignorarea normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001, care prevăd o anumită procedură de restituire, fie integrală, fie parţială, în raport de situaţia concretă a bunului, urmând a se stabili dacă, în acţiunea în revendicare, partea interesată se poate prevala de un "bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 la CEDO, reclamanta nefiind însă titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe această cale.

Pe de altă parte, s-a considerat că nici din perspectiva unei "speranţe legitime" de a redobândi un bun preluat de stat conform Decretului nr. 92/1950 nu se poate face abstracţie de cerinţele legilor speciale de reparaţie, acestea trebuind să existe la momentul promovării acţiunii în revendicare şi, numai în măsura în care, pe calea procedurilor legilor speciale, li s-ar fi recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau alt act de autoritate, calitatea de proprietar, aşa cum s-a apreciat în cauza Atanasiu contra României.

Prin urmare, în raport de situaţia de fapt care rezultă din ansamblul probelor administrate şi de considerentele de drept expuse, tribunalul a constatat neîntemeiată pretenţia reclamantei privitoare la revendicarea terenului din litigiu şi atribuirea construcţiei - imobil, cu mai multe apartamente având destinaţia de locuinţe, motiv pentru care acţiunea acesteia a fost respinsă.

Cât priveşte aşa zisa lipsă de interes a reclamantei de a invoca nevalabilitatea preluării imobilului, după cum a înţeles a se apăra pârâtul Statul Român prin reprezentatul său, tribunalul a remarcat, pe de o parte, că însăşi nevalabilitatea invocată apare ca o premisă a solicitării reclamantei de retrocedare a terenului şi, pe de altă parte, nevalabilitatea a fost invocată prin raportare la faptul că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a realizat preluarea, era contrar Constituţiei în vigoare la acea vreme, iar Legea nr. 10/2001 califică, oricum, drept abuzivă, o astfel de preluare.

Având în vedere soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii principale aparţinând reclamantei, tribunalul a respins şi cererea reconvenţională prin care pârâta RA APPS a înţeles să emită pretenţii în sensul despăgubirii sale cu contravaloarea construcţiei edificată din fondurile statului pe terenul din litigiu.

Prin decizia civilă nr. 1056/A din data de 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinţei civile nr. 378/16.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA şi intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, prin care au fost au fost instituite norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă, fiind diversificată gama măsurilor reparatorii, acestea fiind supuse unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, cenzurat de instanţă.

Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelantei reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, fiind "pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".

Or, în speţă, apelanta reclamantă nu a făcut niciun demers pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât aceasta a pierdut dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură sau în echivalent.

Invocarea nevalabilităţii titlului statului nu are relevanţă, deoarece prin pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii este lipsită de orice finalitate verificarea conformităţii titlului statului cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, respectiv Constituţia din 1948, ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Sancţiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis.

Principiul preeminenţei dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziţie cu procedurile judiciare.

Acest principiu semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiţiei, credibilă, sigură şi imparţială pentru cei care ajung în faţa instituţiilor judiciare, înţelegând prin aceasta şi instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialităţii dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective.

Or, astfel cum s-a arătat deja, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, nu a fost instituit niciun drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilităţii apărării lui printr-o acţiune în justiţie.

Este de menţionat şi faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă o opţiune a persoanei între norma de drept material şi cea procedurală, astfel cum eronat susţine reclamanta.

Aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranţa socială şi nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma convenţională garantând protecţia unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranţe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care Înalta Curte a constatat că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit şi instanţa de apel.

Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanţă condiţională care se stinge prin faptul nerealizării condiţiei (vezi Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001 VIII), astfel cum reiese, de ex., şi din Cauza Ţeţu din 7 februarie 2008 - par. 43).

Art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - par. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerinţa minimală, astfel cum instanţele de fond au constatat, era ca recurenta reclamantă să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancţiune de drept material, fiind pe deplin operante, din culpa reclamantei.

În raport cu cele ce preced, curtea a constatat că apelul este nefondat, reclamanta neputând obţine imobilul pe calea dreptului comun după circa 10 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care a pierdut dreptul de a sesiza, conform procedurii prevăzute de această lege specială, entitatea deţinătoare cu notificare sau, după caz, instanţa de judecată pentru restituirea în natură sau pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Această soluţie este în acord şi cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.".

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, în situaţia în care instanţa apreciază că nu se impune casarea, modificarea deciziei civile nr. 1056 A din 21.11.2017, în sensul admiterii apelului formulat de către reclamantă şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii cererii formulate în contradictoriu cu RA APPS şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi admiterii cererii reconvenţionale formulate de către RA APPS în ceea ce priveşte plata de către reclamantă a valorii imobilului construcţie, edificat de către RA APPS pe terenul situat în str. x şi în str. x, cu consecinţa trecerii în proprietatea reclamantei a imobilului edificat de către RA APPS, cu plata sumei reprezentând valoarea construcţiei astfel cum aceasta rezultă din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată de către G., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamată a arătat că, analizând exclusiv excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în revendicare, fără a fi învestită cu soluţionarea acesteia, fără a ţine cont de faptul că excepţia a fost definitiv tranşată de către Tribunalul Bucureşti în şedinţa din 17.05.2012, fără a fi niciun moment pusă în discuţia părţilor, fără a analiza vreunul din motivele de apel formulate, fără a intra în cercetarea fondului, făcând o greşita aplicare a legii şi depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti, instanţa de apel a pronunţat, în data de 21.11.2017, decizia civilă nr. 1056 A/2017.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamată a învederat că, analizându-se această dispoziţie legală şi jurisprudenţa relevantă în cauză, s-a reţinut faptul că una dintre situaţiile ce pot constitui o depăşire a atribuţiilor instanţelor judecătoreşti este reprezentată de refuzul instanţei de a recunoaşte valoarea juridică a unor dispoziţii normative în vigoare. Mai concret, se consideră că există exces de putere în cazul în care puterea judecătoreasca tăgăduieşte orice valoare unui text care încă are forţa legală.

Or, acţiunea în revendicare de faţă a fost întemeiată pe dispoziţiile comunitare şi pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., dispoziţii care au încă forţa legală şi sunt aplicabile în prezenta cauză.

Astfel, deşi tranşată în speţă inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi deşi acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată şi nu ca inadmisibilă, instanţa de apel, în motivarea deciziei civile, a reţinut exclusiv prevederile Legii nr. 10/2001, constatând că apelul este nefondat, iar partea reclamantă nu poate obţine imobilul pe calea dreptului comun

Procedând astfel, instanţa de apel tăgăduieşte valoarea dispoziţiilor C. civ., dispoziţii pe care recurenta şi-a formulat acţiunea şi care au forţa legală. Totodată, aceasta tăgăduieşte dispoziţiile comunitare aplicabile în speţă, care protejează dreptul de proprietate privată al subiectelor de drept, persoane fizice, precum şi persoane juridice - art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Cetăţenilor Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniuni Europene, C 303/6, din data de 14.12.2007, normă preluată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - art. 1 din Protocolul 1.

De lege lata, dreptul de proprietate privată este protejat în mod concomitent de dreptul intern comunitar românesc, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul comunitar.

În acest sens, adevăratul proprietar se poate prevala de oricare dintre aceste temeiuri de drept, în vederea formulării unei acţiuni în revendicare imobiliară, deci poate fi promovată o acţiune exclusiv pe dispoziţiile dreptului comunitar.

Pe cale de consecinţă, efectul direct al normei juridice comunitare generează, în patrimoniul reclamantei, dreptul de a se prevala de aceste dispoziţii în faţa instanţei naţionale învestite cu acţiune în revendicare.

Cu privire la principiul echivalenţei, se observă că în dreptul intern exista două reglementări, cea bazată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., şi cea specială bazată pe Legea nr. 10/2001.

Avându-se în vedere că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că, în cazul în care acţiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar, trebuie aplicate regulile de procedură de la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Forţa juridică obligatorie a dreptului comunitar este conferită de Tratatul de la Lisabona, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data de 17.12.2007, care aduce modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene.

Referitor la aplicarea prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamată a menţionat că instanţa de apel era obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, în cauză, prin decizia pronunţată, curtea de apel a respins ca nefondat apelul formulat, analizând exclusiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare fără a fi învestită de către părţi cu soluţionarea acestei excepţii, fără a ţine cont de faptul că excepţia a fost definitiv tranşată de către Tribunalul Bucureşti prin încheierea din data de 17.05.2012, fără a pune, în niciun moment, în discuţia părţilor această excepţie, respectiv fără a da posibilitatea reclamantei să formuleze apărări faţă de excepţie.

În legătură cu incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamată a arătat că, deşi instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de apel, cerere prin care reclamanta a înţeles să atace hotărârea instanţei de fond pentru motivele invocate şi detaliate în cuprinsul cererii de apel, instanţa de control, făcând abstracţie de limitele învestirii şi de motivele dezvoltate, a procedat la soluţionarea cererii de apel fără însă a analiza vreunul din motivele pe care s-a întemeiat cererea. Instanţa de apel a înţeles însă să analizeze, astfel cum s-a menţionat mai sus, o chestiune deja tranşată de instanţa de fond şi asupra căreia nu a fost niciun moment învestită.

Cât priveşte aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamată a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În acest sens, a solicitat a se avea în vedere că una dintre situaţiile practice care se încadrează în această ipoteză vizează aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau aplicarea unei norme speciale în locul unei norme generale. Legiuitorul foloseşte în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie avută în vedere şi încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme juridice prevăzute într-o ordonanţa guvernamentală sau orice alt act normativ.

A arătat că, din perspectiva relaţiei dintre normele europene/comunitare şi cele naţionale, în perimetrul verificării aplicării corecte a normelor de drept material, instanţa de recurs nu va putea face abstracţie de preeminenţa normelor europene incidente acestui litigiu, ea având inclusiv obligaţia, dacă este necesar, să se adreseze cu o întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Regula este că fiecare stat se bucură de autonomie procedurală naţională, cu condiţia respectării principiului eficacităţii dreptului comunitar, care se concretizează în doua cerinţe ridicate la rang la principiu: - principiul echivalenţei, potrivit căruia regulile procedurale pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar trebuie sa fie echivalente cu cele disponibile pentru punerea în aplicare a dreptului intern; - principiul posibilităţii practice, potrivit căruia regulile procedurale disponibile pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar trebuie să nu facă imposibilă în practică exercitarea drepturilor conferite de legea comunitară.

În lumina celor învederate mai sus, rezultă că aplicarea dispoziţiilor procedurale ale Legii nr. 10/2001, în cazul protejării dreptului de proprietate conferit de dreptul comunitar, nu se poate realiza, întrucât se încalcă principiul posibilităţii practice.

Cu privire la principiul echivalenţei, se observă că în dreptul intern există două reglementari, cea bazată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., şi cea specială bazată pe Legea nr. 10/2001.

Or, dat fiind că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că, în cazul în care acţiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar, trebuie aplicate regulile de procedură de la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Astfel, efectul direct al normei juridice comunitare generează, în patrimoniul reclamantei, dreptul de a se prevala de aceste dispoziţii în faţă instanţei naţionale învestite cu acţiunea în revendicare.

În cauză, dacă instanţa de fond nu ar fi procedat la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii, invocata de către RA APPS, ar fi încălcat principiul echivalentei, întrucât dispoziţiile legii speciale sunt mai puţin favorabile faţă de acţiunea în revendicare de drept comun, care este imprescriptibilă.

Ca atare, rezultă în mod indubitabil că în cazul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comunitar se vor aplica regulile care guvernează acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în speţă art. 480 C. civ.

Prin întâmpinare, intimata Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în speţă, deşi se face trimitere la normele comunitare (fără a fi indicate în concret), în realitate se susţine de către reclamantă apărarea dreptului de proprietate prin dispoziţii internaţionale, drept fundamental garantat prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În atare condiţii, orice analiză asupra fondului respectării principiului eficacităţii dreptului comunitar, concretizat în principiul echivalenţei şi principiul posibilităţii practice, excede recursului de faţă.

Conform art. 304 pct. 4 C. proc. civ., "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: … 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

În cauză, recurenta-reclamată a susţinut că instanţa de apel a tăgăduit valoarea dispoziţiilor C. civ. şi a celor comunitare aplicabile în speţă, pe care aceasta şi-a întemeiat acţiunea şi care au forţă legală.

În acest sens, a arătat că adevăratul proprietar poate utiliza oricare dintre temeiurile de drept în baza cărora este protejat dreptul de proprietate privată, în vederea promovării unei acţiuni în revendicare imobiliară. Aşadar, poate formula o acţiune exclusiv pe dispoziţiile dreptului comunitar, în condiţiile în care efectul direct al acestora generează, în patrimoniul reclamantei, dreptul de a se prevala de aceste norme în faţă instanţei naţionale. Avându-se în vedere că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este cel mai puternic mijloc juridic pentru apărarea dreptului de proprietate, se impune ca, pentru dreptul conferit de dreptul comunitar, regulile de procedură să fie echivalente, astfel că, în cazul în care acţiunea în revendicare este bazată pe dreptul comunitar, trebuie aplicate regulile de procedură de la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Înalta Curte reţine că acţiunea de faţă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.

Instanţa de apel a exercitat atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când a interpretat legea, respectiv a determinat normele juridice aplicabile litigiului pendinte, nefiind astfel îndeplinite prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., care ar putea viza incursiunea judecătorilor în domeniul altor puteri constituite în stat, în dauna ordinii constituţionale şi a interesului public.

De altfel, legiuitorul a atribuit instanţelor judecătoreşti competenţa de a analiza principiul preeminenţei dreptului convenţional, invocat de către recurenta-reclamată, în vederea clarificării dreptului de proprietate al subiectelor de drept în cauză.

În concret, în speţă, această analiză s-a făcut în raport de normele de drept invocate de către reclamantă şi de procedurile judiciare aplicabile cererii promovate, ceea ce nu implică depăşirea atribuţiile puterii judecătoreşti.

Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: … 6. dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".

Astfel cum a învederat recurenta-reclamată, în opinia acesteia instanţa de apel era obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părţi, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., caz în care trebuia să cerceteze motivele de apel invocate, iar nu să analizeze exclusiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, care fusese definitiv tranşată de către Tribunalul Bucureşti prin încheierea din data de 17.05.2012.

Înalta Curte constată că motivul de modificare indicat nu poate fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, întrucât calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanţe, respectiv apelul a fost respins, ca nefondat. Or, prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. sunt funcţionale numai în situaţia în care instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului cererii, putând să acorde în acest caz mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt în sensul că "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: … 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În legătură cu incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamată a arătat că instanţa de apel a înţeles să analizeze o chestiune deja tranşată de instanţa de fond şi asupra căreia nu a fost niciun moment învestită, respectiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, lăsând necercetate criticile din apel astfel dezvoltate.

Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel este motivată în fapt şi în drept, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce permite exercitarea controlului judiciar în recurs.

În speţă, curtea de apel a reţinut că principiul preeminenţei dreptului semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiţiei, credibilă, sigură şi imparţială pentru cei care ajung în faţa instituţiilor judiciare, înţelegând prin aceasta şi instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialităţii dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective.

Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legală explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate, iar, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, nu a fost instituit niciun drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilităţii apărării lui printr-o acţiune în justiţie.

Instanţa de apel a mai constatat că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiind permisă o opţiune a persoanei între norma de drept material şi cea procedurală, astfel cum eronat susţine reclamanta.

Aplicarea normelor de drept procedural garantează siguranţa socială şi nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, norma convenţională garantând protecţia unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranţe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un "bun actual" şi nici o speranţă legitimă (cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situaţie în care nu pot fi invocate în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1.

Pe de altă parte, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De altfel, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire - par. 135, 136 din cauza Atanasiu.

Or, cerinţa minimală, astfel cum instanţa de fond a constatat, era ca reclamanta să îşi fi conformat propria conduită prevederilor legii şi să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispoziţiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea acesteia din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii (indiferent de natură lor) fiind pe deplin operante, din culpa părţii în cauză.

Această soluţie este în acord şi cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.".

În acest context, Înalta Curte reţine că, verificând dacă reclamanta deţine un "bun actual" sau are o "speranţă legitimă" cât priveşte valoarea patrimonială în litigiu, noţiuni aflate sub protecţia normelor convenţionale, instanţa de apel a tranşat raportul dintre legea internă, dreptul comun, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, implicit a procedat la compararea titlurilor opuse de părţile în cauză, fără a se limita la a analiza excepţia inadmisibilităţii acţiunii, aşa cum susţine recurenta-reclamată.

Astfel cum s-a arătat şi în decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

În speţă, recurenta-reclamată nu a făcut dovada unui "bun actual" în sensul normelor convenţionale. Or, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (a se vedea, cauza M. Atanasiu, par. 140). Totodată, recurenta-reclamată nu a probat că ar fi beneficiara unui drept de a fi despăgubită; aceasta nu a prezentat dovezi în sensul constatării, pe cale judiciară, anterioar, a naţionalizării abuzive a imobilului, care să dea dreptul la obţinerea unei despăgubiri.

Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: … 9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

În cauză, în ceea ce priveşte incidenţa acestor dispoziţii legale, recurenta-reclamată a învederat că, din perspectiva relaţiei dintre normele europene şi cele naţionale, în perimetrul verificării aplicării corecte a normelor de drept material, instanţa de recurs nu va putea face abstracţie de preeminenţa normelor europene incidente acestui litigiu. A contestat aplicarea în speţă a dispoziţiilor legii speciale.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că sancţiunea decăderii aplicată pentru omisiunea de a formula notificare potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material convenţional în defavoarea procedurii, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoarea anumitor persoane, ceea ce nu este permis. Totodată, principiul preeminenţei dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziţie cu procedurile judiciare.

De asemenea, Înalta Curte reţine că art. 6 & 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă să se pronunţe asupra oricărei contestaţii referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Articolul consfinţeşte astfel "dreptul la o instanţă", cu privire la care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte. Totuşi, dreptul de acces la instanţe, recunoscut de art. 6 & 1 din Convenţie, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăşi natura sa, impune o reglementare de către stat, iar statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 4, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei nr. 1056/A din data de 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei nr. 1056/A din data de 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21.06.2018.