Restitution of abuserly expropriated property despite post-notification construction: inapplicability of equivalent repair and validity of sale of litigious succession rights under Law No. 10/2001

Prin sentinţa civilă nr. 388/01.04.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului General al Municipiului Bucureşti, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 în privinţa cererii în restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii, a respins acţiunea formulată de reclamanţii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti, A., B. şi C., ca neîntemeiată, în privinţa capetelor de cerere privind anularea Dispoziţiei Primarului General nr. 15182/9.12.2011, constatarea nulităţii contractului autentificat sub nr. x/26.04.2007 şi rectificării cărţii funciare, şi ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă în privinţa cererii în restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii, a respins acţiunea formulată de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată de persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

În esenţă, prima instanţă a avut în vedere la pronunţarea sentinţei următoarele considerente de fapt şi de drept:

Excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamanţilor Sectorul 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti au fost soluţionate (admise) prin încheierea interlocutorie din data de 4.11.2012; prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Primarului Sectorului 1 faţă de reclamanţii Sectorul 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca lipsită de interes. Prin încheierea din data de 16.05.2013, tribunalul a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei DGASPC şi lipsei de interes a acesteia în privinţa cererii în anularea dispoziţiei de restituire şi a contractului de vânzare drepturi succesorale. Prin încheierea din data de 17.10.2012, tribunalul a constatat că acţiunea dedusă judecăţii este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, la care se raportează dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997.

Asupra situaţiei de fapt a cauzei deduse judecăţii, s-a reţinut că, prin dispoziţia Primarului General nr. 15182/9.12.2011, a fost restituit în natură, în proprietatea pârâtei A., imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2 359,57 mp şi construcţii tip B (P; S+P+E+M - corp administrativ, cabană poartă), identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic D., cu obligaţia respectării dreptului de acces pentru construcţiile ce nu se restituie în natură; a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 285,82 mp, ocupat de construcţiile C2, de 272,60 mp şi C3, de 13,22 mp, imposibil de restituit în natură.

Imobilul a aparţinut autorului E., potrivit procesului-verbal de carte funciară din 22.03.1940, unde figurează înscris în calitate de proprietar, cu titlu de moştenire, în baza actului de împărţeală din 1.07.1925, iar construcţia iniţială a fost edificată în baza autorizaţiei de construire nr. x din 13.06.1941; imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, şi a fost notificat în baza Legii nr. 10/2001 de către pârâta A., în calitate de moştenitoare a autorilor săi F. şi G., sora autorului E., potrivit actelor de stare civilă şi certificatelor de moştenitor aflate la dosar; fiind preluat de stat fără titlu, imobilul a intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea nr. 10/2001, iar pârâta este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, având în vedere dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i), art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1)-(3), art. 7 alin. (1), art. 9 şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care imobilele afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori socio-culturale se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, cu obligaţia de a menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 5 ani de la data dispoziţiei de restituire (art. 16 alin. (1), cu trimitere la lit.

a) pct. 2 din Anexa 2 a Legii); întrucât imobilul a fost inclus în proprietatea Consiliului Local al Sectorului 1, apoi în domeniul public al municipiului Bucureşti, prin efectul art. 112 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, unitatea deţinătoare care rămâne învestită cu soluţionarea notificării, este Municipiul Bucureşti, fiind incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) din lege, astfel că nici termenul de menţinere obligatorie a afectaţiunii nu se consideră incident; prevederile art. 9 din lege dispun că "imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini"; prin art. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, s-a explicat că incidenţa legii este extinsă erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului, inclusiv instituţiile publice sau cele care desfăşoară un serviciu de interes public, care sunt ţinute să soluţioneze notificările cu respectarea principiului prevalenţei restituirii în natură.

Tribunalul a avut vedere că restituirea în natură a imobilului în care funcţionează unul dintre centrele de ocrotire aparţinând DGASPC sector 1, preluat fără titlu, nu este exceptată de lege, care consacră regula restituirii în natură prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; potrivit alin. (2) al art. 7, măsurile reparatorii prin echivalent sunt reglementate ca excepţie, cazurile în care se acordă astfel de măsuri fiind prevăzute expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 7 alin. (5), prin limitările la care se referă explicit prevederile art. 10 şi 11 (cazurile acolo prevăzute, în care restituirea se face parţial sau total în echivalent), art. 18 şi art. 19 şi 20, după distincţiile acolo arătate; niciuna dintre situaţiile reglementate cu titlu de excepţie, în care imobilele nu se restituie în natură, nu se identifică în privinţa imobilului în litigiu. S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 166 alin. (4)6 din Legea învăţământului nr. 84/1995.

Ulterior preluării imobilului de către stat, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a realizat lucrări de investiţii la imobil, constând în lucrări de consolidare, extindere, restaurare şi reamenajare a clădirii ce constituie sediul Centrului de Plasament x, iar potrivit Hotărârii nr. 368/18.11.2004 a Consiliului Local al Sectorului 1, adoptată în baza O.U.G. nr. 26/1997, patrimoniul serviciilor şi instituţiilor publice reorganizate conform respectivei hotărâri, stabilit pe baza bilanţului contabil de la 31.12.2004, se preia, pe bază de protocol, de către DGASPC Sector 1, imobilul de la adresa din Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 9 (fost nr. 11), Sector 1 rămânând în patrimoniul Consiliului Local al Sectorului 1 şi în administrarea DGAS Sector 1, potrivit adresei nr. 1184/19.08.2003 emisă de Primăria Sectorului 1.

Consiliul Local al Sectorului 1 apare înscris în cartea funciară în baza încheierii din data de 3.02.2005, ca proprietar, iar DGAS Sector 1 figurează în calitate de administrator, potrivit extrasului CF din 5.07.2011, imobilul fiind constituit din teren în suprafaţă de 2 645,32 mp şi 3 construcţii (corp adm. 391,32 mp, anexă 272,60 mp, anexă 13,22 mp); aceeaşi este situaţia şi la data de 14.02.2012, potrivit extrasului CF, cu diferenţa că s-a înscris, sub acelaşi regim de proprietate/administrare, suprafaţa adăugată de 56 mp la construcţia C2 de 272,60 mp, iar construcţia C1 apare refăcută (S+P+1E+pod locuibil), în baza autorizaţiei de construire nr. x/2.10.2003 şi a procesului-verbal de recepţie nr. x/14.06.2006. În cartea funciară a aceluiaşi imobil este înscris, ulterior, şi dreptul de proprietate al pârâţilor B. şi C., pentru întreg imobilul, teren în suprafaţă de 2 645,39 mp, cu modificările şi adăugirile aduse construcţiilor, prin încheierea nr. x/18.02.2012, potrivit extrasului CF din data de 31.05.2012, dreptul fiind înscris liber de sarcini .

Potrivit art. 112 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, "Terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ special de stat şi centrele judeţene de resurse şi asistenţă educaţională fac parte din domeniul public judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi sunt în administrarea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi desfăşoară activitatea, prin consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ respective"; aceste dispoziţii reiau reglementarea cu conţinut similar din cuprinsul art. 166 alin. (4)2 din Legea învăţământului nr. 84/1995, prin care se recunoaşte dreptul de proprietate publică al unităţii administrativ-teritoriale asupra unor astfel de bunuri (Municipiul Bucureşti), cu drept de folosinţă ori de administrare al instituţiei care îşi desfăşoare efectiv activitatea în astfel de imobile, în speţă - reclamanta DGASPC Sector 1, chiar dacă autorizaţia de construire, proiectul tehnic DDE şi caietul de sarcini pentru executarea construcţiei autorizate au menţionat ca beneficiar al lucrării DGASPC Sector 1, pentru că, la momentul întocmirii acestor documente, situaţia era reală, această instituţie avea în folosinţă şi administrare imobilul, beneficiind în mod direct de investiţie .

Ca atare, s-a apreciat că este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a DGASPC Sector 1, care nu poate să pretindă plata despăgubirilor pentru valoarea investiţiei de la pârâţii persoane fizice, de vreme ce această reclamantă nu este decât titular al unui drept de administrare asupra imobilului la care au fost realizate investiţiile, după cum nu ea, ci Consiliul Local al Sectorului 1 a asigurat finanţarea, din bugetul propriu alocat; acest reclamant a fost, însă, înlăturat din cadrul procesual prin efectul admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, potrivit încheierii interlocutorii din 4.11.2012, aşa încât niciunul dintre cei doi reclamanţi nu poate solicita despăgubirea de la pârâţii proprietari, corespunzător valorii investiţiei pentru care s-au administrat probele.

Reţinând că lucrările de investiţii au fost aprobate şi autorizate în condiţiile legii, tribunalul a avut în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, apreciindu-se acest text de lege se referă la lucrări de investiţii aprobate şi autorizate înainte de data intrării în vigoare a legii, iar nu şi la cele aprobate şi autorizate după acest moment.

Tribunalul a reţinut totodată că, în sine, problema procentului de adăugare pe orizontală/verticală nu mai prezintă relevanţă, de vreme ce lucrările de construire ori de adăugire/refacere/reabilitare a construcţiilor existente, chiar autorizate în condiţiile legii, au fost efectuate în întregime după momentul înregistrării notificării în baza Legii nr. 10/2001. Cu titlu de excepţie, s-ar putea admite, în coroborarea acestui text de lege cu cel cuprins în dispoziţiile art. 19 alin. (1) (ce porneşte de la ideea de acord al părţilor - "şi dacă părţile nu convin altfel"), că, în caz de intervenţie de necesitate, pentru înlăturarea unui risc iminent de prăbuşire/deteriorare majoră, şi altele asemenea, se poate interveni numai pentru acele lucrări absolut necesare, cu acordul persoanei notificatorului, ori sub justificarea forţei majore sau a cazului fortuit. Cum, în speţă, nu s-ar putea reţine o astfel de împrejurare, iar certificatul de urbanism nr. x/2.12.2002 şi autorizaţia de construire nr. x/2.10.2003, ce au precedat începerea lucrărilor de construcţii sunt ulterioare notificării înregistrate în anul 2001, ceea ce face ca aceste lucrări, deşi autorizate şi necesare (faţă de concluziile expertizelor), să nu poată determina stabilirea formei de reparaţie prin raportare la art. 19 alin. (1) din lege, în funcţie de procentul de adăugare la construcţia iniţială şi de acordul persoanei îndreptăţite sau lipsa acestui acord.

Trecând la analiza motivelor de nulitate a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/26.04.2007, tribunalul a reţinut că nu poate fi vorba despre o nulitate a actului din perspectiva art. 702 şi art. 965 alin. (2) C. civ., întrucât prin sentinţa civilă nr. 20382/20.10.2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2009, moartea autorului E. a fost declarată la data de 22.03.1944, dată care, potrivit art. 651 C. civ., este şi data deschiderii succesiunii. Nici argumentul bazat pe adagiul "quod nullum est…" nu poate conduce la anularea actului, întrucât, mai întâi a fost întocmit actul despre care se susţine că ar fi "subsecvent", iar apoi a fost emisă dispoziţia (de a cărei validitate depinde, într-adevăr, dar din perspectiva principiului că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât el însuşi are - "nemo dat quod non habet", fiind drepturi viitoare, a căror valorificare viitoare se află sub condiţia rezolutorie referitoare la obţinerea valabilă a dispoziţiei de restituire de către vânzătoare); pe de altă parte, analizată sub aspectul valabilităţii sale formale şi de fond, dispoziţia de restituire este perfect valabilă, prin urmare şi actul în discuţie este deopotrivă valabil, chiar dacă el reprezintă o operaţiune speculativă, nefiind interzis de lege.

Din aceleaşi considerente, nefiind vorba despre o vânzare a lucrului altuia, nu vor fi privite ca nule nici dispoziţia de restituire în natură şi nici actul de vânzare, pentru caracterul nelicit ori inexistenţa cauzei, art. 948 pct. 4, art. 949 şi urm., 953 şi urm., 962 şi urm., 966 şi urm. C. civ., invocate de reclamanţi nefiind incidente. Faptul că Primăria Municipiului Bucureşti nu a verificat situaţia juridică a imobilului, nu a informat pe beneficiarul investiţiei (DGASPC Sector 1) despre existenţa notificării atunci când a emis certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire, nu afectează nici ele valabilitatea celor două acte, ci ar avea relevanţă numai sub aspectul unor răspunderi civile sau administrative, după caz.

Actul în temeiul căruia a fost înscris dreptul pârâţilor B. şi C. rămânând valabil, nici rectificarea cărţii funciare nu se impune, întrucât nu s-a desfiinţat retroactiv dreptul lor ca efect al înlăturării măsurii reparatorii a restituirii în natură obţinute de pârâta vânzătoare.

Prin decizia civilă nr. 1042/A din data de 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor A., C. şi B. împotriva încheierii din data de 17.10.2012, a admis apelul reclamanţilor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 388/01.04.2016, a admis apelul reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 388/01.04.2016, a anulat în parte sentinţa, în privinţa soluţiilor de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamanţilor Sectorul 1 al Municipiului şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 1, respectiv de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii formulate de reclamanţii Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 1, precum şi spre rejudecarea capătului de cerere privind restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii formulat de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a păstrat dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului General al Municipiului Bucureşti şi respingerea ca neîntemeiate a capetelor de cerere formulate de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 privind anularea dispoziţiei Primarului General nr. 15182 din 9.12.2011, constatarea nulităţii contractului autentificat sub nr. x din 26.04.2007 şi rectificarea căţii funciare, a obligat-o pe apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 la plata către intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte apelul pârâţilor A., B. şi C. împotriva încheierii din data de 17.10.2012, Curtea a constatat că acesta este nefondat.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, în raport de care, Curtea a constatat că cererea având ca obiect anularea dispoziţiei Primarului General nr. 15182/09.12.2011 intră sub incidenţa prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât cererea este legată de aplicarea Legii nr. 10/2001, vizând un imobil ce intră în domeniul de aplicare al legii. Argumentele legate de caracterul patrimonial al cererii sau de competenţa în soluţionarea acesteia nu justifică stabilirea timbrajului în virtutea prevederilor de drept comun din cadrul Legii nr. 146/1997.

Curtea a constatat totodată că pretenţiile privind restituirea de către Municipiul Bucureşti, a contravalorii lucrărilor de investiţii realizate asupra imobilului ce a făcut obiectul dispoziţiei Primarului General nr. 15182/09.12.2011 se subsumează domeniului de aplicare al art. 17 ultima teză din Legea nr. 146/1997, în acest sens fiind avute în vedere şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 (sursa investiţiilor a căror contravaloare se solicită a fi recuperată o reprezintă bugetul local).

În ceea ce priveşte apelul reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, Curtea a constatat următoarele:

Prin dispoziţia menţionată a fost restituit în natură, în proprietatea pârâtei A., imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2359,57 m.p. şi construcţii tip B (P; S+P+E+M - corp administrativ, cabană poartă), cu obligaţia respectării dreptului de acces pentru construcţiile ce nu se restituie. Tribunalul a constatat că restituirea în natură a imobilului, în care funcţionează unul din centrele de ocrotire aparţinând DGASPC sector 1, nu este exceptată de lege, fiind justificată în raport cu dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 9 şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, tribunalul a reţinut că la imobil au fost realizate lucrări de investiţii (consolidare, extindere, restaurare şi reamenajare a clădirii ce constituie sediul Centrului de Plasament x) ce au modificat imobilul, dar întrucât acestea au fost autorizate şi efectuate ulterior înregistrării notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) şi (2), în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate pentru a se justifica soluţia acordării de măsuri de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil.

Apelanta reclamantă a criticat hotărârea, susţinând că aceasta a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 10 şi cu încălcarea art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.

Criticile sunt nefondate. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea 10/2001, "În cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent". În mod corect a reţinut prima instanţă că textul se referă la lucrări de investiţii autorizate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece, în caz contrar, prevederea legală ar putea lăsa loc arbitrarului, prin eliberarea autorizaţiilor de construire pentru edificarea unor construcţii noi pe terenurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, ulterior formulării notificărilor de persoanele ce se consideră îndreptăţite, putând fi oricând blocată măsura restituirii în natură.

Dispoziţiile 10 alin. (3) din Legea 10/2001 şi art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 invocate de apelanta reclamantă nu justifică interpretarea propusă de aceasta în privinţa imposibilităţii restituirii în natură a unor construcţii modificate în baza unei autorizaţii emise ulterior înregistrării notificării.

Dacă art. 10 alin. (2) prevede că nu se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcţii noi, autorizate, în continuare, art. 10 alin. (3) prevede că se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcţii amplasate ilegal. Art. 10 alin. (3) nu poate justifica prin folosirea argumentului de interpretare per a contrario soluţia propusă de apelanta-reclamanta, în sensul imposibilităţii restituirii în natură a terenului pe care s-au edificat construcţii autorizate după intrarea în vigoare a legii.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că şi aceasta este nefondată. Aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză, câtă vreme lucrările de construire, adăugire, refacere, reabilitare a construcţiilor existente, chiar autorizate în condiţiile legii, au fost efectuate în întregime după momentul înregistrării notificării în baza Legii nr. 10/2001 şi, ca atare, nu pot fi opuse persoanei ce se consideră îndreptăţită spre a înlătura măsura restituirii în natură.

Criticile privitoare la respingerea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale asupra unui bun ereditar autentificat sub nr. x/26.04.2007 la BNP Asociaţi H. şi I., sunt nefondate.

Contractul menţionat are natura juridică a unui contract de vânzare de drepturi litigioase, câtă vreme drepturile asupra imobilului menţionat în contract făceau obiectul procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001. În această situaţie particulară, pentru ca dreptul transmis să fie litigios nu este eminamente necesar ca acesta sa fie disputat în faţa instanţei de judecată, dreptul având acelaşi caracter (litigios) şi în ipoteza în care este supus verificării condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 în faza administrativă prealabilă, obligatorie, care se impune a fi inclusă în sfera noţiunii de litigiu, în sens larg.

Contractul în discuţie nu este subsecvent dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, ci este anterior încheierii acesteia, dar, oricum, câtă vreme dispoziţia nu a fost anulată, nu s-ar putea pune problema anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).

Faţă de calificarea actului ca fiind un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu se poate pune nici problema vânzării lucrului altuia şi a nulităţii contractului pentru cauză ilicită.

Curtea a păstrat dispoziţiile de respingere ca neîntemeiate a capetelor de cerere formulate de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 privind anularea dispoziţiei Primarului General nr. 15182 din 9.12.2011 şi constatarea nulităţii contractului autentificat sub nr. x din 26.04.2007. De asemenea, au fost păstrate dispoziţiile privitoare la rectificarea cărţii funciare şi la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului General al Municipiului Bucureşti, care nu au fost criticate, intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii formulat de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, Curtea a constatat că, în mod greşit, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi pe acest temei, respinsă cererea.

Tribunalul a reţinut că reclamanta nu poate pretinde restituirea sumei menţionate deoarece nu este decât titular al unui drept de administrare asupra imobilului la care au fost realizate investiţiile, după cum nu ea, ci Consiliul Local al Sectorului 1 a asigurat finanţarea, din bugetul propriu alocat; acest reclamant a fost, însă, înlăturat din cadrul procesual prin efectul admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, potrivit încheierii interlocutorii din 4.11.2012, aşa încât niciunul dintre cei doi reclamanţi nu poate cere, pe temeiul juridic ales, despăgubirea pretinsă corespunzător valorii investiţiei.

Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor afirmate constituie o chestiune de fond. În raport cu aceste considerente teoretice în privinţa calităţii procesuale, Curtea a apreciat că apelanta-reclamantă justifică legitimare procesuală activă în privinţa capătului de cerere menţionat, deoarece pretinde recuperarea contravalorii unor lucrări de investiţie pe care le-a efectuat în urma eliberării în favoarea sa de către Municipiul Bucureşti a autorizaţiei de construire nr. x/02.10.2003. Faptul că investiţiile au fost efectuate din bugetul propriu al reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 sau din bugetul propriu al Consiliului local sector 1 reprezintă un aspect de fond, iar nu unul care să ţină de legitimarea procesuală activă.

Ca atare, întrucât în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului în privinţa acestui capăt de cerere, Curtea a admis apelul reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1, a anulat în parte sentinţa, în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 şi a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii.

Soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare se impune în virtutea faptului că luarea acestei măsuri a fost solicitată expres prin apelul declarat de reclamanţii Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin primarul Sectorului 1, care au formulat la rândul lor solicitarea de restituire a contravalorii investiţiilor efectuate la imobil, apel care a fost admis, pentru considerentele următoare:

Prin apelul declarat de reclamanţii Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin primarul Sectorului 1, aceştia au criticat soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă dispusă prin încheierea din data de 17.10.2012.

Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a sectorului 1, având în vedere dispoziţiile art. 20 şi 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cu care sunt persoane juridice numai unităţile administrativ-teritoriale, iar sectoarele nu sunt enumerate în categoria acestora.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 215/2015, "(1) Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale. (…); (4) În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale, ale căror delimitare şi organizare se fac potrivit legii; (5) Autorităţile administraţiei publice locale se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor. Aceste autorităţi exercită atribuţiile prevăzute la art. 81 şi, respectiv, la art. 83, care se aplică în mod corespunzător."

Art. 21 prevede că: "(1) Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.

(2) În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean."

Potrivit art. 78, "Municipiul Bucureşti este organizat în 6 subdiviziuni administrativ-teritoriale, numite sectoare" iar conform art. 79 alin. (1) "Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar (…).".

Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că, în Municipiul Bucureşti, subdiviziunile administrativ teritoriale - sectoarele - au capacitate procesuală de folosinţă şi pot sta în judecată în nume propriu, fiind reprezentate în justiţie de primarul de sector. Prin urmare, s-a apreciat că, în mod greşit, a admis tribunalul excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului Sectorul 1, prin primar.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului Consiliul Local sector 1, tribunalul a avut în vedere că autoritatea deliberativă - Consiliul Local de sector - nu are personalitate juridică, iar competenţele sale în administrarea bunurilor sunt exercitate pe seama Municipiului Bucureşti, potrivit art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001, conform căruia consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti administrează, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Deşi este real faptul că reclamantul Consiliul Local sector 1 este o autoritate deliberativă conform legii administraţiei publice locale, nu se poate considera că nu beneficiază de capacitate procesuală de folosinţă în speţă, câtă vreme acesta a figurat ca proprietar al imobilului în litigiu, fiind înscris ca atare în cartea funciară.

Curtea a reţinut că atât sectorul 1, cât şi Consiliul Local al sectorului 1 sunt reprezentate în justiţie prin primarul de sector, în acest fel fiind formulată şi cererea de chemare în judecată în privinţa reprezentării, astfel că efectele substanţiale ale hotărârii se vor produce faţă de subdiviziunea administrativ-teritorială - Sectorul 1, reprezentată prin primar.

Constatând că în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamanţilor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II a din Codul de procedură de la 1865, Curtea a admis apelul reclamanţilor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 1, a anulat sentinţa în privinţa soluţiilor de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamanţilor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, şi a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii formulate de aceştia, apelanţii-reclamanţi solicitând expres acest lucru prin cererea de apel.

În baza art. 274 alin. (1), art. 276, art. 277 şi art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., a fost obligată apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 la plata către intimatul pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Curtea a avut în vedere că intimatul-pârât a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 13.432,12 RON. Întrucât numai reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 a căzut în pretenţii cu privire la respingerea a două dintre criticile formulate, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 277 şi art. 276 din C. proc. civ., în raport cu care Curtea a considerat ca fiind proporţională acordarea sumei de 6 000 RON. Apreciind că această sumă este prea mare în raport cu activitatea desfăşurată de avocat în faza procesuală a apelului, Curtea a micşorat cuantumul acesteia la suma de 2 000 RON, conform art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 1042A/16.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au formulat cereri de recurs, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 Bucureşti şi pârâţii Municipiul Bucureşti, A. şi C., prin care au invocat următoarele critici de nelegalitate:

Prin cererea de recurs formulată de Direcţia Generala de Asistenta Sociala şi Protecţia Copilului Sector 1 Bucureşti s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, în sensul admiterii în tot a apelului, anularea dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 15182/09.12.2011, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.04.2007, având în vedere ca acest act este un act juridic cu caracter subsecvent fata de dispoziţia contestată. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

S-a susţinut că hotărârea este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Nicăieri în cuprinsul acestui text de lege nu se stabileşte faptul că aceste dispoziţii legale se aplica doar în situaţia construcţiilor autorizate şi edificate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Mai mult, legiuitorul nu a intenţionat să înlăture de la aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, construcţiile autorizate şi edificate după intrarea în vigoare a legii. Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 10 alin. (3) din lege, legiuitorul a înţeles să înlăture de la aplicarea art. 10 alin. (2), exclusiv "construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile." Per a contrario, terenurile pe care au fost edificate construcţii autorizate după data de 1 ianuarie 1990, nu se restituie în natura, persoana îndreptăţita având doar un drept la despăgubiri. O astfel de interpretare este singura temeinică şi legală, intrucât nu intră în contradicţie cu dispoziţiile legale referitoare la autorizarea lucrărilor de construcţii şi nici nu încălcă dreptul de proprietate al persoanei care, cu bună-credinţă, a obţinut autorizaţie de construire şi a edificat o construcţie cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente.

S-a susţinut totodată încălcarea dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel cum rezultă atât din raportul de expertiză întocmit de expertul J., cât şi din raportul întocmit de expertul K., imobilul ce face obiectul dispoziţiei de restituire este unul nou în raport cu cel preluat, ponderea construcţiilor noi faţă de cele vechi fiind de 104%; cea mai mare parte din construcţie a fost refăcuta integral, având în vedere că, datorită gradului mare de degradare a clădirii, unele ziduri s-au prăbuşit, astfel încât nu a mai fost posibila realizarea unor simple consolidări; datorita naturii de monument istoric a clădirii, construcţia a trebuit refăcută cu respectarea întocmai a formei şi arhitecturii iniţiale, nefiind permis a se modifica vreunul dintre aceste elemente.

S-a susţinut totodată că, în mod greşit a respins instanţa de apel criticile cu privire la soluţia de respingere a cererii de constatate a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale asupra unui bun ereditar, autentificat sub nr. x/26.04.2007. În speţa, în virtutea principiului quod nullum est nullum producit effectus, odată cu anularea dispoziţiei contestate se impune şi anularea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale asupra unui bun ereditar autentificat sub nr. x/26 04.2007, având în vedere ca acest act este un act juridic cu caracter subsecvent fata de dispoziţia contestata.

În egala măsura, în speţa. contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale asupra unui bun ereditar autentificat sub nr. x/26.04.2007 este nul absolut şi în raport de dispoziţiile art. 948 C. civ., având în vedere faptul că, intimata A. nu avea calitatea de proprietar asupra bunului vândut la momentul înstrăinării, intimaţii B. şi C. cumpărând pe riscul acestora un bun al altuia.

Cât priveşte obiectul contractului, raportat la prevederile art. 1399 C. civ., rezultă că s-a dorit vânzarea moştenirii cu privire la imobilul situat în Bucureşti, bunul fiind specificat în mod expres în cuprinsul actului de vânzare. O asemenea convenţie este lovita de nulitate având în vedere ca bunul imobil, pe care părţile l-au considerat că face parte din moştenire, în realitate nu făcea parte din moştenirea intimatei-parate A., neaflându-se în patrimoniul acesteia. De altfel, chiar părţile precizează în conţinutul contractului ca au cunoştinţa de faptul ca imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român, iar în prezent se afla în proprietatea sectorului 1 al Municipiului Bucureşti. Ca atare, cauza convenţiei cumpărătorilor nu este una licita şi specifică contractului de vânzare, respectiv dorinţa cumpărătorilor de a obţine în schimbul sumelor de bani achitate proprietatea asupra imobilului, ci una ilicită, speculativă, din moment ce se cunoştea de către cumpărători ca imobilul nu se afla în patrimoniul vânzătoarei, şi ca la data încheierii contractului nu aparţine acesteia, ci unei alte persoane, respectiv speculaţia ca în urma parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2011, proprietatea asupra imobilului ar putea sa revină pârâţilor cumpărători.

În realitate, s-a urmărit ca prin încheierea contractului să se realizeze o operaţiune pur speculativă, care, fiind fondată pe o cauza ilicită, este nulă absolut în baza art. 948 C. civ. S-a susţinut totodată că vânzarea-cumpărarea aşa-zisei moşteniri este ilicita şi pentru ca priveşte un drept netransmisibil, fata de împrejurarea ca legea reparatorie are în vedere acordarea unor măsuri speciale doar foştilor proprietari ai bunurilor preluate abuziv şi succesorilor acestora, fiind vorba despre drepturi recunoscute în persona, adică netransmisibile.

Prin cererea de recurs formulată de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe cale de consecinţă, respingerii apelului formulat de către Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, menţinerea sentinţei civile nr. 388/01.04.2016, constatarea faptului că acţiunea nu este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, constatarea faptului că, instanţa de fond în mod temeinic a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale active a reclamantei D.G.A.S.P.C. Sector 1 cu privire la acordarea unor despăgubiri egale cu valoarea lucrărilor de investiţii şi, având în vedere admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active, respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la acest aspect faţă de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, constatarea faptului că, instanţa de fond, în mod temeinic a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei D.G.A.S.P.C. Sector 1 faţă de capătul 3 al cererii de chemare în judecată şi, având în vedere admiterea excepţiei lipsei de interes, respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la acest aspect faţă de Municipiul Bucureşti, respingerea cererii de chemare în judecată a apelantei - reclamante DGASPCEP Sector 1 ca nefondată, obligarea intimatelor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în solidar, la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecata în apel, suma acordată fiind diminuată în mod nejustificat, obligarea intimatelor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta procedură. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Acţiunea reclamantelor este una supusă taxelor judiciare de timbru. Există diferenţă între venituri bugetare şi buget local, iar hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 cu privire la taxele judiciare de timbru şi calificarea veniturilor publice, cât şi pe cele ale O.U.G. nr. 45/2003.

S-a susţinut că realitatea bugetară stabileşte o diferenţă între venituri bugetare şi venituri ale bugetelor locale. Astfel, veniturile statului sunt ordinare şi extraordinare. Veniturile ordinare şi extraordinare aparţin bugetului de stat (bugetul ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale de stat), bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor locale. Există însă, sume transferate din unele venituri ale bugetului de stat şi alocate bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale. Bugetele locale beneficiază de sume transferate din impozite reprezentând venituri ale statului. O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale stabileşte cadrul legal pentru transferarea unei părţi din sumele primite de bugetul statului cu titlu de impozit pe venit, pe profit, T.V.A. etc. către bugetele locale. Pentru municipiul Bucureşti, din cota de 11% se aloca o cota de 25% pentru bugetul propriu al municipiului Bucureşti, iar diferenţa se repartizează pe sectoarele municipiului Bucureşti, prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după consultarea primarilor de sector şi cu asistenta tehnica de specialitate a direcţiei generale a finanţelor publice. Concluzionând, venituri bugetare constituie acele venituri vărsate de către contribuabili, iar bugetul local este acel buget constituit din sume defalcate ale unui buget general. Chiar dacă, aparent, suntem în prezenţa unui segment dintr-un întreg, sumele vehiculate de către reclamantă în dosar au fost alocate din bugetul local al sectorului 1, buget destinat administrării acestei instituţii, iar nu din banii vărsaţi de către contribuabili la bugetul de stat. În concluzie, s-a solicitat obligarea reclamantelor la plata taxelor judiciare de timbru, atât pentru fondul cauzei, cât şi faţă de apel, şi darea în debit a reclamantelor faţă de plata acestor sume datorate Ministerului Justiţiei.

S-a susţinut totodată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primarul Sectorului 1 şi încălcarea dispoziţiilor art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 215/2001 de către instanţa de apel. S-a susţinut că acest apelant nu are capacitate procesuală de folosinţă, în virtutea dispoziţiilor art. 20-21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora sunt desemnate persoane juridice numai unităţile administrativ-teritoriale, iar sectoarele nu sunt enumerate în categoria acestora. De asemenea, având în vedere faptul că autoritatea deliberativă - Consiliul Local de Sector - nu are personalitate juridică, competenţele sale în administrarea bunurilor sunt exercitate de către Municipiul Bucureşti, potrivit art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei D.G.A.S.P.C. sector 1 faţă de capătul 3 al cererii de chemare în judecată cu privire la acordarea unor despăgubiri egale cu valoarea lucrărilor de investiţii efectuate asupra imobilului în litigiu, având în vedere faptul că investiţia a fost suportată din fondurile bugetare ale Consiliului Local al Primăriei Sectorului 1 Bucureşti, autoritate fără personalitate juridică şi a cărei lipsă de calitate procesual pasivă a fost stabilită în prezenta cauză dedusă judecăţii. A înţeles să invoce această excepţie la momentul judecăţii asupra fondului cauzei, având în vedere faptul că numai acea persoană care are calitate procesuală/interes va putea fi parte în proces, exercitând acţiunea civilă. Cum în prezenta cauză, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, cât şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti au fost scoase din cauză, având în vedere faptul că s-a constatat inexistenţa unui interes, a unei legitimităţi procesuale active, capătul 3 al cererii de chemare în judecată cu privire la despăgubirea acestor reclamante cu valoare lucrărilor de investiţie asupra imobilului în litigiu au rămas un petit invocat de către apelanta Direcţia Generală de Asistenţa Sociala şi Protecţia Copilului Sector 1. Or, această apelantă nu are buget propriu, orice investiţie în interesul acestei instituţii a fost şi efectuată de către Primăria Sectorului 1, din fondurile publice alocate administrării acestei instituţii la nivelul anului 2004-2005, când reclamantele au efectuat lucrările de restaurare. În anul 2007, unităţile administrativ-teritoriale au căpătat autonomie bugetară, prin urmare din acest an Primăria sectorului 1 a beneficiat de un buget propriu. Prin urmare, DGASPC Sector 1 se regăseşte în subordinea Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, iar aceasta este finanţată din fondurile acestei instituţii sau din fondurile bugetului de stat.

Municipiul Bucureşti a emis o autorizaţie de construire numai pentru reconsolidarea/restaurarea unui monument istoric, astfel cum obligă legea în privinţa imobilelor proteguite faţă de valoarea lor intrinsecă. Acţiunea este nefondată sub toate aspectele invocate de către reclamante, sumele fiind distribuite din bugetul Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Faţă de acest aspect, s-a solicitat admiterea recursului declarat de către Municipiul Bucureşti, în baza O.U.G. nr. 45/2003, Anexa 2, Capitolul II, punct 5 lit. i).

S-a susţinut că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile legale ale art. 274 alin. (1), art. 276, art. 277 şi art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. şi în mod nelegal a stabilit faptul că reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 datorează intimatului Municipiul Bucureşti cheltuieli de judecată în valoare de 2.000 RON. În ceea ce priveşte cuantumul acestor cheltuieli în valoare de 13.432,12 RON, el se reflectă într-o activitate amplă de studiu a cauzei, verificare a practicii judiciare în materie, studiu doctrină cu privire la problemele particulare ale cauzei, redactarea tuturor actelor procedurale necesare cauzei, precum şi reprezentarea la termenele de judecată stabilite. De asemenea, important a fost şi volumul redactării propriu-zise a apărărilor şi nu în ultimul rând apărările care au trebuit completate în funcţie şi de celelalte susţineri ce au intervenit pe parcursul soluţionării cauzei din studierea dosarelor conexe. Toate aceste activităţi se regăsesc în cuprinsul raportului de activitate, anexat facturilor emise în concordanţă cu activitatea desfăşurată, raport de activitate care indică la finalul acestuia suma datorată cu titlu de cheltuială de judecată.

Prin cererea de recurs formulată de pârâţii A. şi C. s-au susţinut următoarele critici de nelegalitate:

În mod greşit, instanţa a admis apelurile Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi al Consiliului local al acestuia, apreciind ca ambele au capacitate procesuala de folosinţa. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 punctele 7 şi 9 din C. proc. civ.

Astfel, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, numai unităţile administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii şi judeţe), sunt persoane juridice, cu capacitate juridica deplina şi patrimoniu propriu. Acestea sunt reprezentate în justiţie de către primar sau de preşedintele consiliului judeţean. Sectoarele municipiului Bucureşti sunt potrivit art. 78 din legea organica a administraţiei publice locale, subdiviziuni administrativ teritoriale, fără personalitate juridica şi, în consecinţa, fără capacitate procesuala de folosinţa.

S-au invocat şi prevederile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 53/2002 privind Statutul cadru al unităţii administrativ-teritoriale, care stabilesc printr-o norma legala fără echivoc, că municipiile pot fi împărţite în subunităţi administrative, fără personalitate juridica (deosebirea dintre subdiviziuni şi subunităţi. fiind una doar de ordin terminologic).

În ceea ce priveşte Consiliul local al Sectorului, nici acesta nu are capacitate procesuala, dispoziţiile Legii nr. 215/2001 stabilind în mod limitativ atribuţiile instituţiilor pe care le reglementează, iar consiliilor locale le lipseşte capacitatea de a acţiona în justiţie, o interpretare extensiva a textelor legale care stabilesc atribuţiile autorităţii deliberative fiind inadmisibila. S-a avut în vedere decizia nr. 341 din 11.05.2017 a Curţii Constituţionale, în motivarea căreia la punctul 20 se arata: din prevederile constituţionale şi legale rezulta că, în calitatea sa de autoritate deliberativa a administraţiei publice locale, consiliul local nu are personalitate juridica şi prin urmare, nu poate avea patrimoniu propriu, astfel încât nu poate exercita drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor juridice.

În plus, s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel este una nemotivată. Prevederile art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., consacră principiul potrivit căruia, hotărârile trebuie sa fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 punctul 7 din acelaşi cod, rolul textului normativ fiind acela de a se asigura buna administrare a justiţiei şi posibilitatea exercitării controlului judiciar. În speţa, se poate facil constata că, după citarea unor dispoziţii cuprinse în Legea nr. 215/2001, instanţa pentru a justifica soluţia la care s-a oprit foloseşte o singura motivaţie care în nici un caz nu poate constitui o motivare sub aspectul exigentelor impuse de prevederile legale sus arătate. Simpla înscriere a unui bun în cartea funciara, nu poate înfrânge o dispoziţie legala imperativă, în plus, înscrierea unui bun în cartea funciara nu este constitutivă de drepturi, cu atât mai mult cu cât înscrierea s-a făcut în baza unei hotărâri a Consiliului Local, care practic şi-a atribuit în proprietate imobilul.

Cu privire la petiţia de apel referitoare la faptul daca acţiunea este sau nu supusa obligaţiei de timbrare, s-a susţinut următoarele: este dincolo de orice dubiu ca acţiunea în anularea dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 a fost promovată de către un terţ în soluţionarea căii de atac; dacă pentru stabilirea competentei şi a calificării caii de atac împotriva hotărârii instanţei întâi sesizate, se arata ca dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, în schimb se arată ca în speţa sunt aplicabile dispoziţiile aceleiaşi legi privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, ceea ce nu poate fi acceptat; prevederile unui act normativ referitoare la o anumită situaţie de fapt sau de drept se aplica respectivei situaţii în integralitatea lor iar nu secvenţial, cu excepţia cazului în care legiuitorul prevede expres printr-o norma imperativa contrariul; în cauza pendinte, este de necontestat că cererea de chemare în judecata a avut mai multe capete de cerere: legea taxelor de timbru face vorbire de mai multe capete de cerere cu finalitate diferita, urmând ca taxa judiciara de timbru sa se stabilească pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui; finalitatea diferita rezulta din cauza juridica a fiecărei solicitări, fiind posibil sa existe mai multe capete de cerere cu finalitate diferita, chiar daca au aceiaşi natura; în cauza, rezulta cu puterea evidentei ca anularea contractului de înstrăinare nu are nici o legătură cu anularea dispoziţiei, căci are o cauza, un temei juridic (causa petendi) diferit, fiecare cerere păstrându-şi individualitatea; finalitatea diferita se regăseşte şi în situaţia acordării de despăgubiri în raport cu anularea contractului, fiecare putând face obiectul unei acţiuni separate, după cum nici rectificarea cărtii funciare nu este indisolubil legată de acordarea de despăgubiri; prin urmare, suntem în prezenta mai multor capete de cerere cu finalitate diferita, cu cauze juridice diferite.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauza a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a susţinut că interpretarea dată de instanţa acestor prevederi este greşită. Într-adevăr, deşi legiuitorul nu arată expres persoana titulară a acestor acţiuni în sensul calităţii procesuale active, din interpretarea istorico-teleologica şi sistematica a legii, se poate trage uşor concluzia ca prevederile art. 50 alin. (1) din lege se refera la "persoana îndreptăţita" sintagma care se regăseşte în cuprinsul a numeroase articole din actul normativ. Aşadar, dispoziţiile art. 50 alin. (1) din lege se refera exclusiv la persoanele îndreptăţite a beneficia de dispoziţiile legii reparatorii, iar nu la terţi, precum în cauza.

Cu privire la dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997, acestea nu sunt aplicabile, astfel încât justificat Curtea Constituţionala prin decizia nr. 277/2016 (punctul 23) a stabilit ca scutirea nu operează în situaţia în care se formulează cereri ca urmare a pretenţiilor ce decurg din contracte civile sau comerciale, sau alte raporturi ce exced domeniului strict delimitat al noţiunii de venituri publice. Or, despăgubirile solicitate, constituie urmarea încheierii unor contracte civile şi comerciale cu terţe persoane de către autoritatea locala, nu înseamnă taxe şi impozite locale, sursa investiţiilor neavând legătură cu textul legal care face referire stricta la venituri publice şi nu proprii.

Recursurile sunt nefondate.

Criticile referitoare la timbraj sunt neîntemeiate, pentru considerentele de fapt şi de drept ce urmează: prin încheierea din data de 17.10.2012, prima instanţă a constatat că acţiunea dedusă judecăţii este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în privinţa cererii principale privind anularea dispoziţiei Primarului General nr. 15182/09.12.2011) şi respectiv art. 17 din Legea nr. 146/1997 (pentru cererea subsidiară, restituirea în natura a unei părţi din imobil, respectiv recuperarea efectivă a contravalorii lucrărilor de investiţii de interes public asupra părţilor din construcţie care nu se restituie).

Potrivit art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, (1) Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru; (2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

Deşi tribunalul a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod evident această reglementare nu are nici o legătură cu cauza pendinte, conţinutul intrinsec al normei juridice fiind dovada elocventă pentru o astfel de constatare. Instanţa de apel a apreciat însă corect că cererea referitoare la anularea dispoziţiei Primarului General nr. 15182/09.12.2011 emisă în baza Legii nr. 10/2001 intră sub incidenţa prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât cererea este legată de aplicarea Legii nr. 10/2001, vizând un imobil ce intră în domeniul de aplicare al acesteia.

Chiar dacă această cerere a fost formulată de un terţ, iar nu de persoana ce se pretinde îndreptăţită la restituire, cât timp pretenţia concretă dedusă judecăţii vizează aplicarea Legii nr. 10/2001, se impune a fi reţinută aplicabilitatea art. 50 alin. (1) din lege. S-a reţinut astfel corect că acest normă juridică nu distinge cu privire la calitatea persoanei care formulează cererea, astfel că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Curtea a constatat totodată în mod corect că pretenţiile referitoare la restituirea de către Municipiul Bucureşti, a contravalorii lucrărilor de investiţii realizate asupra imobilului ce a făcut obiectul dispoziţiei Primarului General nr. 15182/09.12.2011 intră sub incidenţa art. 17 ultima teză din Legea nr. 146/1997, care prevede că "sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii (…) de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, atunci când au ca obiect venituri publice."

Potrivit art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, "în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, în categoria venituri publice se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, bugetului Trezoreriei Statului, veniturile din rambursări de credite externe şi din dobânzi şi comisioane derulate prin Trezoreria Statului, precum şi veniturile bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz, veniturile bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate ori garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, precum şi veniturile bugetului fondurilor externe nerambursabile".

În raport de aceste dispoziţii legale incidente în cauză s-a apreciat corect că, atâta timp cât sursa investiţiilor a căror contravaloare se solicită a fi recuperată o reprezintă bugetul local, cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Criticile privind respingerea cererii de constatare a nulităţii dispoziţiei Primarului General nr. 15182/09.12.2011 emisă în baza Legii nr. 10/2001, sunt nefondate.

În concret, critica referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. "în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţita va obţine restituirea în natura a părtii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupata de construcţii noi, cea afectata servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publica ale localităţilor urbane şi rurale, masurile reparatorii se stabilesc în echivalent" - este neîntemeiată, întrucât dispoziţia contestată respectă cerinţele legale, fiind corect emisă sub aspectul formei de reparaţie, astfel încât nu se impune constatarea nulităţii acesteia.

În esenţă, s-a susţinut că, în cuprinsul textului de lege anterior citat nu se stabileşte faptul că aceste dispoziţii legale se aplica doar în situaţia construcţiilor autorizate şi edificate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Tot astfel, s-a susţinut că legiuitorul a înţeles să înlăture de la aplicarea art. 10 alin. (2) exclusiv "construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile."

Raţionamentul instanţelor anterioare, sub aspectul criticat, s-a întemeiat în mod corect pe ideea că acest text de lege se referă, în mod indiscutabil, la lucrările de investiţii aprobate şi autorizate înainte de data intrării în vigoare a legii, şi nu la cele aprobate şi autorizate după acest moment, întrucât în interpretarea instanţelor trebuie să prevaleze principiul restituirii în natură, Legea nr. 10/2001 consacrând în mod explicit regula restituirii în natură prin dispoziţiile art. 7 alin. (1), măsurile reparatorii prin echivalent fiind reglementate doar ca excepţie.

În caz contrar, s-a reţinut corect de instanţa anterioară, prevederea legală ar putea lăsa loc arbitrarului, prin eliberarea autorizaţiilor de construire pentru edificarea unor construcţii noi pe terenurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, ulterior formulării notificărilor de persoanele ce se consideră îndreptăţite, putând fi oricând blocată măsura restituirii în natură. Or, o astfel de interpretare, cu deplină evidenţă, contravine literei şi spiritului Legii nr. 10/2001.

În egală măsură, trebuie consemnată ideea că ipoteza construcţiilor noi autorizate este prevăzută de art. 10 alin. (2), iar interpretarea teleologică, bazată pe finalitatea actului normativ de restituire, impune soluţia restituirii în natură a terenurilor pe care s-au edificat construcţii noi autorizate după intrarea în vigoare a legii.

Întrucât s-a invocat drept motiv distinct de nulitate a dispoziţiei de restituire, nerespectarea prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, o altă critică a vizat modalitatea de interpretare şi aplicare în cauză a acestor dispoziţii legale de drept substanţial - "(1) În situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

(2) În situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie, în natură, suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului"- critica ce nu poate fi primită.

Critica face referire expresă la raportul de expertiză întocmit de expertul J., respectiv la cel întocmit de expertul K., conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. imobilul ce face obiectul dispoziţiei de restituire ar fi unul nou în raport cu cel preluat (s-a susţinut, sub acest aspect, că ponderea construcţiilor noi faţă de cele vechi este de 104%; cea mai mare parte din construcţie a fost refăcuta integral, datorita gradului mare de degradare a clădirii; unele ziduri s-au prăbuşit, astfel încât nu a mai fost posibila realizarea unor simple consolidări; datorita naturii de monument istoric a clădirii, construcţia a trebuit refăcută cu respectarea întocmai a formei şi arhitecturii iniţiale).

Prima instanţă a apreciat corect că acest motiv nu poate fi reţinut, întrucât chestiunea procentului de adăugare pe orizontală/verticală nu mai prezintă relevanţă, de vreme ce lucrările de construire ori de adăugire/refacere/reabilitare a construcţiilor existente, chiar autorizate în condiţiile legii, au fost efectuate în întregime după momentul înregistrării notificării în baza Legii nr. 10/2001.

În aceste circumstanţe de fapt, pe deplin stabilite şi necontestate, lucrările ce au modificat imobilul în litigiu nu pot fi opuse persoanei ce se consideră îndreptăţită, spre a înlătura măsura restituirii în natură, consacrată ca fiind regula. Fermitatea regulii instituite de legea de reparaţie impune fără echivoc concluzia interdicţiei de a se interveni asupra imobilelor notificate deja, conform legii, indiferent de forma sau scopul, ori rezultatul intervenţiei - "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini."

Critica referitoare la soluţia de respingere a cererii de constatate a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.04.2007 nu poate fi primită nici din perspectiva motivelor de nulitate ce au succedat acestora. În esenţă, s-a susţinut că, în virtutea principiului quod nullum est nullum producit effectus, odată cu anularea dispoziţiei contestate se impune şi anularea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale asupra unui bun ereditar autentificat sub nr. x/26 04.2007 având în vedere ca acest act este un act juridic cu caracter subsecvent fata de dispoziţia contestata (în contractul încheiat s-a prevăzut în mod expres că "imobilul a fost preluat abuziv de către Statul Român, iar în prezent se afla în proprietatea sectorului 1 a Municipiului Bucureşti"). Acest principiu determina şi caracterul retroactiv al nulităţii, respectiv constarea inexistentei vreunui drept al paraţilor B. şi C. cu privire la imobilul care a făcut obiectul contractului contestat.

Câtă vreme dispoziţia nu a fost anulată, pentru motivele de nulitate întemeiate pe dispoziţiile de drept material ale legii speciale de reparaţie, nu se poate pune nici problema anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).

Pe de altă parte, în mod corect şi judicios, instanţa de apel a constatat, în raport de dispoziţiile art. 1403 din C. civ. de la 1864 - "lucrul se socoteşte litigios când există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului."- că, actul menţionat are natura juridică a unui contract de vânzare de drepturi litigioase, câtă vreme drepturile asupra imobilului menţionat în contract făceau obiectul procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pentru o astfel de interpretare s-a avut în vedere situaţia specială a imobilelor preluate abuziv şi modalitatea specifică în care acestea pot fi redobândite de foştii proprietari, în noţiunea de litigiu, la care se referă textul legal menţionat, se include şi etapa administrativă prealabilă, obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001. O asemenea interpretare se impune, întrucât foştii proprietari sunt obligaţi să urmeze această procedură în vederea redobândirii imobilelor preluate abuziv ce intră sub incidenţa legii speciale, introducerea notificării echivalând practic cu existenta unei "contestaţii asupra fondului dreptului".

S-a susţinut şi critica conform căreia, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale asupra unui bun ereditar autentificat sub nr. x/26.04.2007 ar fi nul absolut şi în raport de dispoziţiile art. 948 C. civ., având în vedere faptul ca, intimata A. nu avea calitatea de proprietar asupra bunului vândut la momentul înstrăinării, intimaţii B. şi C. cumpărând pe riscul acestora un bun al altuia.

Faţă de această calificarea a actului - contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase - nu se poate pune nici problema vânzării lucrului altuia şi a nulităţii contractului pentru cauză ilicită. S-a apreciat corect că vânzarea de drepturi litigioase nu este interzisă de Legea nr. 10/2001, astfel că persoanele care se pretind îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza acestei legi pot dispune de drepturile lor litigioase prin încheierea unui astfel de contract în condiţiile C. civ.

Criticile referitoare la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 702 şi art. 965 alin. (2) C. civ. sunt nefondate, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 651 C. civ., succesiunile se deschid prin moarte, iar data decesului autorului E. a fost declarată prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile declarativă de moarte - data de 22.03.1944, potrivit art. 651 C. civ., este data deschiderii succesiunii. Prin urmare, prima instanţă a reţinut corect că actul contestat nu reprezintă un pact asupra unei succesiuni nedeschise, ci un contract asupra unui bun viitor; nedezbaterea succesiunii în faţa unui notar competent nu echivalează cu nedeschiderea succesiunii şi nici nu prezintă o relevanţă în analizarea acestui motiv de nulitate, ce se dovedeşte, de altfel, neîntemeiat. Prin urmare, criticile formulate de apelanta-reclamantă cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale asupra unui bun ereditar autentificat sub nr. x/26.04.2007 sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.

Pentru aceste considerente, se impun a fi păstrate dispoziţiile de respingere ca neîntemeiate a capetelor de cerere formulate de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 privind anularea dispoziţiei Primarului General nr. 15182 din 9.12.2011 şi constatarea nulităţii contractului autentificat sub nr. x din 26.04.2007.

Critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere privind restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii, nu este întemeiată, întrucât, raţionamentul instanţei s-a întemeiat pe circumstanţele cauzei pendinte şi pe considerentele teoretice de netăgăduit în privinţa calităţii procesuale - calitatea procesuală presupune identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii - ceea ce înseamnă că existenţa sau inexistenţa drepturilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Curtea a apreciat astfel corect că Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 justifică legitimare procesuală activă în privinţa capătului de cerere menţionat, întrucât pretinde recuperarea contravalorii unor lucrări de investiţie pe care le-a efectuat în urma eliberării în favoarea sa de către Municipiul Bucureşti a autorizaţiei de construire nr. x/02.10.2003. Faptul că investiţiile au fost efectuate din bugetul propriu al reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 sau din bugetul propriu al Consiliului local sector 1 reprezintă un aspect de fond, iar nu unul care să ţină de legitimarea procesuală activă. Ca atare, întrucât în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului în privinţa acestui capăt de cerere, Curtea în mod corect a admis apelul reclamantei, anulând în parte sentinţa, în privinţa soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi trimiţând cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii.

Critica referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă dispusă prin încheierea din data de 17.10.2012, nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile legale avute în vedere de către instanţa anterioară sunt relevante pentru soluţionarea excepţiei şi, prin conţinutul lor normativ, presupun o interpretare sistematică şi istorico-teleologică.

În esenţă, s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 215/2001 de către instanţa de apel, din perspectiva faptului că, potrivit legii, sunt desemnate persoane juridice numai unităţile administrativ-teritoriale, iar sectoarele nu sunt enumerate în categoria acestora. Pe de altă parte, s-a susţinut că fiind autoritatea deliberativă, Consiliul Local de Sector nu are personalitate juridică, competenţele sale în administrarea bunurilor fiind exercitate de către Municipiul Bucureşti, potrivit art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Analizând această excepţie, Înalta Curte apreciază că doar din coroborarea şi interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, enumerate în mod explicite în expunerea de motive, rezultă că, în Municipiul Bucureşti, subdiviziunile administrativ teritoriale - sectoarele - au capacitate procesuală de folosinţă şi, prin urmare, pot sta în judecată în nume propriu. Premisele existenţei persoanei juridice sunt: organizarea de sine stătătoare; patrimoniul propriu, afectat realizării unui scop; scop licit şi moral în acord cu interesul general. Sectoarele Municipiului Bucureşti au capacitate de folosinţă de a avea drepturi şi obligaţii, întreaga legislaţie naţională privind administraţia locală stabilind drepturi şi obligaţii ale sectoarelor Municipiului Bucureşti. Sectoarele Municipiului Bucureşti au capacitate de exerciţiu, respectiv autorităţile administraţiei publice locale constituite din consiliile locale - organe deliberative şi primari - organe executive sunt organe de administrare. Consiliile locale ale sectoarelor Municipiului Bucureşti sunt alese şi funcţionează în baza aceloraşi norme care reglementează alegerea şi funcţionarea consiliilor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, persoane juridice de drept public. Primarii sectoarelor Municipiului Bucureşti sunt aleşi şi au atribuţii în baza aceloraşi norme care reglementează alegerea şi atribuţiile primarilor unităţilor administrativ-teritoriale, persoane juridice de drept public, având statut comun. În egală măsură, trebuie avute în vedere dispoziţiile Constituţiei României, (capitolul 5 - "Administraţia publică"), acestea stabilind prin art. 120 principiile de bază ale administraţiei publice locale, în principal faptul că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.

În ceea ce priveşte Consiliul Local al Sectorului 1, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere împrejurările concrete ale cauzei, respectiv faptul că acest reclamant a figurat ca proprietar al imobilului în litigiu, fiind înscris ca atare în cartea funciară. Constatând în mod judicios că în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamanţilor Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II a din Codul de procedură de la 1865, Curtea a admis apelul acestor reclamanţi, a anulat sentinţa în privinţa soluţiilor de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă în ceea ce-i priveşte şi a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii, apelanţii-reclamanţi solicitând expres acest lucru prin cererea de apel.

Critica referitoare la faptul că hotărârea instanţei de apel nu ar fi motivată prin raportare la exigenţele art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., nu este întemeiată, întrucât expunerea textelor de lege considerate incidente în soluţionarea unei anumite chestiuni de drept, necontestate sub aspectul relevanţei lor, şi indicarea corelativă a metodei de interpretare pentru a se ajunge la o anumită concluzie din partea instanţei, reprezintă o modalitate concretă de fundamentare a solutiei, cu atât mai mult cu cât instanţa nu a neglijat circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, respectiv faptul concret al înscrierilor din cartea funciara, regimul juridic al inscrierilor neavând nici o relevanţă în chestiunea avută de soluţionat.

Critica referitoare la încalcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3), art. 276, art. 277 din C. proc. civ. nu este întemeiată, întrucât circumstanţele judecăţii (numărul părţilor şi specificitatea raportului juridic litigios astfel cum s-a configurat în cauză), dar şi soluţia pronunţată în cauză justifică pe deplin modalitatea concretă de stabilire a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, criteriile prescrise de lege fiind pe deplin respectate. Activitatea amplă de studiu a cauzei şi a doctrinei, de verificare a practicii judiciare în materie, de redactarea a tuturor actelor proceduralei, precum şi de reprezentare la termenele de judecată stabilite, sunt şi au fost relevante în aprecierea cuntumului cheltuielilor de judecată, dar doar în contextul respectării prioritare a criteriilor prescrise de normele procedurale susmenţionate - s-a reţinut astfel corect că o soluţie judicioasă trebuie să aibă în vedere, în principal, prescripţiile art. 276, art. 277 din C. proc. civ., şi doar subsecvent criteriul proporţionalităţii onorariului cu volumul activităţii propriu-zise desfăşurate de avocat.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, toate recursurile formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 1 Bucureşti, de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi de pârâţii A. şi C., împotriva deciziei nr. 1042/A din data de 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21.06.2018.