Passengers' heirs' right to claim under aviation insurance: misclassification as third parties and misapplication of passenger liability provisions versus tort law.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.03.2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C. au solicitat obligarea în solidar a pârâtelor F. S.A. şi G. S.A. la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale ca urmare a accidentului aviatic intervenit la data de 29.07.2013: 1.500.000 Eur pentru reclamanta A.; 1.000.000 Eur pentru reclamanta B.; 1.000.000 Eur pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6775 din 2.12.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă acţiunea ca nefondată şi a fost anulată cererea de intervenţie în interes propriu.

Prin decizia civilă nr. 628/A din data de 28 martie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., şi C. împotriva sentinţei civile nr. 6775/02.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte F., G. S.A., ca nefondat, a admis apelul formulat de terţul intervenient H., a anulat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu.

Împotriva acestei decizii, în termen, legal au declarat recurs reclamanţii A., C. şi B. şi pârâtele G. S.A. şi F. S.A.

1. Recurenţii reclamanţii au criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (6) şi (8) C. proc. civ.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., au arătat următoarele:

Instanţa de fond a sesizat o neconcordanţă între temeiul de drept invocat prin acţiunea introductivă, respectiv art. 2227 C. civ., referitor la asigurarea de persoane, şi motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată care face trimitere la dispoziţiile privind asigurarea de bunuri, dar şi la răspunderea asigurătorilor.

În acest context, în temeiul dispoziţiilor art. 152 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi art. 22 alin. (1), alin. (4) şi alin. (7) din acelaşi act normativ, instanţele aveau obligaţia de a identifica şi de a pune în discuţia părţilor, calificarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, legiuitorul înţelegând să reglementeze, prin dispoziţiile legale menţionate, o obligaţie, iar nu o facultate a instanţei judecătoreşti, menită să fundamenteze principiul aflării adevărului în cauzele deduse judecăţii.

Spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este obligată, în exercitarea rolului activ, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Atât la instanţa fond, cât şi în apel, nu s-a pus în discuţia părţilor calificarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, iar instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia raportat strict la temeiul de drept invocat de reclamanţi referitor la asigurarea de persoane, fără a analiza incidenţa dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă, respectiv art. 2223 C. civ., care au fost invocate de pârâte, atât în primă instanţă, cât şi în apel şi au fost avute în vedere de instanţa de fond.

În susţinerea nelegalităţii hotărârii recurate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au invocat următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat incidenţa dispoziţiilor din Secţiunea II - din Condiţiilor de asigurare - Răspunderea legală către terţi (alţii decât pasagerii).

Instanţa trebuia să aibă în vedere calitatea de asiguraţi a pasagerilor - a căror moştenitorii sunt reclamanţii şi care, în această calitate, sunt beneficiari ai sumei asigurate, în ipoteza producerii riscului asigurat, şi nu pe cea de terţi, cum în mod greşit s-a reţinut.

Reclamanţii au calitate de moştenitori ai defuncţilor, victime ale accidentului aviatic, potrivit certificatelor de moştenitori nr. 120/09.12.2013, depuse la dosarul cauzei, şi, în această calitate, au solicitat pretenţiile derivate din poliţa de asigurare şi, nicidecum, în calitate de terţe persoane, cum, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, dispoziţiile legale incidente sunt cele privitoare la pasager, astfel cum acestea sunt reglementate de Secţiunea a III a din Condiţii de asigurare, şi nu clauza legală aplicabilă terţelor persoane - Secţiunea a II a din Condiţii de asigurare, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Răspunderea civilă a asigurătorului este una specială şi intervine în baza contractului de asigurare, ca urmare a producerii riscului asigurat, fiind incidente prevederile din Secţiunea III- Răspunderea legală faţă de Pasageri, din Contractul de Asigurare, coroborate cu dispoziţiile considerentului nr. 14 teza I şi II, precum şi art. 6 alin. (1) din Regulamentul (CE) 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului şi prevederile art. 2199 şi art. 2223-2226 C. civ. 1349 şi art. 1350 C. civ.

Ipoteza reţinută de instanţa de apel, în sensul că reclamanţii nu pot beneficia de plata despăgubirilor, în calitate de moştenitori ai pasagerilor decedaţi, lasă practic fără efecte juridice contractele şi poliţele de asigurare pentru pasagerii aeronavelor, întrucât pasagerii nu ar trebui să beneficieze de nicio compensaţie, ca urmare a producerii riscului asigurat, încălcându-se, în mod evident, dispoziţiile legale în materia asigurării aeronavelor.

Prin cererea de recurs, pârâtele au criticat soluţia curţii de apel invocând aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1958 şi 1960 din C. civ. german şi a art. 61, art. 80, art. 194 lit. a) din C. proc. civ. român.

În argumentarea recursului, au arătat că dreptul pretins prin cererea de intervenţie aparţine moştenitorilor, iar nu custodelui, acesta având doar dreptul de a reprezenta în justiţie pe titularul dreptului care este deja parte în proces.

La data formulării cererii de intervenţie, moştenitorii soţilor A. erau cunoscuţi, astfel încât puteau fi indicaţi de către custodele succesoral care acţiona în calitate de mandatar al acestora. Neindicarea numelor titularilor dreptului la acţiune reprezintă o încălcare a prevederilor art. 194 lit. a) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond a anulat cererea în temeiul art. 196 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit art. 61 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

În speţă, dreptul dedus judecăţii este un drept la despăgubire în baza unei poliţe de răspundere civilă, iar dreptul invocat prin cererea de intervenţie este tot un drept la despăgubire, izvorât din răspunderea civilă delictuală. În cuprinsul cererii de intervenţie se invocă prevederile art. 823 alin. (1) din C. civ. german - răspunderea civilă delictuală, titular al acestui drept fiind moştenitorii defuncţilor.

Potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. Aşadar, există o distincţie între dreptul de reprezentare în justiţie, inclusiv în ceea ce priveşte formularea acţiunii (care aparţine unui mandatar) şi dreptul valorificat prin intermediul acţiunii (care este al persoanei în patrimoniul căreia s-a născut acest drept.

Instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut că, în temeiul art. 1958 şi art. 1960 din C. civ. german, custodele succesoral are dreptul de a formula acţiuni în justiţie în vederea aducerii la masa succesorală a unor creanţe. Dispoziţiile art. 1958 din Codul german nu sunt incidente în cauză, având în vedere că acestea vizează creanţele împotriva moştenirii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Dispoziţiile art. 1959 şi art. 1960 din Codul german nu recunosc niciun drept la acţiune al custodelui succesoral. Chiar dacă art. 1960 alin. (2) din Codul german s-ar interpreta în sensul că îi conferă custodelui un drept la acţiune, acesta este doar un mandat, adică dreptul de a-i reprezenta pe succesori în justiţie.

În aprecierea recurentelor pârâte, afirmaţia custodelui că moştenitorii sunt neidentificaţi este falsă. În toate hotărârile instanţei succesorale din Germania depuse de custode şi pronunţate începând cu anul 2015, apar menţionaţi ca moştenitori, reclamanţii din prezenta cauză şi numita I., mama defunctei A. care participă la derularea procedurii personal sau prin mandatar J. De asemenea, la dosar există o decizie privind impozitul succesoral pentru numita I., din care rezultă un câştig prin succesiune 53.459 euro.

Potrivit art. 1944 din C. civ. german termenul de refuzare a moştenirii este de 6 săptămâni sau, în cazul în care la data deschiderii succesiunii defunctul a avut ultimul domiciliu în străinătate ori moştenitorul are ultimul domiciliu în străinătate, termenul este de 6 luni.

În speţă, nu există moştenitori testamentari, ci doar moştenitori legali mama, sora şi fratele dlui A. şi mama doamnei A., care au fost notificaţi de instanţa succesorală în legătură cu deschiderea succesiunii în Germania şi figurează încă din 2015 ca părţi în dosarul succesoral.

Recursul recurenţilor reclamanţi este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.

Potrivit art. 2223 C. civ., în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate.

În situaţia dedusă judecăţii, asigurarea de răspundere civilă (pentru aeronave) acoperă sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri pentru vătămarea/decesul persoanelor având calitatea de pasageri, în cazul survenirii unui eveniment aviatic.

Regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21.04.2004 privind cerinţele de asigurare a operatorilor de transport aerian şi al operatorilor de aeronave stabileşte: obiectul, domeniul de aplicare; definiţii; principiile asigurării; asigurarea privind răspunderea faţă de pasageri, bagaje, mărfuri şi faţă de terţi.

Operatorul de transport aerian sau operatorii de aeronavă, aşa cum sunt menţionaţi şi definiţi la art. 2 şi 3, trebuie să fie asiguraţi în ce priveşte răspunderea specifică activităţii aeriene faţă de pasageri şi părţi terţe.

Pasager înseamnă orice persoană care călătoreşte cu consimţământul operatorului de transport sau operatorului de aeronavă.

"Terţă parte" înseamnă orice persoană juridică sau fizică, cu excepţia pasagerilor şi a membrilor personalului de serviciu, atât din rândul echipajului de zbor, cât şi al echipajului de cabină.

Operatorii garantează existenţa asigurării pentru fiecare zbor, indiferent dacă aeronava utilizată le aparţine sau face obiectul unui acord de închiriere sau de operaţiuni comune sau de franciză etc.

Astfel cum rezultă din Poliţa de Asigurare Complexă a Aeronavelor seria x nr. x/28.09.2012, Actul adiţional nr. x/15.01.2013, valabilă la data accidentului, pârâtele G. S.A. şi F. s-au obligat la acordarea de despăgubiri asiguratului pentru corpul aeronavei - elicopterul tip x, fiind asigurat împotriva tuturor riscurilor sau a pierderilor fizice sau a avarierii în timpul zborului, a rulajului la sol sau a staţionării la sol, precum şi faţă de terţi şi pasageri, bagaje şi articole personale care decurg din dreptul de proprietate/operarea aeronavelor, în baza asigurării de către asigurat. Suma asigurată - limita unică combinată maximă (vătămare corporală, pagube materiale) este de 6.000.000 euro pentru fiecare accident/aeronavă. Această poliţă este o coasigurare, pârâtele asumându-şi riscul asigurat în mod diferit, respectiv: G. - 10%, iar F. - 90%.

Instanţa de apel a reţinut în mod fondat că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanţii, în calitate de rude ale pasagerilor decedaţi în accidentul aviatic, solicită obligarea asiguratorilor la plata unor despăgubiri reprezentând daune morale cauzate prin afectarea vieţii lor, prin suferinţele psihice şi destabilizarea întregului cadru familiar, etc.

Însă, în mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., a reţinut că, în raport de menţiunea din acţiunea introductivă a reclamanţilor, au calitatea de terţi şi a analizat această calitate prin raportare la dispoziţiile cuprinse în Secţiunea a II a şi Considerentul nr. 14 din Regulament, precum şi art. 2227 C. civ.

De altfel, motivarea instanţei este şi contradictorie, întrucât, odată a reţinut că "rezultă fără îndoială din cuprinsul cererii de chemare în judecată că reclamanţii, în calitate de rude ale pasagerilor decedaţi, au solicitat obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele morale provocate acestora", iar, ulterior, că "faţă de concluziile formulate de reprezentantul convenţional, se subliniază că nicicând în cursul procesului aceştia nu au valorificat calitatea lor de moştenitori şi nu au solicitat despăgubirile, calificându-le drept parte ale activului succesoral".

Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ., însă instanţa este ţinută de cauza juridică a cererii, de fundamentul pretenţiei formulate.

Prin cauza cererii de chemare în judecată se înţelege situaţia de fapt calificată juridic, iar judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text care corespunde situaţiei de fapt calificate juridic.

Calificarea juridică a situaţiei de fapt şi aplicarea textului de lege sunt două operaţiuni distincte, ce nu trebuie confundate, cea din urmă presupunând-o pe cea din dintâi.

Dacă reclamantul şi-a fundamental pretenţia pe răspunderea contractuală (art. 2199 C. civ.) rezultată din contractul de asigurare pentru răspundere civilă, în calitate de succesor al beneficiarului asigurării, hotărârea nu va putea fi motivată şi pronunţată pe temeiul asigurării de bunuri sau persoane.

Se constată, raportat la situaţia de fapt contradictorie reţinută privind fundamentul juridic al pretenţiilor formulate de către reclamanţi, că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 22 şi art. 152 C. proc. civ., cu consecinţa unei motivări contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv ce impune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În mod nelegal, în raport de obiectul şi cauza juridică a acţiunii, instanţa a analizat dreptul şi calitatea reclamanţilor prin referire la incidenţa dispoziţiilor din Secţiunea a II a - Condiţii de asigurare, care privesc răspunderea legală către terţi (alţii decât pasagerii), şi nu prin raportare la prevederile din Secţiunea a III a - răspunderea legală faţă de pasageri, din contractul de asigurare precum şi la temeiurile de drept pe care instanţa de recurs le consideră incidente, urmare a calificării juridice a cererii de chemare în judecată, respectiv art. 2199, art. 2223- 2226, art. 1349 - 1350 C. civ. şi regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează a analiza, în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă, prejudiciul pretins în acţiune de moştenitorii victimelor accidentului aviatic, care solicită a fi despăgubiţi pentru pierderea suferită, ţinând cont de împrejurarea că, în procesul penal, latura civilă nu a fost soluţionată.

Având în vedere soluţia de admitere a recursului reclamanţilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează a fi admis şi recursul pârâtelor, pentru ca, în raport de dezlegările date prin prezenta decizie, instanţa de apel să procedeze la o judecată unitară a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii A., C. şi B. şi de pârâtele G. S.A. şi F. S.A. împotriva deciziei nr. 628/A din data de 28 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20.06.2018.