State liability for judicial error: Rejection of civil delictual claim against prosecutors based on independence and lack of vicarious liability

Prin decizia civilă nr. 181/A din data de 8 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 144 din data de 9 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Vrancea, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura centrală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta A., apreciind-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a reţinut în mod greşit că nu s-a făcut dovada că durata procesului a fost excesivă şi a arătat că procesul penal s-a derulat pe o perioadă mai mare de 10 ani, aspect care i-a produs prejudiciile materiale şi morale pe care le-a indicat în cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susţinut şi că încă de la începutul anchetei judiciare a declarat în mod constant faptul că este o eroare judiciară şi că nu se face vinovată de faptele imputate şi pe tot parcursul urmăririi penale a încercat să îşi dovedească nevinovăţia, dar nu a fost lăsată.

A arătat că art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu face referire doar la soluţionarea în termen rezonabil a pricinii, ci şi la dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil.

O altă critică formulată de către recurenta-reclamantă vizează aprecierea instanţei de apel potrivit căreia în cauză nu s-a făcut dovada existenţei răspunderii civile delictuale, partea considerând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de lege şi că, în speţă, concluziile instanţelor de fond şi de apel sunt în totală neconcordanţă cu cele două hotărâri penale definitive, şi anume sentinţa penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj şi decizia penală nr. 1589/A/2015 a Curţii de Apel Cluj, la care instanţa de apel face trimitere, dar pe care nu le ia în considerare.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă că toată argumentaţia privind subordonarea specialiştilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi incidenţa dispoziţiilor art. 1373 C. civ. nu a fost luată în considerare şi a făcut trimitere la decizia nr. 805 din data de 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, arătând că prin aceasta s-a constatat că specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie se află, ierarhic, sub conducerea, supravegherea şi mai ales controlul nemijlocit al celor care constituie respectivul dosar - procurorilor.

Recurenta-reclamantă, printr-un alt motiv de recurs, a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a apreciat corectă respingerea ca nefondată a cererii cu motivarea că organele penale au ajuns să formuleze acuzaţii în baza unui probatoriu care la acea dată era în concordanţă cu dispoziţiile C. proc. pen., în condiţiile în care dispoziţiile art. 3 din acelaşi cod reglementa principiul aflării adevărului.

A subliniat că sentinţa Judecătoriei Cluj şi decizia Curţii de Apel Cluj fac dovada vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta, ambele hotărâri relevând nerespectarea dreptului la apărare, nerespectarea principiului egalităţii armelor, nerespectarea obligaţiei organelor judiciare de a asigura un proces echitabil, impus de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a atribuţiilor de către procurorul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei doi specialişti desemnaţi de către acesta.

În legătură cu daunele materiale şi morale a învederat că România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Făcând trimitere la cauza Vlad şi alţii contra României, a arătat că instanţa europeană a stabilit că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 6.1 din Convenţie şi a încurajat Statul român fie să modifice setul de căi de recurs interne şi existente, fie să introducă noi căi de recurs interne, cum ar fi o acţiune specifică în despăgubiri, care să fie reglementată prin dispoziţii legale clare şi coerente, în scopul de a asigura o reparaţie efectivă în cazul în care deja s-au produs încălcări ale acestor drepturi.

A considerat recurenta-reclamantă că este în total dezacord cu această solicitare a Curţii Europene a Drepturilor Omului precizarea primei instanţe potrivit căreia "dacă s-ar deschide părţilor posibilitatea de a obţine daune ori de câte ori acte procedurale ori procesuale au fost desfiinţate în instanţe ori în căi de atac, activitatea judiciară ar fi serios afectată şi scopul proceselor civile şi penale ar fi deturnat".

Recurenta-reclamantă a apreciat că are dreptul la despăgubiri materiale şi morale în raport de art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 52 din Constituţia României, sentinţa penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj, decizia penală nr. 1589/A din data de 18 decembrie 2015 a Curţii de Apel Cluj, art. 6 paragraful nr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, a susţinut că a dovedit depăşirea limitelor legii în exercitarea atribuţiilor de către procurorul de caz şi de către specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, existenţa răspunderii civile delictuale şi că hotărârile pronunţate în cauză au fost date cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin actele de procedură depuse la dosar, intimaţii-pârâţi au combătut susţinerile formulate de către recurenta-reclamantă şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, referitor la susţinerea acestui intimat în sensul că nu există subordonare profesională între specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi procurorul de caz, a subliniat că aceştia sunt angajaţii direcţiei şi au fost la dispoziţia procurorului. Faţă de aceste împrejurări, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 1373 C. civ., referitoare la obligaţia comitentului la repararea prejudiciului cauzat de prepuşii săi.

Totodată, a arătat că prin decizia nr. 805 din data de 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale s-a constatat că specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie se află ierarhic sub conducerea, supravegherea şi mai ales controlul nemijlocit al celor care constituie respectivul dosar (al procurorilor).

A mai considerat şi că susţinerea că nu s-au încălcat prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este neîntemeiată în raport de cele reţinute cu putere de lucru judecat de Judecătoria Cluj Napoca şi de Curtea de Apel Cluj.

În răspunsul la întâmpinarea formulată de către Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, recurenta-reclamantă a susţinut că răspunderea statului pentru prejudicii cauzate cetăţenilor săi prin acte sau fapte ale autorităţilor de stat, oricare ar fi acestea, este reglementată de mai multe texte legale şi nu numai de art. 538 C. proc. pen.

De asemenea, a apreciat că este neîntemeiată afirmaţia că nu s-au arătat care dintre garanţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului au fost încălcate, întrucât prin hotărârile penale pronunţate de Judecătoria Cluj Napoca şi Curtea de Apel Cluj s-a constatat că mijloacele de probă trebuie supuse analizei având ca obiectiv asigurarea respectării standardelor impuse de principiul egalităţii armelor şi de principiul contradictorialităţii, din perspectiva obligaţie organelor judiciare de a asigura un proces echitabil, impus de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 aprilie 2018, Înalta Curte a admis în principiu prezentul recurs, fixând termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Înalta Curte cu privire la recursul pendinte reţine următoare:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumelor de 382.117 RON, actualizată începând de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, şi 2.000.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a erorii judiciare săvârşite asupra sa în procesul penal declanşat la data de 5 martie 2006 şi finalizat la data de 18 decembrie 2015 (dosar de urmărire penală nr. x/2005 şi dosar instanţă nr. x/2010).

În drept au fost invocate art. 1349, art. 1357 şi art. 1373 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 septembrie 2016, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie reţinând, în esenţă, neincidenţa prevederilor art. 1373 C. civ.

Totodată, în raport de dispoziţiile art. 223 C. civ., a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministrului Finanţelor Publice pentru Statul român.

Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 144 din data de 9 martie 2017, a respins cererea formulată de reclamantă A. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie ca fiind promovată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Apelul promovat de către reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă prin decizia civilă nr. 181A din data de 8 septembrie 2017.

La data de 24 noiembrie 2017, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost înregistrat recursul promovat de către reclamanta A. împotriva deciziei pronunţate de către Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prioritar, Înalta Curte reţine că soluţia dată de către prima instanţă cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministrului Finanţelor Publice pentru Statul român nu a fost atacată în cauză, iar în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a doi dintre pârâţi, aceasta nu a fost criticată în mod direct, însă, atât prin memoriul de apel, cât şi prin cel de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, iar instanţa de apel a reţinut că, în lipsa unui raport de subordonare în sensul prevăzut de art. 1373 C. civ., nu se poate reţine legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin demersul judiciar iniţiat recurenta-reclamantă a solicitat repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a erorii judiciare săvârşite asupra sa în procesul penal în care a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie (dosar x/2005) şi finalizat prin soluţia de achitare dată prin sentinţa penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. x/2010 (apelul declarat împotriva acesteia fiind respins prin decizia penală nr. 1589/A/2015 a Curţii de Apel Cluj).

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, în dezvoltarea căruia recurenta-reclamantă a invocat că instanţele de fond şi de apel au constatat în mod greşit că nu s-a făcut dovada că durata procesului a fost excesivă, Înalta Curte reţine că acesta nu poate fi primit, întrucât prin cererea de chemare în judecată partea nu a înţeles să învestească instanţa cu judecarea unui capăt de cerere având ca obiect despăgubiri pentru durata excesivă a procedurilor, ci a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin pretinsa eroare judiciară săvârşită în procesul penal.

Prin celelalte critici formulate, recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit şi în contradicţie cu cele reţinute prin hotărârile penale pronunţate în cauză că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, precum şi că tot eronat aceeaşi instanţă a constatat că în mod corect a fost respinsă cererea ca nefondată atâta vreme cât organele penale au ajuns să formuleze acuzaţii în baza unui probatoriu ce era în concordanţă cu dispoziţiile C. proc. pen. de la acea dată.

Pentru a constata că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi a menţine soluţia de respinge a acţiunii, ca nefondate, instanţa de apel a avut în vedere cele stabilite prin sentinţa penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi decizia penală nr. 1589/A/2015 a Curţii de Apel Cluj, precum şi dispoziţiile legale care guvernează materia răspunderii civile delictuale şi a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

A reţinut că în cauză nu se verifică existenţa unui raport de prepuşenie şi, prin urmare, nici legitimarea procesual pasivă a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi, totodată, nici nu au fost evidenţiate fapte care să determine concluzia că ar fi fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, astfel încât nu poate fi constatată comiterea cu vinovăţie a vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Susţinând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, printre care şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta-reclamantă a arătat că faptul generator al suspendării sale din funcţia de director şi trimiterea în judecată este exact rechizitoriul întocmit în baza rapoartelor de constatare, calificate de către cele două instanţe penale că au încălcat principiul egalităţii de arme şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi în motivarea apelului şi a recursului, recurenta-reclamantă a arătat că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul penal în care a fost trimisă în judecată s-a reţinut că toată acuzarea s-a bazat pe două rapoarte de constatare realizate de către specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu privire la care instanţa de judecată a considerat că vehiculează o mare cantitate de informaţie incorect ierarhizată din punct de vedere juridic sau eronată, constările acestor specialişti depăşindu-le competenţele şi fiind lipsite de semnificaţia juridică atribuită de procuror; interpretările juridice eronate din rechizitoriu sunt preluate din aceste rapoarte, cu privire la care s-a reţinut că au fost încălcate principiul egalităţii de arme şi cel al contradictorialităţii.

Înalta Curte apreciază, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că aspectele reţinute cu privire la aceste rapoarte de către instanţele de judecată în procesul penal nu pot duce la concluzia că prin cele două hotărâri penale s-a statuat cu privire la săvârşirea unei fapte ilicite de către procuror sau a existenţei vreunei forme de vinovăţie a acestuia, instanţele cercetând rapoartele în contextul analizării probelor şi a temeiniciei acuzaţiilor formulate, fără a reţine încălcarea cu rea-credinţă a unor dispoziţii legale pe parcursul urmăririi penale.

În acest sens, în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel care a soluţionat procesul penal, s-a reţinut că "din perspectiva noului C. proc. pen., ce guvernează judecarea apelului de faţă, este discutabil dacă rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, ce au fost contestate, constituie mijloace de probă în absenţa efectuării, din motive obiective, a expertizei judiciare, prevăzute de art. 172 alin. (12) C. proc. pen." - prin urmare a fost constatat caracterul obiectiv al neefectuării expertizei, iar instanţa a procedat la analiza aptitudinii celor două rapoarte de a avea caracterul unei probe în dosar şi a valorii acestora în cadrul materialului probator.

Fapta ilicită constă în acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită este necesar, aşadar, ca acţiunea sau inacţiunea să fie contrară ordinii sociale şi reprobată de societate, să fie consecinţa unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.

Pornind de la faptul că ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă anumite dispoziţii legale, principii ori reguli se ajunge la fapta ilicită, adică acea faptă care declanşează răspunderea.

Fapta ilicită poate consta în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut şi ocrotit de lege.

Exercitarea unui drept este considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o persoană, o astfel de exercitare abuzivă dând naştere obligaţiei de dezdăunare potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Aşadar, nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite dacă exerciţiul dreptului a fost orientat spre realizarea finalităţii în vederea căruia acesta a fost prevăzut de lege, dacă instanţa a constatat că niciun element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenţia de a se acţiona în vederea păgubirii reclamantului.

Evaluarea bunei-credinţe în exercitarea dreptului este esenţială în stabilirea eventualei răspunderi civile delictuale a pârâtului.

Drept urmare, fapta ilicită constă în exercitarea unui demers în mod abuziv, cu rea-credinţă, prin denaturarea scopului legitim pentru care acest demers a fost reglementat de legiuitor.

În speţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, urmărirea penală finalizată cu trimiterea în judecată a recurentei-pârâte nu poate constitui prin ea însăşi o faptă ilicită în sensul dispoziţiilor art. 1357 C. civ., atât timp cât nu au fost constatate încălcări ale normelor legale ce reglementează această etapă a procesului penal.

Dacă nu este îndeplinită cerinţa faptei ilicite, sunt lipsite de suport şi celelalte condiţii ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Raportat la invocarea art. 1373 C. civ. privind existenţa unui raport de prepuşenie, care atrage răspunderea comitentului pentru faptele prepuşilor, Înalta Curte constată că prezintă relevanţă dispoziţiile legale care reglementează statutul procurorilor şi, în acord cu concluziile instanţei de apel şi contrar susţinerilor recurentei-reclamante, reţine că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1373 C. civ., întrucât, în temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorul este independent în exercitarea atribuţiilor profesionale, în condiţiile legii.

Procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat, aşa după cum rezultă în mod expres din prevederile legale anterior menţionate, potrivit cu care "în soluţiile dispuse procurorul este independent, în condiţiile legii".

De asemenea, art. 132 din Constituţia României statuează că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege.

Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii legale, nu se poate concluziona că procurorul se află într-un raport de prepuşenie de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a parchetului sau a statului.

În plus, în ceea ce priveşte categoria profesională a procurorilor, condiţiile răspunderii sunt prevăzute prin lege specială, derogatorie de la normele dreptului comun, şi anume art. 1357 C. civ., în temeiul principiului specialia generalibus derogant. Această concluzie se desprinde din cuprinsul prevederilor art. 94 din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora procurorii "răspund civil, disciplinar şi penal în condiţiile legii".

Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către procuror are ca situaţie premisă comiterea unei greşeli care se poate constitui într-o eroare judiciară.

Legea fundamentală a consacrat principiul răspunderii directe a statului şi a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a procurorilor.

În cazul unei erori judiciare răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana prejudiciată revine în sarcina Statului, concluzie care se fundamentează pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Procurorul vinovat de producerea unei erori judiciare răspunde, în subsidiar, faţă de stat, care, potrivit art. 52 alin. (2) teza finală din Constituţie coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, se poate îndrepta împotriva procurorului cu o acţiune în regres.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procesele penale sau în alte procese, distincţie care rezultă din prevederile art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în ceea ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispoziţiile C. proc. pen., prevederi legale care nu corespund situaţiei în care s-a aflat recurenta-reclamantă, întrucât aceasta nu a fost condamnată definitiv şi nu a suportat măsuri restrictive de libertate.

În ceea ce priveşte eroarea judiciară decurgând din alte procese, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă penală sau disciplinară împotriva procurorului pentru o faptă săvârşită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Exercitarea atribuţiilor specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă reprezintă o abatere disciplinară prevăzută la art. 99 lit. (t) din Legea nr. 303/2004, iar potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, competenţa de a se pronunţa în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor şi de a identifica în concret existenţa unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Giuran împotriva României) s-a statuat în sensul că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă în procedura anterioară, constă în imposibilitatea neutralizării sau cercetării sale în alt fel.

Simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unor erori judiciare în procedura anterioară.

Prin urmare, instanţa de judecată învestită cu acţiunea în repararea prejudiciului nu poate cerceta în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală activitatea desfăşurată de procuror în legătură cu urmărirea penală, întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a părţii, în considerarea dispoziţiilor legale speciale mai sus reţinute.

Încălcarea normelor de drept de către procuror, prin exercitarea atribuţiilor specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie să se stabilească în prealabil în cadrul procedurii speciale, recurenta-reclamantă neindicând o astfel de situaţie ca premisă pentru antrenarea răspunderii statului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a mai susţinut că toată argumentaţia sa cu referire la subordonarea faţă de procuror a specialiştilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu a o fost luată în considerare de către instanţele de fond şi de apel.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită având în vedere că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a susţinut că prejudiciul moral şi material suferit a fost produs de anchetarea şi inculparea sa cu consecinţa derulării procesului penal.

Astfel, întrucât faptele cu privire la care partea a susţinut că sunt cele care i-au creat prejudiciul aparţin procurorului şi nu specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar cererea a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, în mod corect instanţele, raportat la cadrul procesual al cauzei şi la dispoziţiile legale incidente, au analizat dacă procurorul se află în poziţia prepusului de natură să atragă răspunderea reglementată de art. 1373 C. civ., fără a avea relevanţă subordonarea specialiştilor faţă de acesta.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurenta-reclamantă cu referire la reţinerile primei instanţe, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs care este ţinută a verifica, prin prisma motivelor de recurs, legalitatea hotărârii pronunţate de către instanţa de apel - hotărâre împotriva căreia este îndreptată calea de atac exercitată de parte - şi nu aspecte care au fost reţinute de către prima instanţă în motivarea sentinţei.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente".

În cauză, în raport de valoarea obiectului cauzei şi de natura pretenţiilor (se solicită acordarea de despăgubiri pentru daune materiale în valoare de 382.117 RON şi despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţie în cuantum de 2.000.000 RON), în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. f), art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru pentru judecata în primă instanţă în cuantum de 7.526,17 RON (7.426,17 RON pentru despăgubirile pentru daunele materiale pretinse şi 100 de RON pentru despăgubirile pentru daunele morale solicitate).

Conform art. 23 lit. b) din acelaşi act normativ, "cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani, dar nu mai puţin de 20 RON". Prin urmare taxa datorată de către recurenta-reclamantă pentru judecarea apelului declarat în cauză este în cuantum de 3763,085 RON (3713,085 RON raportat la capătul de cerere privind daunele materiale şi 50 RON pentru cel vizând daunele morale pretinse).

Prezentul litigiu nu este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea de şedinţă din data de 6 iunie 2018, pronunţată de această instanţă în dosarul nr. x/2016, prin care a fost soluţionată cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în dosarul de recurs.

Prin urmare, reţinând că pentru fazele procesuale anterioare recurenta-reclamantă nu a achitat taxa judiciară de timbru datorată, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 7.526,17 RON datorată în primă instanţă şi în cuantum de 3.763,085 RON pentru soluţionarea dosarului în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 181/A din data de 8 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 7.526,17 RON datorată în primă instanţă şi în cuantum de 3.763,085 RON pentru soluţionarea dosarului în apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.06.2018.