Trademark infringement injunction affirmed; solidary liability for court costs reformed to proportional allocation

Prin sentinţa civilă nr. 751 din 29 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosar nr. x/2011, s-au respins excepţiile lipsei de interes, invocată de către pârâta S.C. A. S.R.L., respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.C. B. S.R.L.

S-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. C. S.A.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a fost obligată să înceteze de îndată şi să se abţină pe viitor pe durata de valabilitate a mărcii D. deţinută de către reclamantă, de la săvârşirea următoarelor activităţi comerciale ilicite: aplicarea semnului "D." ori a altor semne identice sau similare pe produse din categoria băuturi alcoolice, inclusiv pe ambalajul sau etichetele unor astfel de produse, prin orice metodă, producerea, deţinerea, depozitarea, oferirea spre vânzare în orice mod a produselor din categoria celor de mai sus sub semnul "D.", ori alte semne identice sau similare cu marca înregistrată "D.", utilizarea pe documente ori pentru informarea publică, publicitate, activităţi de marketing a semnului "D." ori a unor semne identice sau similare ce contravin mărcii înregistrate "D.".

Pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. F. S.R.L.- societate în insolvenţă, S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. au fost obligate să înceteze de îndată şi să se abţină pe viitor pe durata de valabilitate a mărcii "D." deţinută de reclamantă, de la săvârşirea următoarelor activităţi comerciale ilicite: cumpărarea, deţinerea, depozitarea, oferirea spre vânzare sau comercializarea în orice mod de produse din clasa băuturi alcoolice sub semnul "D." ori alte semne identice/similare mărcii "D.", utilizarea pe documente ori pentru informarea publică, publicitate, activităţi de marketing a semnului "D." ori a unor semne identice sau similare ce contravin mărcii înregistrate "D.".

Pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. F. S.R.L. - societate în insolvenţă, S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. au fost obligate să publice dispozitivul prezentei hotărâri într-un ziar de circulaţie naţională şi într-un ziar local distribuit în judeţele Timiş şi Bihor pe propria cheltuială în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a prezentei, în caz contrar autorizând reclamanta să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtelor.

Toate pârâtele au fost obligate să retragă toate produsele purtând semnul "D." de pe piaţă şi să distrugă etichetele/ambalajele unor astfel de produse şi materiale publicitare ce fac referire la acestea autorizând reclamanta ca în caz de refuz să procedeze astfel pe cheltuiala pârâtelor.

Pârâtele au fost obligate, în solidar, să achite reclamantei suma de 36.138,24 RON reprezentând cheltuieli de judecată compuse din 25.000 RON reprezentând onorariu avocaţial parţial şi 11.138,24 RON reprezentând cheltuieli de deplasare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele S.C. H. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L.

Prin decizia nr. 2/A din data de 11 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 751 din 28.09.2017 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2011 *, pe care a menţinut-o. A anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta S.C. H. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe. A obligat pe numitele apelante să plătească intimatei S.C. C. S.A., suma de 6.078,67 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Cu privire la apelul pârâta S.C. H. S.R.L.

La termenul de judecata din data de 11 ianuarie 2018, Curtea de apel în temeiul art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 197 teza II C. proc. civ., a invocat excepţia de netimbrare a apelului formulat de reclamant, excepţie pe care a apreciat-o întemeiată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 23 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, pentru termenul de judecată din 11.01.2018, apelanta S.C. H. S.R.L. a fost citată cu menţiunea de a timbra cu suma de 0,15 RON timbru judiciar, sub sancţiunea anulării apelului ca insuficient timbrat.

Timbrul judiciar era datorat de către apelantă deoarece acţiunea a fost introdusă sub imperiul O.G. nr. 32/1995, care reglementa această obligaţie.

Apelanta S.C. H. S.R.L. nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Potrivit art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 "În cazul nerespectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru."

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunea şi cererile introduse la instanţa judecătorească sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Aceste taxe sunt datorate atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice şi ele se plătesc anticipat.

Întrucât taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de instanţă, potrivit înştiinţării transmise, şi nu ne aflăm în prezenţa unei acţiuni sau persoane faţă de care operează scutirea legală de obligaţia timbrării, instanţa de judecată urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013, la care face trimitere art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, potrivit cărora taxele de timbru se plătesc anticipat, iar în caz contrara acţiunea sau calea de atac va fi anulată, astfel că, în baza art. 480 alin. (1), art. 248, coroborat cu art. 197 teza a II-a C. proc. civ., va dispune anularea apelului declarat de pârâta S.C. H. S.R.L., ca insuficient timbrat.

Cu privire la apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., apelanta a arătat că prima instanţă nu a ţinut seama de materialul probator cu înscrisuri din care a rezultat că a încetat din anul 2011 orice activitate comercială cu A. S.R.L. referitoare la produsele purtând marca D. De asemenea, din probatoriu a rezultat faptul că A. S.R.L. a încetat să producă şi să comercializeze produsul alcoolic D. Faţă de cele două aspecte de mai sus, apelanta a apreciat că acţiunea reclamantei trebuia respinsă, ea rămânând fără obiect.

Curtea de apel constată că acest motiv de apel este nefondat deoarece apelanta a avut relaţii comerciale cu pârâta S.C. A. S.R.L. în cursul anilor 2010 - 2011 - 2012, împrejurare recunoscută de aceasta din urmă prin răspunsurile formulate la interogatoriu, astfel că deţinea produse comercializate sub marca D. pentru cel puţin o perioadă ulterioară introducerii acţiunii la data de 17.01.2011, şi nu avea acordul S.C. C. S.A. în acest sens.

Marca deţinută de către reclamantă este protejată şi în prezent, potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. x, valabil pe o perioadă de 10 ani, începând cu data de 08.09.2010, data depozitului iniţial fiind 08.09.2000.

Ultimul contract încheiat între apelantă şi pârâta S.C. A. S.R.L. este din data de 05.01.2011 pentru un an de zile cu privire la cantităţile acolo enumerate, şi îşi întinde efectele şi pentru o perioadă ulterioară introducerii acţiunii, iar cu privire la cantităţi trebuie avut în vedere şi faptul că între aceste pârâte s-a încheiat în fiecare an câte un astfel de contract, începând cu anul 2007 tocmai în vederea asigurării fluidizării şi existenţei produselor în circuitul comercial fără a exista lipsa produsului.

La interogatoriu apelanta recunoaşte că a achiziţionat produsele în cauză până în noiembrie 2011 .

Faptul că a încetat orice activitate comercială cu A. S.R.L. referitoare la produsele purtând marca D., ulterior introducerii acţiunii, nu face ca această acţiune să fie nefondată sau lipsită de interes ori de obiect, deoarece din cuprinsul art. 36 din Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile şi indicaţiile geografice, rezultă că înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă; c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.

În aplicarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; c) punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn; d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Prin hotărârea judecătorească din acţiunea în contrafacere ce a făcut obiectul dosarului nr. 4468/2005 instanţa judecătorească îi interzisese în mod explicit A. S.R.L. să mai aplice, pe orice produse din clasa "băuturi alcoolice", să deţină, să ofere spre vânzare sau să comercializare în orice mod pe teritoriul României şi/sau la export sau să utilizeze pe documente ori pentru publicitate/marketing, atât semnul D., cât şi orice semne identice sau similare cu semnul D., cu toate acestea, intimata-pârâtă a găsit o modalitate să fraudeze dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti, comercializând în continuare băuturi alcoolice sub denumirea D., de aceea, faţă de istoricul încercărilor intimatei-pârâte de înregistrare a mărcii D. şi ulterior D., de istoricul relaţiei dintre reclamantă şi pârâtă, în special promovarea şi pronunţarea acţiunii în contrafacere împotriva acesteia, instanţa de fond a apreciat corect că este dovedită şi intenţia frauduloasă la momentul înregistrării mărcii în litigiu, în sensul că aceasta a urmărit cu rea-credinţă să profite de consacrarea pe piaţă a mărcii apelantei încă din anul 2000 în segmentul de public relevant.

Efectul de opozabilitate al anulării mărcii din dosarul nr. x/2011 şi al înscrierii mărcii D. la OSIM se întinde şi în ce o priveşte pe apelantă, protecţia mărcii întinzându-se pe întregul teritoriu al României conform art. 4 din legea specială.

Efectul anulării mărcii D. deţinută de S.C. A. S.R.L., este unul retroactiv, astfel că apărările vizând încheierea unui raport comercial cu pârâta principal care la acel moment deţinea o marcă valabilă, nu pot fi primite ca fondate.

Instanţa de fond a avut în vedere şi hotărârile judecătoreşti pronunţate faţă de A. S.R.L., respectiv: decizia civilă nr. 461/2014 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosar nr. x/2011, decizie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J. potrivit cărora A. S.R.L. nu mai putea produce băuturile alcoolice D. vizate.

Cu toate acestea, trebuie ţinut seama că anterior mai exista o hotărâre judecătorească prin care instanţa de judecată o obligase pe intimata-pârâtă A. S.R.L. să mai aplice, pe orice produse din clasa "băuturi alcoolice", să deţină, să ofere spre vânzare sau să comercializare în orice mod pe teritoriul României şi/sau la export sau să utilizeze pe documente ori pentru publicitate/marketing - semne identice sau similare cu semnul D., conţinute în marca individuală combinată nr. 45737 şi că intimata-pârâtă a continuat să comercializeze produse alcoolice D., până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1267/19.12.2005 a Tribunalului Maramureş.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a acţionat cu intenţia frauduloasă de a-l împiedica pe titularul mărcii D. de a-şi comercializa produsele sub această marcă, pe care o folosea pentru a-şi identifica propriile produse încă din anul 2000, chiar şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti împotriva acesteia, astfel că acest argument al existenţei unei hotărâri judecătoreşti şi că în aceste condiţii nu ar mai exista interes, nu poate fi primit, tocmai având în vedere perseverenţa A. S.R.L. în acţiunile frauduloase, în care a atras şi pe pârâta apelantă.

Reclamanta a făcut dovada aspectelor la care a făcut referire în petitele acţiunii sale cu privire la deţinerea de către reclamantă în mod legal a mărcii, la anularea mărcii similare de către pârâta A. S.R.L., utilizarea nelegală de către această pârâtă a mărcii, comercializarea sub această marcă nelegală de către toate pârâtele, ceea ce constituie o faptă ilicită, săvârşită de către toate pârâtele, doza de culpă sau modalitatea acesteia fiind nerelevantă în condiţiile de opozabilitate a anulării mărcii şi a retroactivităţii efectelor acestei nulităţi.

Din faptul comercializării în trecut, folosirea ilegală a mărcii, ce rezultă din retroactivitatea efectelor nulităţii opozabilă şi apelantei, şi din nulitatea dispusă în dosarul nr. x/2011 rezultă ilicitatea acţiunilor apelantei şi legalitatea obligaţiilor dispuse pentru prezent şi pentru viitor, interzicerea activităţi comerciale ilicite, prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Interzicerea activităţi comerciale ilicite: aplicarea semnului "D." ori a altor semne identice sau similare pe produse din categoria băuturi alcoolice, inclusiv pe ambalajul sau etichetele unor astfel de produse, prin orice metodă, producerea, deţinerea, depozitarea, oferirea spre vânzare în orice mod a produselor din categoria celor de mai sus sub semnul "D.", ori alte semne identice sau similare cu marca înregistrată "D.", utilizarea pe documente ori pentru informarea publică, publicitate, activităţi de marketing a semnului "D." ori a unor semne identice sau similare ce contravin mărcii înregistrate "D.", trebuie analizată prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998, care permite o atare interzicere pentru prezent şi viitor, tocmai având în vedere activităţile din trecut.

Apelanta nu a făcut dovada că nu mai deţine produsele, în timp ce reclamanta a făcut dovada că la un moment dat pârâta a deţinut acele produse, deţinere şi comercializare care era ilicită, dat fiind că nulitatea dispusă dosarul nr. x/2011 produce efecte retroactive şi este opozabilă şi apelantei.

Încetarea faptelor la un moment dat nu este de natura a înlătura caracterul actual al interesului acţiunii reclamantei în contextul perseverenţei manifestate de către pârâta S.C. A. S.R.L., în încălcarea drepturilor reclamantei de această natură, care a cooptat şi pe celelalte pârâte în activităţile frauduloase.

Având în vedere că efectele nulităţii dispusă în dosarul nr. x/2011 se produc retroactiv şi sunt opozabile şi apelantei, nu se poate susţine că efectele faptei ilicite care s-au produs în trecut nu pot fi înlăturate prin sentinţa pronunţată în cauză şi că acea sentinţă ar avea efecte doar pentru viitor, cât timp repararea prejudiciului are în vedere şi momentul în care acesta s-a produs şi repararea integrală a acestuia, care vizează toate momentele, când a produs efectele ilicite - trecut, prezent şi viitor.

Faptul că societatea apelantă, din anul 2011 nu a mai avut niciun fel de raporturi comerciale privind produse D., nu înlătură necesitatea soluţionării litigiului pentru perioada în care apelanta a avut activitatea ilicită, activitatea supusă analizei instanţei, prin prisma faptului că a achiziţionat ilicit acele produse, perioada în care a achiziţionat acele produse este cea supusă analizei instanţei, iar nulitatea dispusă în dosarul nr. x/2011 produce efecte retroactive şi pentru perioada supusă analizei în prezenta cauză, nulitatea fiind opozabilă apelantei prin prisma pronunţării nulităţii, opozabilă tuturor terţilor, deci şi celor cu care pârâta A. S.R.L. avea raporturi comerciale.

Înlăturarea pentru prezent şi viitor a efectelor activităţii ilicite permite admiterea acţiunii, aşa cum a fost arătată mai sus, cu privire la activităţi comerciale ilicite detaliate mai sus.

Prima instanţă a avut în vedere şi hotărârile judecătoreşti pronunţate faţă de A. S.R.L., respectiv decizia civilă nr. 461/2014 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în dosar x/2011, decizie rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J. potrivit cărora A. S.R.L. nu mai putea produce băuturile alcoolice D. vizate, şi tocmai în considerarea acestora a admis în mod corect acţiunea.

Având în vedere că apelanta a cumpărat, a deţinut şi a avut în depozit produse din clasa de băuturi sub semnul D., cel puţin pentru o perioadă suspusă analizei prin acţiune, iar efectele nulităţii se întind şi pentru trecut, efecte care se impun a fi înlăturate, nu a dovedit că nu deţine produse şi materiale de publicitate, obligarea apelantei prin sentinţa primei instanţe să retragă produsele şi să distrugă etichete şi materiale publicitare este temeinică şi sub aspectul obligării să publice dispozitivul hotărârii, prin prisma obligaţiilor impuse de art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Prima instanţă a soluţionat corect condiţia existenţei interesului pentru soluţionarea petitelor admise prin hotărârea apelată întrucât la data pronunţării sentinţei în 2017 subzista acest interes, şi se identifică cu folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii judiciare, anume înlăturarea efectelor faptei ilicite, efecte care se întind şi în prezent, şi se cuvin a fi protejate drepturile reclamantei, prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea de apel consideră că instanţa de fond a apreciat corect că reclamanta are interes a obţine obligarea pârâtelor la respectarea drepturilor sale decurgând din deţinerea mărcii D., chiar ulterior anulării celei denumite D., obiectul cauzelor şi natura drepturilor protejate fiind diferite.

Cu privire la motivul de apel referitor la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, apelanta a arătat că urmare a admiterii apelului şi respingerii acţiunii pe fond în apel, consecinţa era respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată către reclamantă. Obligarea societăţii la plata cheltuielilor de judecată, în solidar, fiind profund inechitabilă şi nelegală faţă de dispoziţiilor art. 274 - 277 C. proc. civ. vechi. Consideră că are prioritate aplicarea principiului înscris în art. 274 C. proc. civ. potrivit căruia fiecare coparticipant este ţinut să suporte cheltuielile de judecată pe care le-a provocat.

Curtea de apel constată că acest motiv de apel este nefondat deoarece pârâta este în culpă procesuală, dat fiind că acţiune a fost admisă, iar o recunoaştere a tuturor pretenţiilor, ce putea duce la scutirea de la plata cheltuielilor de judecată, se putea face doar până la prima zi de înfăţişare, condiţie neîndeplinită în cauză.

Obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor este corectă, prin prisma art. 277 C. proc. civ., care prevede că "Dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei."

Cum raportul de drept este întemeiat pe nulitatea absolută, opozabilă apelantei, şi pe răspunderea civilă delictuală, fapta delictuală fiind săvârşită de apelantă împreună cu pârâta S.C. A. S.R.L., şi de aceasta din urmă împreună cu cealaltă pârâtă S.C. H. S.R.L., rezultă că în mod corect a fost reţinută solidaritatea, prejudiciul suferit de reclamantă fiind urmarea acţiunilor tuturor pârâtelor, indiferent de starea lor ulterioară faptei ilicite, deoarece efectele faptei ilicite şi cele ulterioare, cum ar fi insolvabilitatea uneia dintre ele, trebuind să fie suportate de pârâte între ele, iar nu de către reclamantă.

În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât şi al art. 282 şi urm. C. proc. civ., curtea a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 751 din 28.09.2017 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2011, pe care o va menţine.

În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. a obligat apelantele pârâta S.C. B. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L., aflate în culpă procesuală faţă de respingerea, respectiv anularea apelului, să plătească intimatei S.C. C. S.A., suma de 6.078,67 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat potrivit ordinului de plată. Onorariul nu a fost redus şi nu a fost pus în discuţie acest aspect având în vedere volumul de muncă şi durata procesului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

I. Este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde, pe lângă celelalte elemente enumerate, calea de atac şi termenul în care se poate exercita. În conformitate cu prevederile art. 299 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., hotărârile date în apel sunt supuse recursului, iar potrivit alin. (2) din acelaşi articol, recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea dată în apel. În speţă, instanţa superioară este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Din dispozitivul deciziei atacate, lipsesc elementele obligatorii prevăzute la art. 261 alin. (1) pct. 7, anume calea de atac şi termenul în care se poate exercita. Aşa fiind, datorită faptului că instanţa de apei a încălcat o normă de procedură obligatorie, consecinţa este cea a nulităţii hotărârii atacate.

II. Decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtă deoarece reclamanta-intimată nu are interes în promovarea prezentei cereri, în ceea ce o priveşte pe recurentă, şi cererea introductivă a rămas fără obiect.

Interesul reclamantei nu mai este actual, deoarece recurenta nu mai avea niciun fel de relaţie contractuală cu pârâta S.C. A. S.R.L, cu mult timp înainte de pronunţarea hotărârii în primă instanţă, aceasta nemaiachiziţionând băutura alcoolică D. începând cu anul 2011 şi nici nu mai deţine, în stoc, asemenea produse. Mai mult, recurenta nu a deţinut niciodată etichetele, ambalajele şi materiale publicitare şi nici nu avea cum să le deţină deoarece nu au fost livrate niciodată asemenea produse de către S.C. A. S.R.L., iar reclamanta nu a făcut o asemenea dovadă.

Apoi, având în vedere faptul că orice sentinţă dispune numai pentru viitor, la data de 28.09.2017, data pronunţării hotărârii în primă instanţă, recurenta nu mai putea fi obligată la nimic, deoarece aşa cum a arătat anterior, nu mai avea niciun fel de raporturi contractuale comerciale având ca obiect produse D., cererea reclamantei fiind rămasă fără obiect.

De asemenea instanţa de apel, a făcut o aplicare greşită a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti. Este adevărat că prin decizia civil nr. 461/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.CJ, a fost anulată marca D. înregistrată de S.C. A. S.R.L., şi că, faţă de aceasta produce efecte retroactive, însă faţă de recurentă această hotărâre are un efect de opozabilitate doar de la data rămânerii definitive, deoarece este un terţ faţă de aceasta. În consecinţă, trebuie distins între principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi principiul opozabilităţii aceloraşi efecte, care se manifestă în relaţia cu terţii, prin interzicerea acestora să le ignore şi să le încalce, beneficiind de o prezumţie legală în baza art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ., însă numai după intrarea hotărârii în puterea de lucru judecat. Aşa fiind, cu mult timp înainte de rămânerea definitivă a susmenţionatei hotărâri, recurenta nu a mai comercializat niciun fel de produs cu marca D. şi, în consecinţă, solicitările reclamantei de a retrage produsele cu această marcă, de a distruge etichetele şi materialele publicitare şi de a publica dispozitivul hotărârii, sunt lipsite de obiect şi nelegale.

Apoi, decizia atacată este nelegală si în ceea ce priveşte respingerea apelului său referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de dispoziţiile art. 274 - 277 C. proc. civ., apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestora, întrucât obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu trebuia făcută în solidar, ci eventual proporţional, conform art. 277 C. proc. civ. Procedând de această manieră, instanţa a creat o situaţie total nefavorabilă recurentei, deoarece celelalte pârâte sunt în stare de insolvenţă, iar în cazul în care ar fi nevoiţi să achite întreaga sumă ce reprezintă cheltuieli de judecată, ar fi în imposibilitate de a recupera partea din cheltuieli ce le revine co-pârâtelor. Prin urmare, în mod nelegal a respins apelul. Din această perspectivă, în ipoteza admiterii acţiunii, pot fi obligaţi eventual, în temeiul art. 277 C. proc. civ. doar proporţional cu cheltuielile provocate de către fiecare, cu înlăturarea solidarităţii pasive care este nejustificată.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondată excepţia nulităţii recursului prin care se susţine că recurenta ar fi invocat aceleaşi motive ca şi în apel.

În primul rând, aşa cum observă şi intimata, primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează lipsa unor menţiuni cu privire la calea de atac din dispozitivul deciziei instanţei de apel, fiind evident un motiv nou de recurs ce aduce în discuţie o problemă de legalitate a deciziei. Dacă este sau nu fondat nu reprezintă o problemă de nulitate a recursului.

Atâta timp cât există cel puţin un motiv de recurs care îndeplineşte condiţiile legale nu se poate pune problema nulităţii recursului.

În al doilea rând, referitor la motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate observa că, deşi se invocă în principiu aceleaşi motive de nelegalitate, lipsa interesului, lipsa obiectului cererii de chemare în judecată, lipsa solidarităţii între pârâţi în cazul cheltuielilor de judecată, pretenţii justificat a fi formulate, atâta timp cât au fost considerate nefondate de către instanţe de apel, nu se poate considera că recurentul nu s-a raportat la motivarea deciziei din apel, recursul conţinând şi argumente noi decât cele invocate în apel determinate tocmai de aceasta.

În ceea ce priveşte recursul, este nefondat motivul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se critică nemenţionarea în dispozitivul hotărârii atacate a căii de atac şi a termenului în care se poate exercita, conform art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Partea a exercitat calea de atac prevăzută de lege în termenul prevăzut de lege, astfel că nu s-a pus problema existenţei vreunei vătămări, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt de reţinut următoarele.

Sunt nefondate criticile prin care se susţine că reclamanta-intimată nu are interes în promovarea cererii de chemare în judecată în ceea ce o priveşte pe recurentă şi că astfel cererea introductivă a rămas fără obiect.

Referitor la interes recurenta a susţinut că acesta nu ar mai fi fost actual la data pronunţării sentinţei, întrucât recurenta nu mai avea niciun fel de relaţie contractuală cu pârâta S.C. A. S.R.L, cu mult timp înainte de pronunţarea hotărârii în primă instanţă, aceasta nemaiachiziţionând băutura alcoolică D. începând cu anul 2011 şi nici nu mai deţinea, în stoc, asemenea produse, şi că recurenta nu a deţinut niciodată etichetele, ambalajele şi materiale publicitare şi nici nu avea cum să le deţină deoarece nu au fost livrate niciodată asemenea produse de către S.C. A. S.R.L., iar reclamanta nu a făcut o asemenea dovadă.

Sub acest aspect instanţa de apel a reţinut din interpretarea probelor administrate în cauză că apelanta a avut relaţii comerciale cu pârâta S.C. A. S.R.L. în cursul anilor 2010 - 2011 - 2012, împrejurare recunoscută de aceasta din urmă prin răspunsurile formulate la interogatoriu, unde a recunoscut că a achiziţionat produsele în cauză până în noiembrie 2011, astfel că a deţinut produse comercializate sub marca D. pentru cel puţin o perioadă ulterioară introducerii acţiunii, care a avut loc la data de 17.01.2011, fără a avea acordul S.C. C. S.A. în acest sens, şi că nu a dovedit că nu s-ar mai fi aflat în posesia acestor produse ulterior şi nici că nu ar fi deţinut materiale de publicitate.

Instanţa de apel a mai reţinut că încetarea oricărei activităţi comerciale cu A. S.R.L. referitor la produsele purtând marca D. ulterior introducerii acţiunii nu face ca această acţiune să fie nefondată sau lipsită de interes ori de obiect, deoarece din cuprinsul art. 36 din Legea nr. 84/1998, republicată, privind mărcile şi indicaţiile geografice, rezultă că înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii în baza căruia poate să solicite interzicerea anumitor acte prevăzute exemplificativ de lege faţă terţi.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a soluţionat corect condiţia existenţei interesului pentru soluţionarea petitelor admise prin hotărârea apelată întrucât la data pronunţării sentinţei în 2017 subzista acest interes care se identifică cu folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii judiciare, anume înlăturarea efectelor faptei ilicite, efecte care se întind şi în prezent, cuvenindu-se a fi protejate drepturile reclamantei, prin prisma art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În ceea ce priveşte etichetele şi ambalajele, deşi nu au fost menţionate expres de către instanţa de apel, sunt intrinsec legate de produsele comercializate fiind evident că băuturile alcoolice sunt comercializate într-un ambalaj care poartă anumite etichete, nefiind obligatoriu potrivit uzanţei ca ambalajele şi etichetele să fie predate separat sau suplimentar.

Ca atare, în speţă, conform chiar recunoaşterii recurentei aşa cum a fot reţinută de către instanţa de apel, recurenta a achiziţionat produsele purtând semnul în cauză până în luna noiembrie 2011, în timp ce acţiunea de faţă a fost formulată în ianuarie 2011, instanţa de apel reţinând că nu au fost administrate probe în sensul că după noiembrie 2011 în posesia recurentei, depozite, etc., nu s-ar mai fi aflat produse purtând semnul în cauză, incluzând etichete, ambalaje şi alte materiale publicitare care, conform uzanţei, se predau comerciantului.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că sarcina probei contrare îi revenea recurentei intimate, atâta timp cât în cauză s-a făcut dovada că atât anterior, cât şi ulterior formulării acţiunii recurenta a desfăşurat activitate comercială folosind semnul în cauză, a deţinut produse purtând acest semn, despre care s-a constatat că încalcă marca reclamantei.

Mai mult, obiectul cererii formulate împotriva recurentei l-a constituit şi interdicţia de a cumpăra în viitor produse purtând semnul care încălca drepturile exclusive ale mărcii reclamantei, relaţiile comerciale derulate între pârâte pe o perioadă de mai mulţi ani, inclusiv după formularea acţiunii, demonstrând sub acest aspect îndeplinirea condiţiei interesului de a fi actual. Faptul că a încetat pe parcursul procesului să mai cumpere astfel de produse nu înseamnă că nu ar putea să reia această activitate după pronunţarea hotărârii, în lipsa unei dispoziţii de interdicţie.

Pentru aceleaşi motive sunt nefondate şi susţinerile recurentei referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată pentru că la data pronunţării sentinţei, care şi-ar produce efectele pentru viitor, nu ar mai fi avut raporturi contractuale comerciale având ca obiect produse D.

Sunt nefondate criticile prin care se susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti raportat la decizia civilă nr. 461/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J., prin care a fost anulată marca D. înregistrată de S.C. A. S.R.L., întrucât cu mult timp înainte de rămânerea definitivă a susmenţionatei hotărâri, recurenta nu ar mai fi comercializat niciun fel de produs cu marca D. şi, în consecinţă, solicitările reclamantei de a retrage produsele cu această marcă, să distrugă etichetele şi materialele publicitare şi să publice dispozitivul hotărârii sunt lipsite de obiect şi nelegale.

Aceste critici sunt argumentate tot prin raportare la aceeaşi situaţie de fapt despre care instanţa de apel a reţinut că nu a fost dovedită, aşa cum s-a reţinut mai sus, şi anume că recurenta nu ar mai fi deţinut la data pronunţării sentinţei produse purtând semnul în cauză, despre care s-a constatat că aducea atingere mărcii reclamantei.

Premisa de la care pleacă recurentul nefiind reală, nu se poate reţine aplicarea greşită a principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti raportat la decizia civilă nr. 461/2014, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2454/03.11.2015 a Î.C.C.J.

De altfel, în speţă nu se pune problema aplicării retroactive a deciziei prin care s-a constatat nulitatea înregistrării unei mărci unor terţi faţă de acel litigiu, ci retroactivitatea efectelor nulităţii înregistrării mărcii. Or aceste efecte se produc faţă de terţi, în anumite condiţii, potrivit legii iar nu a hotărârii judecătoreşti de anulare a respectivei înregistrări, care i se opune recurentului ca un fapt juridic.

Ceea ce este relevant este faptul că, deşi recurenta a încheiat ultimul contract de comercializare a produselor purtând semnul în cauză la 5.01.2011 (moment în care A. avea înregistrată ca marcă acest semn), recurenta a fost pusă în întârziere cu privire la fapta ilicită pretinsă prin cererea de chemare în judecată formulată la 17.01.2011, moment din care recurenta pârâtă nu mai poate fi considerată de bună-credinţă pentru a invoca excepţia de la aplicarea efectelor nulităţii constând în retroactivitatea acesteia.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, între pârâte s-a derulat contractul încheiat până în noiembrie 2011, acestea aflându-se în relaţii comerciale anterioare, potrivit chiar recunoaşterii recurentei, iar aceasta nu a făcut dovada că după această dată nu ar mai fi deţinut nici un produs purtând semnul în cauză, raportat la dispoziţia sentinţei prin care a fost obligată recurenta să retragă de pe piaţă produsele, să distrugă etichetele, ambalajele şi materialele publicitare.

Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs prin care s-a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării dispoziţiilor legale referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în solidar.

Instanţa de apel a reţinut că obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor este corectă, prin prisma art. 277 C. proc. civ., raportat la faptul că raportul de drept este întemeiat pe nulitatea absolută, opozabilă apelantei, şi pe răspunderea civilă delictuală, fapta delictuală fiind săvârşită de apelantă împreună cu pârâta S.C. A. S.R.L., şi de aceasta din urmă împreună cu cealaltă pârâtă S.C. H. S.R.L., de unde ar rezulta că în mod corect a fost reţinută solidaritatea, prejudiciul suferit de reclamantă fiind urmarea acţiunilor tuturor pârâtelor, indiferent de starea lor ulterioară faptei ilicite, deoarece efectele faptei ilicite şi cele ulterioare, cum ar fi insolvabilitatea uneia dintre ele, trebuind să fie suportate de pârâte între ele, iar nu de către reclamantă.

Potrivit art. 277 C. proc. civ. "dacă sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei."

Instanţa de apel a reţinut răspunderea solidară prin raportare la două situaţii, şi anume că raportul de drept ar fi întemeiat pe de o parte pe nulitatea absolută, iar pe de alta pe răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte nulitatea înregistrării mărcii pârâtei S.C. A. S.R.L., constituită din semnul ce face obiectul interdicţiei utilizării în cauză, această constatare reprezintă motivul pentru care fapta de folosire în comerţ a unui semn ce aduce atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra propriei mărci este ilicită.

Nulitatea mărcii produce efecte şi în cazul pârâtei în calitate de terţ care foloseşte în comerţ semnul în cauză, recurenta neparticipând la înregistrarea mărcii supuse anulării şi neaflându-se în raporturi contractuale de solidaritate expresă cu pârâta S.C. A. S.R.L.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, în cazul acesteia răspunderea este solidară conform art. 1003 C. civ. dar, pentru a se reţine solidaritatea, fapta ilicită (delictul) trebuie să fie acelaşi.

În speţă, faptele ilicite imputate pârâtelor nu sunt aceleaşi, fiecare dintre ele fiind chemate în judecată pentru fapte ilicite proprii. Nu s-a reţinut în cauză existenţa unei rezoluţii comune între pârâte pentru încălcarea mărcii reclamantei.

Astfel, nefiind vorba despre acelaşi delict al pârâtelor, nu se poate reţine solidaritatea între pârâte nici potrivit art. 1003 C. civ.

În consecinţă, potrivit art. 277 C. proc. civ. cheltuielile de judecată trebuia să fie împărţite între pârâţi în mod proporţional raportat la capetele de cerere formulate împotriva acestora, admise, şi la gravitatea culpei.

Aplicând aceste criterii, Înalta Curte a apreciat că pârâta S.C. A. S.R.L., care a înregistrat marca anulată constituită din semnul supus interdicţiei de folosire în litigiu, trebuia să suporte jumătate din cheltuielile de judecată aferente judecării procesului în faţa primei instanţe, iar ceilalţi patru pârâţi, care au cumpărat în vederea comercializării produse purtând acest semn, câte un sfert din cealaltă jumătate a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte apelul, ţinând cont că au fost formulate două apeluri cheltuielile intimatei trebuia să fie împărţite la doi, şi având în vedere că au fost considerate fondate motivele de apel formulate de S.C. B. S.R.L. privind cheltuielile de judecată, aceasta va fi obligată la jumătate din cheltuielile de judecată făcute de intimata reclamantă în legătură cu apărarea formulată împotriva acestui apel.

Având în vedere că a formulat recurs invocând această nelegalitate doar recurenta pârâta S.C. B. S.R.L. în temeiul art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. efectele acestei constatări se vor produce doar cu privire la aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2/A din data de 11 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 751 din data de 28 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă.

Schimbă în parte sentinţa, în sensul că obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 4.517,28 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, parte din suma totală de 36.138,24 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă pe apelante să plătească intimatei-reclamante S.C. C. S.A. cheltuieli de judecată în apel, după cum urmează: S.C. B. S.R.L. - 1520 RON şi S.C. H. S.R.L. - 3040 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19.06.2018.