Limitation period commencement for database rights infringement: knowledge of damage and infringer via expert report

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2013, la data de 29.04.2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând în temeiul Legii nr. 8/1996 să se constatate că pârâta a încălcat dreptul său asupra bazei de date "A.", să se dispună obligarea acesteia să nu mai săvârşească niciun act de natură a aduce atingere dreptului său asupra bazei de date "A.", să se dispună publicarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti în ziarele "Săptămâna financiară" şi "C.", pe cheltuiala pârâtei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1221 şi urm., art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Prin încheierea din data de 11.11.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L., arătând că certitudinea încălcării dreptului de autor a intervenit la momentul expertizei efectuate de specialiştii ORDA, acela fiind momentul la care reclamanta a avut posibilitatea de a cunoaşte fapta ilicită şi autorul acesteia, aşadar, momentul de la care curge dreptul la acţiune.

Pe de altă parte, tribunalul a arătat că dreptul la acţiune este imprescriptibil.

Prin sentinţa civilă nr. 236/24.02.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a constatat că pârâta S.C. B. S.R.L. a încălcat drepturile reclamantei S.C. A. S.R.L. asupra bazei de date "A."; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să nu mai săvârşească niciun act de natură a aduce atingere drepturilor reclamantei asupra bazei de date "A."; a dispus publicarea în ziarele "Săptămâna financiară" şi "C.", pe cheltuiala pârâtei S.C. B. S.R.L., a dispozitivului hotărârii judecătoreşti; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. suma de 3.720 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile 236/24.02.2015 şi a încheierii de şedinţă din data de 11.11.2014 a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., criticând hotărârile apelate pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a arătat argumentele pentru care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 585A din 21 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul formulat de pârâtă a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, precum şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta-pârâtă învederează că norma aplicată greşit de către instanţa de apel şi de către prima instanţă este reprezentată de dispoziţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, în vigoare la momentul săvârşirii faptelor reclamate.

Se arată că termenul general de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la momentul în care cel ce se pretinde a fi păgubit printr-o faptă ilicită "a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea", deoarece faptele presupus culpabile, reclamate de intimata A., au avut loc în anul 2010, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (4) din noul C. civ., prescripţiile începute sau neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit (C. civ. de la 1865 şi Decretul-lege nr. 167/1958).

În considerentele deciziei recurate s-a reţinut astfel: "apelanta-pârâtă solicită aplicarea în cauză a momentului obiectiv pentru calculul termenului de prescripţie, în sensul de a se constata că intimata-reclamantă trebuie să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul solicitării expertizei."

Recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat să aplice acest criteriu obiectiv susţinând că "în cauză nu este aplicabil momentul subiectiv, al datei la care intimata reclamantă trebuia să cunoască atât paguba cât şi cel care răspunde de ea, deoarece nu se poate reţine că intimata trebuia să cunoască cele două elemente de la momentul solicitării efectuării expertizei de către un expert din cadrul ORDA."

În ipoteza de faţă nu se poate spune însă că reclamanta nu a cunoscut fapta şi obiectul litigiului la momentul la care a făcut cererea de expertiză către ORDA, întrucât expertiza ORDA nu a avut rolul de a elucida cine este efectiv autorul faptei, de vreme ce era imposibil statistic ca acei markeri A. să apară din întâmplare în textul recurentei şi al reclamantei, ci reclamanta şi-a propus să mai adauge un plus de greutate probatorului pe care intenţiona să îl administreze.

Practic, intimata şi-a preconstituit o probă întrucât avea informaţii că unii dintre concurenţii de pe piaţa softurilor pentru profesiile juridice vor cădea în această "capcană" şi că va apărea un produs similar (bază de date având texte legislative identice), conţinând "markerii" inseraţi în conţinutul textelor legale de către intimată. Prin urmare, nefiind posibil statistic o altă explicaţie logică a apariţiei în text a markerilor A., nu se poate afirma că intimata nu cunoştea cine a săvârşit fapta.

În continuare, recurenta arată că fiind începută sub imperiul legii vechi, prescripţia putea fi întreruptă până cel târziu în data de 22.03.2013, ori cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 29.04.2013, ceea ce înseamnă că dreptul la acţiune era prescris la data formulării acţiunii.

Se consideră de către recurentă a fi foarte important de reţinut faptul că intimata reclamantă A. a utilizat o capcană pentru a-şi preconstitui proba încălcării drepturilor asupra bazei de date.

Or, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate "dreptul subiectiv la reparaţiune şi dreptul la acţiune în răspundere civilă se nasc la data cauzării prejudiciului, dar exerciţiul lor depinde de cunoaşterea de către titular (cel vătămat) a unui minim de elemente pentru a putea acţiona: pârâtul şi obiectul (valoarea) litigiului. În absenţa cunoaşterii acestor elemente, cel păgubit se găseşte în imposibilitate absolută de a acţiona."

Contrar argumentului instanţelor de fond care au considerat că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la momentul certitudinii încălcării dreptului de autor, textul legal aplicabil este cât se poate de clar: termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care A. "a cunoscut sau trebuia să cunoască fapta", întrucât nu există în corpul textului de lege vreo menţiune cu privire la "certitudine".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta învederează următoarele:

Instanţa de apel nu a examinat argumentul său prin care a susţinut că nu expertiza ORDA stabileşte "caracterul ilicit al faptei", ci doar ceea ce reclamanta ştia deja, anume că nu este posibil din punct de vedere logic şi statistic ca literele "eronat scrise A." să fi apărut dintr-o pură coincidenţă şi în baza de date a recurentei-pârâte.

Or, chiar intimata-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată a recunoscut că faptele reclamate (despre care, în mod evident, a avut cunoştinţă) au avut loc cel târziu în luna ianuarie 2010, data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 12/2010. Pe de altă parte, momentul la care a formulat cererea de expertiză către ORDA şi a anexat atât extras din baza sa de date, cât şi din baza de date a recurentei, intimata reclamantă avea certitudinea că recurenta este persoana care a săvârşit pretinsa faptă ilicită, expertul neavând altă posibilitate decât să confirme ipoteza susţinută de A.

Prin urmare, în opinia recurentei, nu este vorba despre o expertiză propriu-zisă prin care expertul, folosindu-şi cunoştinţele proprii, porneşte de la o situaţie de fapt cunoscută, ca să ajungă la nişte concluzii pe care părţile nu le pot decela cu cunoştinţele lor, ci la afirmarea unui truism.

În consecinţă, nu se poate afirma că intimata-reclamantă A. nu "a luat cunoştinţă despre faptele menţionate în cererea de chemare în judecată" la momentul solicitării expertizei, dată la care se verifica atât elementul intelectiv - "îmi reprezint mental că cineva îmi copiază textele legislative şi de aceea inserez o capcană (nişte markeri) într-o lege pe care nu o citeşte decât foarte puţină lume - legea bugetului", cât şi elementul volitiv - prin publicarea în baza de date a actelor normative cu markerii respectivi.

Or, în momentul în care intimata-reclamantă A. a solicitat expertului ORDA să verifice dacă actele normative din baza de date a recurentei (pe care le-a indicat expres) sunt identice cu cele din baza de date a intimatei-reclamante, în mod evident se cunoştea care va fi răspunsul expertului. Ca urmare, nu este corect şi nu este în spiritul textului art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 ca în intervalul de timp în care ORDA a elaborat raportul de expertiză, prescripţia să nu curgă.

În opinia recurentei, dacă instanţa de apel ar fi examinat şi acest argument expus în cererea de apel şi răspunsul la întâmpinare, ar fi trebuit să ajungă la o altă concluzie pe problema prescripţiei.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, pentru motivele arătate în cuprinsul întâmpinării; totodată, intimata-reclamantă a învederat că, în cazul în care recursul este admisibil în principiu, solicită soluţionarea căii de atac de completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Fiind epuizată etapa comunicărilor prealabile, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii recursului, raport care a fost întocmit la data de 15 februarie 2018, fiind însuşit de completul de judecată şi ulterior a fost comunicat părţilor; părţile nu au comunicat un punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 4 mai 2018, recursul a fost admis în principiu şi, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen în şedinţa publică de azi, 15 iunie 2018, pentru judecata pe fond a recursului, întrucât a lipsit şi acordul recurentei pentru ca recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Recursul formulat de pârâtă este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat două motive de casare: art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, precum şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva primului motiv de recurs, s-a susţinut greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Cererea de chemare în judecată, formulată la 29.04.2013, a avut ca obiect antrenarea răspunderii pârâtei, pe temei delictual, prin invocarea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din legea nr. 8/1996, pentru încălcarea drepturilor reclamantei asupra bazei de date "A.", drepturi sui-generis recunoscute şi reglementate de art. 1221 şi urm. din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Pârâta a invocat în faţa primei instanţe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă prin încheierea din 11.11.2014.

Împotriva acestei încheieri, ca şi împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâta a formulat apel, curtea de apel menţinând soluţia dată de tribunal atât cu privire la excepţia dreptului material la acţiune, cât şi pe fondul cauzei.

Prin prezentul recurs, aceeaşi pârâtă invocă motive de nelegalitate doar în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, termenul de prescripţie aplicabil fiind termenul general de 3 ani.

Referitor la începutul cursului termenului de prescripţie, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede astfel: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea."

Fapta ilicită imputată pârâtei a constat în folosirea neautorizată în cadrul propriului său program legislativ D., fără acordul fabricantului bazei de date - intimata-reclamantă - a unui număr de trei acte normative astfel cum au fost prelucrate de către reclamantă şi introduse în baza sa de date A. - Legea nr. 11/2010, Legea nr. 12/2010 şi Legea nr. 18/2009, fiindu-i încălcat dreptul patrimonial reglementat de art. 1222 din Legea nr. 8/1996.

În speţă, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că fapta imputată pârâtei a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. noului (1 octombrie 2011), respectiv la începutul anului 2010.

Aplicabilitatea legii vechi pentru situaţii de natura celei deduse judecăţii este prevăzută de art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009, astfel: "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Astfel cum corect s-a arătat de ambele părţi ale cauzei, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reglementează două momente pentru începutul curgerii termenului de prescripţie - un moment subiectiv - data la care păgubitul a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, precum şi un moment obiectiv - data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea (momente pe care, de altfel, instanţa de apel le-a analizat eronat, tratând ca moment subiectiv momentul obiectiv şi invers).

Astfel cum s-a reţinut de instanţele de fond, pentru a-şi verifica suspiciunile de încălcare a drepturilor sale asupra bazei de date de către recurentă, intimata-reclamantă a recurs la solicitarea unei expertize de către specialişti ORDA, în condiţiile art. 138 lit. k) din Legea nr. 8/1996, solicitare formulată la 22.03.2010; expertiza care îi confirma suspiciunile i-a fost comunicată intimatei la data de 3.05.2010.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, într-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la 3.05.2010, iar nu la data solicitării expertizei la ORDA, 22.03.2010.

În opinia recurentei, la data solicitării expertizei, intimata-reclamantă cunoştea paguba, cât şi faptul că extrasul din baza de date D. aparţinea recurentei-pârâte, deci, cunoştea şi pe cel care răspunde de ea, expertul ORDA neavând decât să confirme identificarea markerilor inseraţi de către intimată (A.) şi în cuprinsul actelor normative extrase din baza de date a recurentei, prin această expertiză intimata intenţionând doar să îşi preconstituie probe, iar nu să dobândească certitudine cu privire la autorul faptei ilicite.

Înalta Curte constată că deşi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu foloseşte termenul de certitudine a cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, o atare semnificaţie o poate primi momentul obiectiv reglementat de text - data la care păgubitul trebuia să cunoască cele două elemente - paguba şi autorul faptei ilicite, iar nu fapta ilicită însăşi - pentru a putea acţiona în instanţă pe cel care răspunde de pagubă.

Or, din perspectiva circumstanţelor speţei, un astfel de moment obiectiv a fost cel al comunicării expertizei nr. 13/3.05.2010 către intimată (aceasta susţinând că a luat cunoştinţă de expertiză la data de 3.05.2010).

Pentru a nu fi incident momentul obiectiv, era necesar la recurenta să fi dovedit şi instanţele de fond să fi reţinut momentul subiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie, adică cel al luării efective la cunoştinţă de către reclamantă atât despre pagubă, cât şi despre cel care răspunde de ea, cumulativ.

Or, cererea adresată ORDA de către intimată în temeiul art. 138 lit. k) din Legea nr. 8/1996 nu poate primi o astfel de semnificaţie.

Mai mult decât atât, recurenta nu a susţinut şi instanţele de fond nu au reţinut că intimata-reclamantă, la momentul formulării solicitării de expertiză către ORDA, deja cunoştea că în cuprinsul extrasului din baza de date a recurentei se regăseau markerii inseraţi în cuprinsul diverselor acte normative din baza sa de date A. pentru a putea face recognoscibile eventuale încălcări comise de terţi; în acelaşi timp, recurenta nu a susţinut sau demonstrat în cauză că aceşti markeri puteau fi identificaţi ori detectaţi cu uşurinţă sau într-o altă modalitate decât utilizându-se diverse programe de calculator, în cuprinsul unor extrase din bazele de date unor concurenţi.

Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei susţinute pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în consecinţă, vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanţa de apel nu a analizat argumentul său prin care a susţinut că nu expertiza ORDA stabileşte "caracterul ilicit al faptei", ci doar ceea ce reclamanta ştia deja, anume că nu este posibil din punct de vedere logic şi statistic ca literele "eronat scrise A." să fi apărut dintr-o pură coincidenţă şi în baza de date a recurentei-pârâte.

Înalta Curte constată că o atare susţinere nu este susceptibilă de încadrare în motivul de casare arătat de recurentă, cele invocate de aceasta fiind, în principal, critici de netemeinicie, care nu ar putea fi analizate în recurs, cenzura instanţei de recurs putând fi exercitată doar cu privire la legalitatea hotărârii.

În plus, motivarea necorespunzătoare a hotărârii recurate (critică susceptibilă de analiză pe temeiul art. 488 pct. 5) nu presupune că s-ar putea reţine încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. numai pentru motivul că instanţa nu a răspuns punctual fiecărui argument al părţilor.

Dimpotrivă, potrivit textului invocat, instanţa are obligaţia de a analiza probele cauzei în baza cărora a reţinut situaţia de fapt dedusă judecăţii, să arate încadrarea faptelor şi să demonstreze raţionamentul juridic care a condus-o la pronunţarea soluţiei "arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin urmare, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu stabileşte în sarcina instanţei obligaţia de a analiza fiecare argument sau apărare invocate de către părţi, putând să le analizeze grupat, sistematic şi în mod preponderent esenţiale sau care au condus-o la adoptarea soluţiei, în timp ce unele dintre acestea îşi pot găsi şi o rezolvare implicită.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 585A din 21 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15.06.2018.