Quantification of moral damages in fatal traffic accidents: admissibility of victim's contributory fault and non-binding status of judicial practice guides

Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 31.07.2013, sub nr. x/2013, reclamanţii A., B., prin reprezentant legal A., C. prin reprezentant legal A., D., E., F., G., H. şi I. au chemat în judecată pe pârâta S.C. J. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului rudei lor, K., în accidentul rutier produs la data de 10.03.2013 de către conducătorul auto L., după cum urmează: 500.000 euro cu titlu de daune morale pentru A., soţia nelegitimă a victimei; 600.000 euro cu titlu de daune morale pentru B., fiica minoră a victimei; 600.000 euro cu titlu de daune morale pentru C., fiul minor al victimei; 500.000 euro cu titlu de daune morale pentru D., mama victimei; 400.000 euro cu titlu de daune morale pentru E., tatăl victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru F., sora victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru G., fratele victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru H., sora victimei; 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru I., fratele victimei; 15.000 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării, organizarea parastaselor şi a pomenilor.

Prin sentinţa civilă nr. 7246/18.12.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârâtă la daune morale către reclamanţi, astfel:

- suma de 100.000 Euro pentru A., în calitate de soţie nelegitimă supravieţuitoare;

- suma de 300.000 Euro pentru fiica minoră B., în vârstă de 7 ani;

- suma de 100.000 Euro pentru fiul C.;

- suma de 50.000 Euro pentru mama defunctului, D.;

- suma de 20.000 Euro pentru sora F.

A respins cererea de acordare daune morale către tatăl vitreg E. şi restul fraţilor reclamanţi, ca nefondată.

A respins, ca nefondată, cererea de acordare a daunelor materiale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 244/09.02.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor şi a admis apelul pârâtei, dispunând schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul că:

A obligat pe pârâtă la plata către:

- reclamanta A. a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale;

- reclamanta B., prin reprezentant A., a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale;

- reclamantul C., prin reprezentant A., a sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale;

- reclamanta D. a sumei de 10.000 Euro cu titlu de daune morale.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii E., F., G., H. şi I., având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa atacată.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâta.

I. Recurenţii-reclamanţi critică decizia atacată pentru următoarele motive:

1. Art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, încălcând limitele efectului devolutiv al apelului şi principiul unicităţii căii de atac, raportat la art. 476, art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., respectiv art. 460 acelaşi cod.

Admiterea apelului pârâtei, reţinându-se culpa defunctului K., reprezintă o încălcare a efectului devolutiv al apelului, având în vedere că această apărare nu a fost învederată de către pârâtă nici prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond şi nici prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei. Aceeaşi încălcare se poate observa şi cu privire la înlăturarea surorii F. de la acordarea daunelor, în condiţiile în care pârâta nu a solicitat înlăturarea, ci reducerea daunelor acordate.

Astfel, susţinerile apelantei în cadrul concluziilor orale sunt şi nedovedite cu privire la o presupusă culpă/acceptare a urmărilor din partea defunctului, fiind pure speculaţii, fără nici un suport probatoriu în cauză.

Admiterea apelului pârâtei, reţinându-se culpa defunctului, încalcă şi principiul unicităţii căii de atac, regulă statornicită în jurisprudenţă, prin a cărei adoptare legală se evită orice posibilitate de abuz de drept procesual şi se disciplinează conduita părţilor şi desfăşurarea procesului; în materia apelului, regula prevede obligaţia părţilor de a invoca toate motivele de netemeinicie şi de nelegalitate existente la data declarării căii de atac, prin intermediul cererii de apel [art. 460 noul C. proc. civ.], obligaţie pe care pârâta nu a realizat-o nici prin întâmpinarea de la fond şi nici prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei sau prin întâmpinarea depusă la motivele de apel ale reclamanţilor.

2. Art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Cu privire la motivele de apel ale reclamanţilor, prin care se critica cuantumul sumelor acordate, având în vedere atât prejudiciul moral incomensurabil prin pierderea vieţii unui membru de familie, ca şi criteriu de cuantificare a daunelor, cât şi criteriul echităţii, toate apărările invocate au fost uşor amintite de către instanţa de apel, iar singura menţiune cu privire la respingerea apelului reclamanţilor a privit doar,,îmbogăţirea fără justă cauză".

Faptul că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază rezultă din aceea că instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, doar menţionând, fără a motiva în vreun fel, că "nu e fondat", deşi cea care trebuia să se pronunţe asupra situaţiei de fapt şi de drept era instanţa de apel, ca instanţă devolutivă. Astfel, hotărârea este nemotivată, ceea ce echivalează cu o nepronunţare asupra apelului formulat de reclamanţi.

Aşa cum s-a decis în practica judiciară, nemotivarea sau motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Însă, aşa cum rezultă din analiza deciziei recurate, nu numai că instanţa de apel nu a dat vreun răspuns detaliat, dar nu a acordat nici un răspuns criticilor aduse de reclamanţi prin motivele de apel.

Conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să respingă fără nici o motivare calea de atac.

3. Art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza făcută de către instanţa de apel, din perspectiva culpei soţului/tatălui/fratelui decedat în accidentul de circulaţie, în calitatea sa de pasager, alături de culpa conducătorului auto suspectat de consum de băuturi alcoolice, este greşită, în afara normelor răspunderii delictuale, cât şi în opoziţie cu cele ale asigurărilor de răspundere civilă obligatorie, faţă de faptul că niciuna dintre aceste legi, care prevăd dezdăunări pentru daune materiale şi morale, nu introduce, ca şi condiţie de evaluare de daune şi condiţie de plată, culpa victimei cazului asigurat.

Dimpotrivă, prevederile art. 49 şi 50 din Legea asigurărilor, Normele speciale aplicabile la această lege, ca şi condiţiile din materia răspunderii delictuale, norme legale reprezentând temeiul de drept al cauzei, statuează asupra criteriilor de cuantificare a daunelor materiale şi morale, fără ca vreuna din aceste norme să includă referiri la culpa concurentă, în măsură să lipsească pe beneficiarii legali de drepturile lor la dezdăunare.

Este o adăugare nepermisă la lege, făcută de instanţă cu ocazia interpretării art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât acea lege se referă la un conducător auto ce a condus sub influenta băuturilor alcoolice. Or, soţia şi fiica, respectiv nora/nepoata decedate în acel accident de circulaţie erau pasageri în autoturismul implicat în situaţia nefastă şi nu i se aplicau normele nici ale Codului rutier şi nici ale celui penal.

Este, de asemenea, o greşeală, printr-o interpretare abuzivă, faptul că limita de despăgubire prevăzută în Normele la legea asigurărilor introduse prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în valoare de 5.000.000 EURO, care corespunde şi cererii în cauză, ar fi proprie, deci ar funcţiona în caz de catastrofe rutiere cu un număr mare de persoane.

Aceste norme, în art. 24 alin. (1), vorbesc de limite minime de despăgubiri stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, iar în art. 24 alin. (3) se precizează că "Pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte la un nivel de 5.000.000 euro." Or, aceste norme nu pot fi contestate şi neaplicate, deoarece sunt date în detalierea şi aplicarea Legii asigurărilor şi reasigurărilor nr. 136/1995, fiind stabilite şi aplicate în acord cu normele europene ce trebuie recunoscute şi în România.

Întrucât este esenţial ca instanţa să tindă pentru respectarea acestui principiu, aplicarea normelor sus-arătate intră în criteriile ce se subordonează conotaţiei de apreciere pe o baza echitabilă şi corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs şi care este în mâna şi la dispoziţia judecătorului.

Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi sub aspectul aplicării/interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) Noul C. civ.

Deşi instanţa reţine aplicabilitatea, în cauză, a acestor dispoziţii legale, în sensul că prejudicial nepatrimonial se prezumă şi nu trebuie dovedit în cazul ascendenţilor/descendenţilor, respinge totuşi apelul sub aspectul sumelor solicitate de către fraţi/surori.

În mod greşit, reţine instanţa de apel faptul că din dovezile administrate rezultă că "nu existau sentimente de afecţiune şi ataşament între fraţi."

Dimpotrivă, martorii audiaţi la fond au relevat faptul că defunctul era foarte apropiat de sora F., cu care se ajuta, asta neînsemnând că nu existau sentimente de afecţiune faţă de restul fraţilor, care locuiau în altă localitate, căci nu se poate susţine că relaţiile dintre fraţi se distrug odată cu mutările în altă localitate a unuia. Şi cu toate aceste depoziţii, deşi pârâta nu a cerut acest lucru, inclusiv cu privire la sora F. se respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Totodată, hotărârea este lipsită de fundament juridic.

În ceea ce priveşte micşorarea sumelor acordate soţiei, copiilor şi mamei defunctului, de asemenea hotărârea este nelegală.

Reducerea sumelor atât de mult, la aproximativ 1/6 pentru fiica defunctului, ca de altfel pentru toţi cei patru reclamanţi, fără nici un fel de justificare în afară de faptul că s-ar transforma într-o îmbogăţire fără justă cauză, este, de asemenea, nelegală şi nemotivată.

Deşi nicio sumă de bani nu poate acoperi pierderea tragică pe care familia a suferit-o, suferinţele omeneşti neputând fi evaluate în bani, instanţa trebuia să cuantifice prejudicial moral în raport de gravitatea şi importanta lui, având în vedere faptul că gravitatea acestui prejudiciu s-a soldat cu decesul.

Din probele administrate se poate reţine că reclamanţii au suferit un grav prejudiciu moral, suferinţa resimţită prin pierderea soţului/tatălui în condiţii dramatice.

Având în vedere literatura şi practica judiciare, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale trebuie apelat la un criteriu orientativ, şi anume criteriul echităţii.

De aceea, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare şi indemnizaţia ce trebuie acordată trebuie să fie substanţială. Indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă a prejudiciului moral suferit.

Deosebit de important în stabilirea acestor sume este împrejurarea că pierderea defunctului a însemnat pentru familie pierderea echilibrului, pierderea a ceea ce iubeau, fiind o familie frumoasă şi unită. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru reclamanţi, care vor rămâne marcaţi pe viaţă de această tragedie. Este vorba de o tânără mamă care a rămas fără nici un ajutor în creşterea copiilor, din care unul cu o gravă problemă de sănătate, sindrom Down.

Susţinerea instanţei de apel, cu privire la faptul că, în ceea ce o priveşte pe fiica defunctului, bolnavă de sindrom Down, nu s-a făcut dovada accentuării problemelor de sănătate, iar boala o avea de dinainte de moartea tatălui, nu poate fi reţinută. În primul rând, nu s-a susţinut că fiica nu era bolnavă de dinaintea pierderii tatălui. Dimpotrivă, chiar martorii au arătat, în faţa instanţei de fond, că datorită nevoilor speciale ale minorei, de aceasta se ocupa îndeosebi tatăl, de la educaţie, hrană, medicamente, doctori, grădiniţa, cursuri, etc., fiind binecunoscut faptul ca aceste nevoi speciale implică acordarea de atenţie specială, pe care minora o primea în special de la tată, mama trebuind să aibă grijă şi de gospodărie şi de fratele acesteia.

Pentru mama şi surorile defunctului este foarte greu să realizeze că persoana care a luat parte la cele mai multe amintiri, cu care aveau o relaţie foarte strânsă, nu mai există şi că acum trebuie să se obişnuiască cu gândul că prezenta lui va fi doar în amintire.

Daunele materiale solicitate reprezintă cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării defunctului, precum şi a parastaselor. În mod neîntemeiat, instanţa de apel nu a acordat nici un fel de sumă cu titlu de cheltuieli materiale, deşi evidenţa suportării unor asemenea cheltuieli este de netăgăduit. Este de necontestat că asemenea evenimente incumbă efectuarea de cheltuieli, iar aceste cheltuieli efectuate în astfel de împrejurări nu pot fi întotdeauna cuantificate, respectiv dovedite în integralitatea lor.

Mai mult, conform dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ. "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din propria iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege." Or, exact acest lucru s-a întâmplat prin dovedirea cheltuielilor cu proba testimonială administrată în cauză, declaraţia martorei audiată în fata instanţei de fond relevând clar realitatea cheltuielilor suportate de familie cu ocazia înmormântării.

Spre deosebire de despăgubirile materiale, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată, care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic şi psihic, importanta valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele, măsura în care situaţia familială, profesională şi socială a fost afectată. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă cu echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei.

La aprecierea tuturor daunelor morale, trebuie să se ţină cont atât de legăturile strânse de familie ale reclamanţilor cu defunctul, de vârsta tânără a acestuia, cât şi de caracterul violent al survenirii decesului, toate acestea fiind aspecte de natură a accentua trauma psihică a tuturor reclamanţilor.

Este fără îndoială faptul că reclamanţii au resimţit în mod negativ dispariţia prematură a soţului/tatălui/fratelui, suferind un şoc emoţional puternic.

Trauma psihică pe care aceştia o traversează este de natură a conduce la instalarea unor sechele emoţionale ireversibile, ce îşi vor pune amprenta asupra existenţei lor pe viitor.

Prejudiciul moral creat reclamanţilor este de o gravitate incomensurabilă, iar acoperirea acestuia în mod efectiv este imposibilă, astfel că, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, este imperios necesar să se dea eficienţă criteriului echităţii, iar indemnizaţia acordată să fie una substanţială şi susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Este adevărat că nu există criterii morale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane dragi şi apropiate, traumele create în această situaţie fiind incomensurabile, însă instanţa va trebui să ţină cont în stabilirea acestora de caracteristicile concrete ale spetei. Dată fiind schimbarea radicală a cursului vieţii pentru reclamanţi, cuantumul daunelor morale trebuie să urmărească o ameliorare efectivă a vieţii pe care sunt nevoiţi să o înfrunte cu acest handicap în suflet, sens în care a statuat şi ICCJ, secţia penală, prin decizia nr. 1323/01.03.2006.

Este esenţial ca evaluarea prejudiciului să se realizeze sub aspectul efectelor negative suferite de persoanele lezate pe plan fizic şi psihic, astfel încât să nu se rezume la determinarea "preţului suferinţei" - care este inestimabilă, valoarea supremă, respectiv viaţa, fiind lezată, ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului pe termen lung şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii persoanelor prejudiciate.

Instanţa trebuie să aprecieze prejudiciul moral în raport de gravitatea sa incomensurabilă şi importanţa lui la nivelul la care sunt percepute de reclamanţi, fiind imperios necesar să dea eficienţă şi celui de-al doilea criteriu în stabilirea daunelor, respectiv criteriului echităţii, iar indemnizaţia acordată să fie una substanţială şi susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Astfel, indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă a prejudiciului moral suferit, având în vedere ceea ce reclamanţii au pierdut pe plan fizic, psihic, social şi familial, raportat la ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceştia în momentul respectiv, dar şi în viitor.

Drept urmare, reducerea drastică a sumelor acordate de către instanţa de fond apare nelegală, iar suma stabilită de instanţa de apel cu titlu de daune morale este lipsita de orice semnificaţie reparatorie prin prisma cuantumului său, iar determinarea acesteia prin raportare la infracţiuni de altă natură, fără nici o legătură cu speţa, reduce la nivel derizoriu pierderea suferită.

Pentru toate aceste motive, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului şi acordarea sumelor solicitate prin cererea introductivă.

II. Recurenta-pârâtă, invocând, în drept, dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., critică decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că acesta este prea mare, pentru următoarele motive:

Deşi instanţa de apel a redus cuantumul daunelor morale acordate la fond, raportat la elementele obiective invocate prin motivele de apel, reţinute şi în actele de urmărire penală, totuşi, faţă de practica şi jurisprudenţa în materie, despăgubirile morale acordate sunt exagerate.

Instanţa de apel, deşi reţine, în mod corect, că la determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere o serie de elemente obiective, acordă sumele de bani respective deşi reclamanţii nu au propus sau administrat nici un fel de probatoriu în acest sens.

Este adevărat că jurisprudenţa instanţei supreme este unanimă în a aprecia că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru terţa persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

În prezenta cauză nu există, însă, dovezi (rapoarte psihologice, depoziţii de martori, etc.) care să reliefeze aceste traume, dacă ele au existat şi care a fost intensitatea lor. Mai concret, care au fost repercusiunile tragicului eveniment în viaţa reclamanţilor, cum s-a schimbat modul lor de viaţă, care au fost consecinţele acestor victime mediate ale accidentului rutier respectiv.

Or, pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Sumele acordate cu titlu de daune morale (în total 160.000 euro) exced despăgubirilor de acest fel evidenţiate în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Liberaţilor Fundamentale, care arată că: "exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

Totodată, apreciind că acest Ghid cuprinde elemente obiective prin analiza tuturor soluţiilor pronunţate de către curţile de apel din România, recurenta-pârâtă solicită să se aibă în vedere că, prin luarea în considerare a concluziilor sale, se poate preveni o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Liberaţilor Fundamentale.

În aceeaşi idee de dovedire a prejudiciului personal nepatrimonial, care, odată recunoscut în condiţiile legii (art. 1391 alin. (2) C. civ.), reprezintă o problemă de apreciere a circumstanţelor de fapt în măsura în care au fost dovedite, Înalta Curte constată că "instanţa de apel nu a negat, în principiu, dreptul unei astfel de rude de a i se acorda daune morale, ci a analizat circumstanţele factuale în care acest drept a fost pretins şi situaţia concretă a fiecărei persoane ce a afirmat că a suferit un prejudiciu, apreciind că nu a fost făcută o dovadă a suferinţelor morale" (extras din decizia 1617/2014 a ICCJ, secţia I civilă) .

Într-o altă decizie de speţă, Curtea de Apel Bucureşti, făcând referire la practica judiciară, arată că:

" la stabilirea cuantumului daunelor morale se poate avea în vedere şi criteriul obiectiv constând în sumele acordate în practica judiciară, în cazuri similare. Se poate avea în vedere crearea continuă a practicii judiciare, în sensul că stabilirea unei sume medii, pentru cazuri similare, s-ar afla atât sub protecţia principiului egalităţii părţilor în faţa legii, cât şi sub protecţia principiului non discriminării şi, de asemenea, ar reprezenta un parametru echitabil şi echidistant care, deşi creat prin unirea unor multiple elemente subiective similare, s-ar afla în cea mai mare măsură într-o zonă incontestabilă" (extras din dec. CA Bucureşti nr. 110/22.03.2013, nepublicată).

Pe de altă parte, art. 1391 alin. (1) C. civ. arată că, sub aspectul acordării daunelor morale, este obligatorie dovedirea nemijlocită a prejudiciului. Or, reclamanţii nu au făcut nici un fel de dovadă în acest sens.

În acest sens, se invocă şi art. 6 din CEDO, reluat şi în interpretarea cauzelor Prez contra Franţei (GC) nr. 47287/99, parag. 80 CEDO, 2004, Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9.12.1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19.02.1998, prin care instanţele de judecată sunt obligate să motiveze hotărârile şi să ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor.

Ca urmare, acordarea acestor despăgubiri morale trebuie raportată la măsura în care este dovedit prejudiciul pretins, sens în care se face trimitere la jurisprudenţa ICCJ, citându-se din deciziile nr. 366/2017, 1045/2014 şi 2075/2015.

Or, nu există nici un element sau vreo probă în acest dosar care să reflecte relaţiile personale dintre reclamanţi şi victime, raporturile dintre aceştia, consecinţele ulterioare accidentului asupra vieţii reclamanţilor.

Pe de altă parte, despăgubirile acordate de instanţă trebuie să fie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu titlu de reparaţie morală, în aplicarea art. 41 din Convenţia europeană.

Nu mai puţin importantă este şi interpretarea recentă a naturii şi esenţei prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, astfel cum rezultă din decizia RIL a ICCJ nr. 12/2016, în care se arată că:

"

Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este un element important al răspunderii civile delictuale, este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat."

Raportat la jurisprudenţa în materie, sumele solicitate de către reclamanţi, menite a compensa prejudiciul personal patrimonial suferit, nu pot în nici un caz să se situeze la nivelul daunelor morale acordate de către instanţa de apel, solicitându-se astfel diminuarea daunelor morale acordate.

Învestită cu soluţionarea recursurilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a derulat procedura de filtru, a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului şi comunicarea acestuia, pentru ca părţile să formuleze puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate de reclamanţi şi de pârâtă şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru judecarea pe fond.

Examinând recursurile exercitate în cauză, în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamanţilor:

1. Criticile referitoare la încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului şi a principiului unicităţii căii de atac sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că admiterea apelului pârâtei, reţinându-se culpa defunctului K., reprezintă o încălcare a efectului devolutiv al apelului, având în vedere că această apărare nu a fost invocată de pârâtă nici prin întâmpinarea depusă la fond, nici prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei. De asemenea, susţin că aceeaşi încălcare rezultă şi din înlăturarea surorii F. de la acordarea despăgubirilor, întrucât pârâta nu a solicitat înlăturarea, ci reducerea daunelor acordate.

Conform art. 476 C. proc. civ., apelul are caracter devolutiv, în sensul că, dacă este exercitat în termen, provoacă o nouă judecată asupra fondului, limitele în care se face din nou judecata în fond fiind arătate în art. 477 şi 478 C. proc. civ.

Art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată", iar art. 478 prevede la alin. (2) că "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare (…)", respectiv la alin. (3) că "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi."

Raportat la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului doar cu privire la aspectele criticate de apelant.

Raportat la art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., rezultă că, în cazul unui apel motivat, motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate la prima instanţă apelantul le va putea adăuga, prin criticile formulate, alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, cu condiţia ca acestea să nu conducă la schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecăţii sau să nu constituie o pretenţie nouă în apel.

Or, în speţă, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, în apelul pârâtei, în dezvoltarea criticii referitoare la cuantumul daunelor morale acordat la fond, se invocă, astfel cum rezultă din cererea de apel a pârâtei, dosar CAB, circumstanţele concrete ale producerii accidentului rutier în care şi-a pierdut viaţa K., respectiv faptul că atât şoferul, cât şi K., pasager dreapta faţă în autovehiculul implicat în accident, consumaseră alcool înainte de accident, imputându-se instanţei de fond nu a avut în vedere aceste elemente obiective în cuantificarea daunelor morale acordate.

Prin urmare, reţinând ca relevante în soluţionarea apelului pârâtei şi împrejurările în care s-a produs accidentul rutier în care şi-a pierdut viaţa K., respectiv faptul că atât defunctul K., cât şi şoferul autorurismului consumaseră băuturi alcoolice, instanţa de apel s-a pronunţat în limitele criticilor formulate de apelanta-pârâtă, respectând astfel limitele efectului devolutiv al apelului, neavând nicio relevanţă, sub acest aspect, faptul că apărările în discuţie nu au fost invocate prin întâmpinarea depusă la fond de pârâtă, deoarece nu este vorba despre apărări care să conducă la schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecăţii sau care să configureze o pretenţie nouă în apel, spre a nu putea fi invocate direct prin motivele de apel.

Cât priveşte susţinerea din recurs, în sensul că este nedovedită culpa/acceptarea urmărilor din partea defunctului K., aceasta nu poate fi analizată, întrucât repune în discuţie situaţia de fapt în raport de probele administrate, tinzând la reevaluarea acestora, ceea ce nu este permis în recurs, cale extraordinară de atac în care pot fi valorificate, conform art. 488 C. proc. civ., numai motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie a hotărârii atacate.

De asemenea, nici faptul că instanţa de apel a înlăturat-o pe reclamanta F., sora defunctului K., de la acordarea despăgubirilor nu încalcă limitele efectului devolutiv al apelului, în condiţiile în care apelul pârâtei a vizat diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate la fond, or diminuarea poate merge până la înlăturarea totală a despăgubirilor.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi susţin că prin admiterea apelului pârâtei, reţinându-se culpa defunctului K. în absenţa formulării unor critici în acest sens prin cererea de apel a pârâtei, se încalcă şi principiul unicităţii căii de atac, care implică, în materia apelului, obligaţia părţilor de a invoca toate motivele de netemeinicie şi de nelegalitate existente la data declarării căii de atac, prin intermediul cererii de apel.

Critica nu poate fi primită, cât timp se întemeiază pe premisa greşită că apelul pârâtei nu cuprinde critici care să vizeze culpa defunctului K., recurenţii-reclamanţi ignorând apărările din cuprinsul cererii de apel formulate de pârâtă, legate de circumstanţele concrete ale producerii accidentului în care şi-a pierdut viaţa defunctul K., care vizau tocmai culpa acestuia.

2. Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii recurate cu privire la soluţia dată apelului reclamanţilor sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin, în mod neîntemeiat, că hotărârea recurată este nemotivată deoarece instanţa de apel doar ar fi amintit apărările invocate de ei prin care criticau cuantumul daunelor acordate, fără a avea în vedere prejudiciul moral incomensurabil prin pierderea vieţii unui membru de familie ca şi criteriu de cuantificare a daunelor, cât şi criteriul echităţii, respingându-le apelul ca nefondat, din perspectiva tuturor motivelor de apel, fără a motiva în vreun fel această soluţie, deşi cea care trebuia să se pronunţe asupra situaţiei de fapt şi de drept era instanţa de apel, ca instanţă devolutivă.

Din analiza considerentelor deciziei atacate reiese faptul că instanţa de apel, investită fiind atât de reclamanţi, cât şi de pârâtă cu critici referitoare la cuantumul daunelor morale acordat la fond (reclamanţii susţinând că acest cuantum este prea mic, iar pârâta că este prea mare), a analizat împreună aceste critici, raportat la care a adus argumente de fapt şi de drept în justificarea soluţiei date fiecărui apel.

Sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel este conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că expune situaţia de fapt, rezultată în urma reevaluării probelor administrate, precum şi motivele pe care se întemeiază soluţia referitoare la cuantumul daunelor morale, din perspectiva criteriilor jurisprudenţiale după care se recunoaşte şi se cuantifică un prejudiciu moral, răspunzând astfel şi criticilor din apelul reclamanţilor referitoare la cuantumul daunelor morale, pe care le-a apreciat ca neîntemeiate.

3. Criticile referitoare la pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material sunt nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi formuleză critici cu privire atât la daunele morale, cât şi la daunele materiale.

Criticile referitoare la daunele materiale nu pot fi primite.

Astfel, în mod corect, curtea de apel a reţinut că apelul reclamanţilor a vizat doar soluţia dată de prima instanţă cu privire la daunele morale, prin motivele de apel formulate de reclamanţi nefiind adusă nicio critică soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la daunele materiale, situaţie în care, faţă de limitele stabilite prin cererea de apel formulată de reclamanţi, nu era posibilă rejudecarea cauzei în apel sub aspectul soluţiei date de prima instanţă cu privire la daunele materiale.

Aceasta întrucât, raportat la dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., apelul este devolutiv în limitele stabilite de apelant, ceea ce înseamnă că instanţa de apel este ţinută să judece numai în limitele criticilor formulate prin cererea de apel şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite. Practic, dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai cu privire la soluţia dată unor capete de cerere, ceea ce nu s-a atacat dobândeşte autoritate de lucru judecat.

Or, în speţă, cât timp reclamanţii nu au formulat prin cererea de apel critici cu privire la daunele materiale, soluţia dată pe acest aspect de prima instanţă a intrat sub autoritatea lucrului judecat, nemaiputând fi, astfel, repusă în discuţie, motiv pentru care criticile din recurs referitoare la daunele materiale nu pot fi primite.

Cu privire la daunele morale, recurenţii-reclamanţi contestă, în primul rând, analiza instanţei de apel din perspectiva culpei defunctului K., în calitatea sa de pasager, alături de culpa conducătorului auto, susţinând că aceasta se situează în afara normelor răspunderii civile delictuale şi a celor în materia asigurărilor de răspundere civilă obligatorie.

Aceste critici sunt nefondate, hotărârea recurată, prin care s-a avut în vedere, la stabilirea cuantumului daunelor morale, şi culpa victimei în producerea accidentului, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (în vigoare la data producerii accidentului - 10.03.2013), prevede că daunele morale în caz de deces se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, abstracte, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel că în conformitate cu jurisprudenţa, instanţele se ghidează după criterii subiective, variabile de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, aşa încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Prin urmare, din perspectivă jurisprudenţială, nu pot fi ignorate împrejurările concrete ale cauzei, context în care, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale şi împrejurările producerii accidentului, sens în care a luat în considerare şi culpa victimei în producerea accidentului, alături de celelalte împrejurări de fapt rezultate din probele administrate, care relevă aspectele în care vătămările produse s-au exteriorizat, pronunţând astfel o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele sus-evocate.

Aserţiunile din recurs referitoare la interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice nu au legătură cu soluţia şi argumentele instanţei de apel, culpa victimei accidentului nefiind reţinută din perspectiva dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002, ci, aşa cum s-a arătat deja, din perspectiva dispoziţiiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, incidente în cauză.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, faptul că art. 24 alin. (2) lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 prevede o limită de despăgubire de 5.000.000 euro pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, iar pretenţiile formulate de ei prin cererea de chemare în judecată se încadrează în aceste limite, nu justifică admiterea în totalitate a pretenţiilor lor, critica în acest sens nefiind fondată.

Textul evocat instituie o limită maximă de despăgubire pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale, cât şi pentru cele morale, produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate. Aceasta nu înseamnă, însă, că, automat, adică necondiţionat şi nedovedit, victima sau un terţ păgubit poate să obţină de la asigurător integral această sumă, deoarece daunele morale se acordă, cum s-a arătat, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În acest sens, curtea de apel, având a aprecia asupra cuantumului daunelor morale, în mod just a reţinut faptul că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză mare de aproximare, urmând a fi avute în vedere circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale în materie.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge, însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Rezultă că, prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Or, în speţă, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a ţinut cont în aprecierea cuantumului daunelor morale de importanţa valorii lezate, dar şi de intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanţi prin pierderea rudei lor, deci de gravitatea prejudiciului, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire fără just temei, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite, dând eficienţă principiilor echităţii şi proporţionalităţii, pentru asigurarea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată.

Din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate, prin raportare şi la consecinţele negative suferite de victimele evenimentului rutier asigurat.

Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare a cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, fiind de natură să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a daunelor morale suferite de reclamanţi.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţa din România, urmează a se reţine caracterul nefondat al criticilor prin care se invocă nesocotirea criteriilor de stabilire a daunelor morale.

Sub un alt aspect, este de observat că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de apel ca urmare a aplicării criteriilor jurisprudenţiale raportat la circumstanţele particulare ale speţei, stabilite pe baza probelor administrate în cauză, reprezintă rezultatul aprecierii acestei instanţe şi, în consecinţă, vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunţate, necenzurabilă în recurs.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi solicitarea de majorare a sumei acordate cu titlu de daune morale în funcţie de probele care relevă gravitatea prejudiciului, relativ la suferinţele psihice pe care le-au suportat în urma decesului rudei lor, nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs, atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate.

În fine, recurenţii-reclamanţi invocă pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., critică ce nu este fondată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., instanţa judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Este adevărat că instanţa de apel a interpretat aceste dispoziţii legale în sensul că instituie o prezumţie în ceea ce priveşte durerea încercată prin moartea victimei, suportată de ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul acesteia, prejudiciul nepatrimonial fiind, în aceste cazuri, presupus a decurge din simpla legătură de rudenie dintre persoana decedată şi categoriile de rude specificate de text.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa de apel nu putea reţine inexistenţa prejudiciului nepatrimonial în ceea ce îi priveşte pe fraţii/surorile defunctului, raportat la probele administrate în cauză, în condiţiile în care art. 328 alin. (2) C. proc. civ. prevede că prezumţia legală poată fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.

Textul instituie regula că prezumţiile legale au caracter relativ, deci pot fi combătute şi înlăturate prin proba contrară, în lipsa unei prevederi legale contrare.

Or, susţinând că instanţa de apel era obligată să acorde sumele solicitate de fraţii şi surorile defunctului, neputând reţine inexistenţa prejudiciului nepatrimonial raportat la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, sub motiv că acest prejudiciu "se prezumă şi nu trebuie dovedit" în cazul fraţilor/surorilor defunctului, recurenţii-reclamanţi ignoră caracterul relativ al prezumţiei instituite de art. 1391 alin. (2) C. civ.

Fiind vorba despre o prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, în lipsa unei prevederi contrare, nu se poate imputa instanţei de apel că a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, inexistenţa prejudiciului nepatrimonial reclamat de fraţii şi surorile defunctului, adică tocmai răsturnarea prezumţiei instituite de art. 1391 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate, în raport de care s-a reţinut inexistenţa prejudiciului nepatrimonial în cazul fraţilor/surorilor defunctului (potrivit căreia, nu existau sentimente de afecţiune şi ataşament reciproc între defunct şi fraţii/surorile acestuia), aceasta nu poate fi reevaluată de instanţa de recurs, cum urmăresc, în realitate recurenţii-reclamanţi, deoarece reevaluarea situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac a recursului de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., nefiind o problemă de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii.

Faţă de considerentele prezentate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

II. Cu privire la recursul pârâtei:

Cu titlu prioritar, este de observat că recurenta-pârâtă invocă formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nedezvoltând nicio critică de natură a se subsuma vreuneia dintre ipotezele acestui motiv de nelegalitate - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea faţă de cuantumul daunelor morale acordate, susţinând că acesta este prea mare, sens în care reia aspectele de fapt ale litigiului, arătând că reclamanţii nu au administrat nicio probă care să releve trauma suferită şi intensitatea acesteia, consecinţele ulterioare accidentului asupra vieţii reclamanţilor, nedovedind astfel prejudiciul reclamat.

Aserţiunile referitoare la nedovedirea prejudiciului, care repun în discuţie probele administrate în cauză cu privire la impactul şi consecinţele suferite de reclamanţi urmare a decesului rudei lor, vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, astfel că nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

De asemenea, recurenta-pârâtă evocă, cu trimitere la decizii de speţă, criteriile jurisprudenţiale ce pot fi utilizate în evaluarea despăgubirilor, precum şi principiile stabilite de C.E.D.O., şi anume principiul echităţii, principiul proporţionalităţii despăgubirilor cu atingerea adusă, principiul îmbogăţirii fără just temei, fără, însă, a formula critici de nelegalitate referitoare la nerespectarea, de către instanţa de apel, a unuia sau mai multor criterii astfel enunţate, de natură a constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

Singura critică din memoriul de recurs al pârâtei ce poate fi încadrată în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuţie modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 49 punctul 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, din perspectiva respectării jurisprudenţei din România, este cea prin care se impută instanţei de apel că nu a avut în vedere, la cuantificarea daunelor morale, Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această critică nu este, însă, fondată, cu consecinţa inaplicabilităţii în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 14/2011 stipulează că daunele morale, în cazul decesului unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Cum legislaţia nu cuprinde criterii concrete de evaluare, recurenta-pârâtă susţine că jurisprudenţa instanţelor naţionale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Din această perspectivă, solicită a fi utilizat Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, susţinând că acesta cuprinde analiza tuturor soluţiilor pronunţate de curţile de apel din ţară.

Într-adevăr, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluţiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenţei naţionale, reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 fiind cel al unei jurisprudenţe constante şi unitare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că studiul de practică judiciară intitulat "Ghid pentru soluţionarea daunelor morale" nu poate constitui, în lipsa unei dispoziţii legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanţe, a cărui neaplicare să atragă desfiinţarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal.

În plus, analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Simplele cifre statistice, culese din cazurile soldate cu decesul victimei, în funcţie de vârsta şi gradul celor aflaţi în raportul de rudenie, astfel cum sunt conţinute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigenţelor unui criteriu şi nu se pot impune, cu forţă obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese la atare mecanism de cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru o parte a jurisprudenţei.

Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de apel pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 punctul 2 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, faţă de faptul că nu a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale ghidul la care face trimitere recurenta-pârâtă, acesta neconstituind un criteriu legal pe care instanţele sunt ţinute a-l respecta în stabilirea plafonului de despăgubiri.

Faţă de considerentele prezentate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamanţii B., C., G., E., I., A., D., F., H. şi de pârâta S.C. J. S.A. împotriva deciziei nr. 244 din 9 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14.06.2018.