Highway expropriation claim for uncondemned land rejected on appeal.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, la data de 13.08.2012, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la exproprierea totală a imobilului proprietatea reclamantei, reprezentat de terenul intravilan în suprafaţă de 12.399 mp, situat în jud. Ilfov, înregistrată în CF x şi pentru diferenţa de 7332 mp, în privinţa căreia nu s-a dispus exproprierea, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.108.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri calculate la nivelul valorii reale a imobilului, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.900.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând prejudiciul cauzat societăţii în calitate de proprietar al imobilului, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.01.2014, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară depus la termenul din data de 26.11.2013, în sensul că, în ce priveşte primul capăt de cerere, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1.239.900 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri calculate la nivelul valorii reale a imobilului, iar în ce priveşte al treilea capăt de cerere al acţiunii, solicită "obligarea pârâtei la plata sumei de 2.913.632 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând prejudiciul cauzat în calitate de proprietar al imobilului (lucrum cessans)".

Prin sentinţa civilă nr. 2606/21.10.2015 Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins ca neîntemeiată excepţia de netimbrare a capetelor 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins ca neîntemeiată cererea de majorare a onorariului pentru efectuarea expertizei; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 152.010 euro, în echivalent în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat; a obligat pe pârât la exproprierea restului de proprietate în suprafaţă de 7332 mp, identificată prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de către expertul C. şi a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 263.952 euro, în echivalent RON, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru acest teren; a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În motivarea soluţiei sale, tribunalul a reţinut următoarele considerente:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile în sensul că persoana juridică care apare menţionată în contractul de vânzare-cumpărare depus la dosarul cauzei şi cea menţionată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 20/26.08.2008 nu este una şi aceeaşi, întrucât din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei reieşe identitatea dintre persoanele menţionate.

Pe fond, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/30.06.1999, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă totală de 1,35 ha, situat în judeţul Ilfov.

Prin Hotărârea nr. 20/26.08.2008 emisă de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România au fost acordate despăgubiri în cuantum de 175.630 de euro pentru exproprierea imobilului situat pe teritoriul administrativ al localităţii Voluntari, judeţul Ilfov, având număr cadastral x, în suprafaţă de 1.351 mp, întrucât nu a fost depusă nici o cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul H.G. nr. 667/2008.

În drept, potrivit prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii.

În cauză, a fost întocmit un raport de expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, în conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 33/1994, iar din cuprinsul acestuia reiese faptul că valoarea de circulaţie a imobilului la data exproprierii acestuia, respectiv 28.11.2011, este de 152.010 euro.

Modul de calcul prezentat în expertiza efectuată a rezultat din aplicarea metodei comparaţiei vânzărilor, fiind în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare valabile şi în România.

În baza art. 21 şi urm. din Legea nr. 33/1994, tribunalul a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, constatând îndeplinite formalităţile legale, şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 152.010 euro, în echivalent RON, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru expropriere.

Referitor la cererea reclamantei pentru stabilirea prejudiciului, care rezultă din imposibilitatea utilizării terenului potrivit intenţiei reclamanţilor şi încasarea profitului ce urma să se realizeze prin demararea proiectului de investiţii, tribunalul a reţinut că acesta nu este un prejudiciu cert, care să poată fi reparat prin obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în acest sens. Astfel, un prejudiciu viitor devine cert numai dacă este sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. În aprecierea tribunalului, prejudiciul invocat de către reclamanţi cu privire la demararea planului de investiţii este numai unul eventual, care este lipsit de certitudine şi deci nu justifică acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a mai reţinut că potrivit prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa a apreciat, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală. În cauză, tribunalul a constatat că potrivit raportului de expertiză în specialitatea topografie, terenul proprietatea reclamantei a fost secţionat de autostradă în două loturi, iar cel neexpropriat are lăţimea prea mică pentru a putea fi utilizat potrivit scopurilor avute în vedere de către societatea reclamantă. Având în vedere considerentele expuse mai sus, s-a impus obligarea pârâtei la exproprierea restului de proprietate în suprafaţă de 7.332 mp, identificată prin raportul de expertiză întocmit de către expertul C. şi obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 263.952 de euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru acest teren.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Prin decizia nr. 419/A/11.04.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins apelurile declarate în cauză.

În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că valoarea suprafeţei expropriate de 5067 mp calculată la data exproprierii, 21.11.2011, este de 194.725 euro, în timp ce valoarea suprafeţei totale de 7332 mp de teren rămasă neexpropriată, dar a cărei expropriere a fost dispusă de către prima instanţă, întrucât a devenit inutilizabilă conform scopului avut în vedere, era, la data constatărilor la faţa locului în vederea efectuării expertizei, 05.08.2016, în cuantum total de 220.180 euro (110.510 euro pentru lotul S1 de 3680 mp, 94.655 euro pentru lotul S2 de 3152 mp şi 15.015 euro pentru lotul S3 din 500 mp).

În final, se reţine un total al despăgubirilor pentru întreaga suprafaţă de teren (expropriată şi neexpropriată de pârâtă) în cuantum de 414.905 euro.

Pe de altă parte, s-a reţinut că prima instanţă a acordat reclamantei despăgubiri în cuantum de 152.010 euro pentru terenul de 5067 mp expropriat iniţial, precum şi de 263.952 euro pentru terenul de 7332 mp a cărui expropriere suplimentară a fost dispusă de instanţă, în conformitate cu evaluările stabilite de comisia de experţi din faţa primei instanţe.

În total, cuantumul despăgubirilor pentru întreaga suprafaţă expropriată şi neexpropriată este de 415.962 euro în viziunea primei instanţe şi a primei comisii de experţi.

În aceste condiţii, având în vedere că nu pot fi combinate părţile convenabile reclamantei din fiecare dintre cele două rapoarte de expertiză, respectiv valoarea suprafeţei de 7332 mp stabilită de prima comisie de experţi şi valoarea suprafeţei de 5067 mp stabilită de comisia de experţi din apel, Curtea a apreciat că, dat fiind că, per ansamblu, despăgubirile calculate în apel pentru ambele părţi de teren (cea expropriată de la început şi cea de expropriată prin prezenta decizie) sunt într-un cuantum mai mic decât cel acordat de prima instanţă, soluţia care se impune este respingerea apelului reclamantei, pentru a nu agrava situaţia acesteia în propria cale de atac.

Cu privire la raportul de expertiză întocmit în apel, Curtea a reţinut că, contrar susţinerilor apelantei, care a evocat constant utilizarea de către experţi a unor comparabile nepotrivite şi neadecvate în raport cu situaţia terenului său, considerând că era mai judicioasă utilizarea unor comparabile situate tot la şoseaua de centură pe raza sectorului 1 Bucureşti, Curtea a considerat că dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, care impun alegerea unor comparabile din aceeaşi unitate administrativ-teritorială (comuna Ştefăneşti, judeţul Ilfov) şi nu de pe raza unei alte unităţi administrative, nu pot fi încălcate.

Experţii nu pot avea în vedere decât acele tranzacţii identificate şi existente, întrucât nu există garanţia absolută că va putea fi identificată şi că ar putea exista oricând la îndemâna părţii o tranzacţie care să aibă ca obiect un teren perfect identic cu cel al acesteia; experţii, de altfel, au posibilitatea de a aplica corecţii şi ajustări în plus sau în minus cu comparabilele concrete găsite.

În fine, cu privire la raportul de expertiză s-a reţinut faptul că nu toate terenurile cu deschidere aflată la Centura Nord a Bucureştiului au aceeaşi valoare comercială şi acelaşi potenţial economic; este foarte importantă şi poziţionarea de o parte sau de alta a centurii, localizarea concretă, alte caracteristici (situarea în curbă etc.), aspecte care generează un anume grad de fluctuaţie a preţurilor atât în spaţiu cât şi în timp, în funcţie de maturizarea pieţei imobiliare, aspecte pe care experţii le-au avut în vedere.

Cu privire la cea de a doua critică adusă în apel, Curtea a considerat justă soluţia tribunalului de a respinge pentru caracterul incert şi eventual al prejudiciului acele pretenţii ale reclamantei pentru un aşa numit beneficiu nerealizat constând în profitul ce urma să se realizeze timp de 32 de ani prin demararea proiectului de investiţii constând într-un sistem de hale şi depozite.

Instanţa de apel a reţinut că nimic nu garantează că partea urma să realizeze pe acel teren un profit de natura celui invocat, ci doar că exista un potenţial pentru o investiţie; numai terenul în sine nu garanta profitabilitatea investiţiei, câştigul depinzând şi de numeroase alte variabile, precum calitatea obiectivului investiţiei, atractivitatea acestuia, buna lui realizare, un marketing eficient, publicitatea, calitatea serviciilor, etc, adică aspecte ce ţin de efortul şi talentul investitorului.

Or, reclamanta doreşte, practic, să obţină sub titlul de despăgubire pentru beneficiul nerealizat, tot acel profit de care ar fi avut parte în condiţiile unui efort susţinut pentru naşterea, dezvoltarea şi menţinerea unui nivel optim al afacerii, adică să-şi realizeze câştigul fără tot efortul pe care acesta l-ar fi implicat.

Despăgubirile pentru expropriere nu vin să garanteze un profit incert, ci doar să asigure că, din punctul de vedere al valorii patrimoniului expropriatului nu există o scădere, iar suma încasată este echivalentul bunului pierdut şi cu care se poate dobândi un bun asemănător, în vederea dezvoltării unei afaceri similare, dacă partea încă o mai doreşte. În orice caz, suma de bani însăşi generează fructe civile (dobânzi) ce cuantifică beneficiul de realizat, iar în cazul în care se evocă posibilitatea unui beneficiu economic mai mare prin dezvoltarea unui anume comerţ, echivalentul bănesc lasă deschisă posibilitatea desfăşurării unui comerţ similar.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, Curtea a considerat că nu este inadmisibilă exproprierea părţii de teren care nu a fost expropriată şi nu a fost declarată de utilitate publică anterior, întrucât însăşi legea-cadru a exproprierii, respectiv Legea nr. 33/1994, prevede la art. 24 alin. (4) că "În cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală."

Singura condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se dispune exproprierea diferenţei neexpropriate este aceea ca terenul rămas neexpropriat să fie inutilizabil conform destinaţiei avute în vedere.

Este nerelevant că terenul rămas neexpropriat ar fi putut fi eventual utilizat în scop agricol, în condiţiile în care reclamanta nu este o societate având ca obiect de activitate agricultura, iar din obţinerea certificatului de urbanism şi notificarea începerii execuţiei proiectului la Apele Române rezultă că intenţia părţii era cea afirmată (ridicarea unor depozite). Mai mult, doar o porţiune de 3152 mp ar fi putut fi utilizată ca teren agricol, iar nu şi diferenţa, iar raportul de expertiză confirmă faptul că suprafaţa neexpropriată nu mai poate fi utilizată conform scopului afirmat.

În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 şi de faptul că terenul rămas neexpropriat este inutilizabil în raport de scopul iniţial, critica a fost respinsă.

Şi a doua critică formulată de pârâtă a fost respinsă, apreciindu-se că în mod just prima instanţă a acordat valori diferite ale despăgubirilor calculate pentru fiecare din cele două suprafeţe (cea expropriată, respectiv cea care urmează să fie expropriată), întrucât, în raport de dispoziţiile deciziei nr. 380/2015 a Curţii Constituţionale a României, calculul se face în raport de valoarea de la momentul exproprierii, care se situează la nivelul anului 2011 pentru suprafaţa de 5067 mp, respectiv la zi pentru suprafaţa de 7332 mp, ce se va expropria în urma prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta invocă excepţia nulităţii deciziei pronunţate de curtea de apel, în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 33/1994, faţă de împrejurarea că instanţa de apel a soluţionat apelurile fără prezenţa procurorului.

Pentru acest motiv, recurenta solicită constatarea nulităţii deciziei recurate.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât s-a dispus exproprierea suplimentară a suprafeţei de 7332 mp, care nu era menţionată în hotărârea de expropriere.

În aceste sens, recurenta susţine că exproprierea se poate dispune numai pentru cauză de utilitate publică, potrivit dispoziţiilor din Constituţia României, care prevăd că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi celor ale art. 481 C. civ., potrivit cărora, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În cauză, statul nu a declanşat procedura de expropriere şi nu a declarat utilitate publică pentru suprafaţa de 7332 mp, iar CNAIR nu poate solicita Guvernului să dispună exproprierea unor suprafeţe de teren care nu sunt incluse în proiectul tehnic al autostrăzii.

Singurul care are abilitatea de a declara utilitatea publică este Statul Român, legiuitorul neprevăzând posibilitatea exproprierii la cerere, atâta vreme cât nu este declarată prin lege utilitatea publică.

Ca atare, atâta timp cât pentru suprafaţa de 7332 mp nu s-a declarat utilitate publică, în cauză nu se poate declara de către instanţă exproprierea, statul neputând deveni proprietar, neavând un titlu în acest sens, deoarece nu a operat transferul dreptului de proprietate.

Reclamanta nu era îndreptăţită să ceară declanşarea procedurii de expropriere a suprafeţei de 7332 mp, o astfel de posibilitate fiind recunoscută doar statului, potrivit dispoziţiilor art. 4 şi 5 din Legea nr. 198/2004 şi celor ale art. 2 din Legea nr. 255/2010.

Examinând recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul cu care a învestit Înalta Curte, recurenta a formulat două motive de recurs.

Primul motiv de recurs, prin care recurenta invocă nulitatea hotărârii recurate, faţă de împrejurarea că procurorul nu a participat la dezbateri în faţa instanţei de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi primit, având în vedere că din încheierea de dezbateri de la termenul la care s-au soluţionat apelurile - 21 martie 2018, rezultă că a fost prezent procuror B., care a pus concluzii cu privire la apeluri.

Ca atare, primul motiv de recurs este nefondat.

În ce priveşte al doilea motiv de recurs, care vizează nelegala obligare a Statului Român la exproprierea unei suprafeţe de teren suplimentare celei stabilite prin hotărârea de expropriere, acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, aplicabilă prezentului litigiu, stabileşte care sunt lucrările de utilitate publică, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că:

"Expropriator este statul român pentru obiectivele de interes naţional, judeţele pentru obiectivele de interes judeţean, iar municipiile, oraşele şi comunele pentru obiectivele de interes local".

În ceea ce priveşte procedura de expropriere, Legea prevede că aceasta cuprinde patru etape, pe care le enumeră în cuprinsul art. 4, şi anume:

a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local;

b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor;

c) transferul dreptului de proprietate;

d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.

În capitolele următoare, actul normativ menţionat, atunci când reglementează norme specifice fiecăreia dintre etapele exproprierii, prevede care sunt sarcinile care revin expropriatorului pentru fiecare etapă în parte (art. 5 - obligaţia expropriatorului de a aproba prin hotărâre a Guvernului sau a autorităţii administraţiei publice locale sau judeţene indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean şi local; art. 7 - obligaţia expropriatorului de a consemna sumele individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziţia proprietarilor de imobile; art. 9 alin. (1) - obligaţia expropriatorului de a emite decizia de expropriere; art. 9 alin. (5) - obligaţia expropriatorului de a solicita intabularea dreptului de proprietate asupra culoarului de expropriere; art. 9 alin. (6) - obligaţia expropriatorului de a întocmi documentaţiile cadastrale; art. 18 - obligaţia expropriatorului de a numi comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real; art. 21 - obligaţia expropriatorului de a efectua plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate).

Sesizarea instanţei de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 22 alin. (1) din Lege:

"Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente (…), fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate".

Prin urmare, nici o dispoziţie a Legii nu permite instanţei de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparţine ar trebui expropriat, să se substituie autorităţii executive şi să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.

În această materie, competenţele instanţei de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparţine.

Este adevărat că, potrivit art. 22 alin. (3) din Lege:

"Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii (...)", însă această trimitere a legii speciale la prevederile legii generale aplicabilă în materia exproprierii - Legea nr. 33/1995 - vizează exclusiv, astfel cum în mod expres rezultă din conţinutul său, stabilirea despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 34, că dispoziţiile sale se completează în mod corespunzător cu cele ale legii generale în materie - Legea nr. 33/1994 - numai "în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi".

În primul rând, solicitarea unei exproprieri suplimentare nu poate avea decât valoarea contestării transferului dreptului de proprietate dispus iniţial prin expropriere sub aspectul întinderii obiectului asupra căruia acest transfer poartă; or, legea interzice contestarea transferului dreptului de proprietate către expropriator, fără să distingă între motivele pentru care persoana expropriată ar putea contesta respectivul transfer.

În al doilea rând, raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să excludă posibilitatea persoanei expropriate de a contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator este aceea de a nu se ajunge la expropriere prin eludarea etapelor şi a procedurii reglementate de lege, procedură în care alte organe ale statului, iar nu instanţele judecătoreşti, au competenţa şi obligaţia de a lua anumite măsuri specifice.

Nu în ultimul rând, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 rezultă că numai expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanţelor judecătoreşti. Per a contrario, orice altă posibilă nemulţumire a persoanei expropriate, alta decât cea legată de cuantumul despăgubirilor - deci, inclusiv cea prin care s-ar contesta întinderea obiectului asupra căruia poartă transferul dreptului de proprietate către expropriator - excede competenţelor instanţelor judecătoreşti.

Nici dispoziţiile din Constituţia României, care în art. 44 alin. (3) prevăd că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire" nu permit instanţelor de judecată să dispună exproprierea, împotriva prevederilor din legile speciale, întrucât "dreapta despăgubire" la care acestea se referă nu poate avea semnificaţia obţinerii unor despăgubiri suplimentare, câştigate prin încălcarea unor legi speciale, ci a unor despăgubiri care să fie juste în raport cu prejudiciul produs persoanei expropriate prin transferul dreptului de proprietate către expropriator. Articolul menţionat impune o evaluare corectă a acestui prejudiciu în raport cu dreptul de proprietate transferat în procedura exproprierii.

În consecinţă, constatând că prin hotărârea recurată, în mod nelegal instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe privind exproprierea suplimentară a suprafeţei de 7332 mp, pentru care Statul Român nu a declarat utilitatea publică şi care nu era menţionată în Hotărârea de expropriere emisă de Guvernul României, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2606 din 21 octombrie 2015 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă şi va schimba în parte sentinţa, în sensul că va respinge capătul de cerere privind exproprierea diferenţei de teren de 7332 mp; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei. Menţinerea deciziei şi sentinţei nu va viza obligarea pârâtului la despăgubiri pentru terenul de 7332 mp, consecinţa respingerii capătului de cerere privind exproprierea suprafaţei de 7332 mp fiind aceea că pârâtul nu datorează despăgubiri pentru această suprafaţă de teren.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România S.A. împotriva deciziei nr. 419/A din 11 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2606 din 21 octombrie 2015 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă.

Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge capătul de cerere privind exproprierea diferenţei de teren de 7332 mp.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14.06.2018.