Inheritance partition appeal referred to appellate court due to lack of supreme court jurisdiction over first instance decisions

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5454 din data de 29 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii-pârâţi reconvenţionali A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant reconvenţional E.

A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional E., în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi reconvenţionali A., B., C. şi D.

S-a constatat că pârâtul-reclamant reconvenţional E. a dobândit împreună cu defuncta F. imobilul situat în jud. Maramureş, compus din două camere şi dependinţe, în cote egale de 1/2 parte fiecare.

S-a constatat că masa succesorală rămasă după defuncta F. se compune din 1/2 parte din imobilul situat în jud. Maramureş, compus din două camere şi dependinţe, proprietate extratabulară, în valoare de 48740 RON (echivalentul în RON a sumei de 10790 euro); cota de 1/2 parte din autoturismul marca x, serie şasiu x, în valoare de 2000 euro.

S-a constatat calitatea de moştenitori legali ai defunctei F., a reclamanţilor-pârâţi reconvenţionali, A., B., C. şi D., în calitate de descendenţi, cu o cotă parte de 3/4 parte, precum şi a pârâtului E., în calitate de soţ supravieţuitor, cu o cotă parte de 1/4 parte.

S-a dispus sistarea indiviziunii cu privire la imobilul situat în jud. Maramureş, compus din două camere şi dependinţe, proprietate extratabulară, în valoare de 48740 RON (echivalentul în RON a sumei de 10790 euro), prin atribuirea în natură, în favoarea pârâtului-reclamant reconvenţional, E., acesta fiind obligat la plata către reclamanţii-pârâţi reconvenţionali A., B., C. şi D. a sumei de 18277,50 RON (1348,75 euro), cu titlu de sultă, stabilind un termen de plată de până la şase luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al pârâtul-reclamant reconvenţional, E., asupra imobilului situat în jud. Maramureş, compus din două camere şi dependinţe, proprietate extratabulară, cu titlu de drept de moştenire şi partaj, precum şi sistarea indiviziunii cu privire la autoturismul marca x, serie şasiu x, în valoare de 2000 euro, prin atribuirea în natură, în favoarea pârâtului-reclamant reconvenţional, E.

De asemenea, pârâtul-reclamant reconvenţional E. a fost obligat la plata către reclamanţii-pârâţi reconvenţionali A., B., C. şi D. a sumei de 750 euro, cu titlu de sultă, stabilind un termen de plată de până la şase luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi la suma de 3728,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi s-a luat act că pârâtul-reclamant reconvenţional, a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 114/A din data de 27 februarie 2018, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de către reclamanţii A., B., C., D. împotriva sentinţei civile pronunţate de judecătorie, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins capătul de cerere formulat de către pârâtul-reclamant E., având ca obiect constatarea dobândirii sub durata concubinajului între acesta şi defuncta F. a apartamentului situat în judeţul Maramureş.

A constatat că în masa succesorală rămasă după defuncta F. intră în cotă de 1/1 imobilul în natură apartament cu 2 camere şi dependinţe, situat în judeţul Maramureş.

A obligat pârâtul-reclamant E. la plata către reclamanţii-pârâţi a sumei de 36.562,5 RON cu titlu de sultă, corespunzătoare cotei de 3/4 parte din imobil deţinute de reclamanţii-pârâţi împreună, în loc de 18.277,50 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâtul E. a formulat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 mai 2018, fiind repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru CF 5.

Prin rezoluţia completului din data de 23 mai 2018, s-a fixat termen la data de 14 iunie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect succesiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1- precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Maramureş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 114/A din data de 27 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14.06.2018.