Exclusion of Supreme Court appellate jurisdiction over unjust enrichment claims below statutory value threshold

Prin sentinţa nr. 8243 din 13 octombrie 2016 Judecătoria Sector 6 Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., în cauza având ca obiect îmbogăţire fără justă cauză; a obligat pârâtul la plata sumelor de 133924 de RON şi 13029 de RON către reclamant; a respins cererea de obligare a pârâtului la plata diferenţelor de sume reprezentând actualizarea acestora cu rata inflaţiei şi a dobânzii legale, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul la plata sumei de 6739,93 de RON cheltuieli de judecată, către reclamant.

Prin decizia nr. 2338/A din 12 iulie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul pârâtului împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă; a obligat intimatul reclamant la plata, către apelantul pârât, a sumei de 1.200 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. înregistrat la Tribunalul Bucureşti la data de 06.12.2017.

Prin adresa din 17.01.2018, Tribunalul Bucureşti a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 182/25.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând, în esenţă, că aceasta din urmă este instanţă de drept comun în soluţionarea căii de atac a recursului, în timp ce curtea de apel apare ca o instanţă specială de recurs, cu competenţă doar când printr-o dispoziţie legală anume a C. proc. civ. sau a unei alte legi îi este atribuit dreptul de soluţionare a cauzelor în recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 mai 2018.

Prin rezoluţia din 23.05.2018, s-a fixat termen la 13.06.2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenţei nu poate realiza o legală învestire a instanţei supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului într-un litigiu având ca obiect îmbogăţire fără justă cauză, a cărui valoare este situată sub pragul de 200.000 RON.

Astfel, dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competenţa Înaltei Curţi ca instanţă de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curţilor de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în faţa instanţei supreme.

Or, în speţă, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curţii de apel şi nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecăţii recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţia procedurală menţionată nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor ci dimpotrivă, foloseşte două criterii ale circumscrierii acestei competenţe-unul care vizează ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curţilor de apel) şi celălalt indicaţia expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competenţe de drept comun, posibilă doar în situaţia în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conţinutului expres al normei şi extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competenţă, prin adăugarea la lege şi încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competenţă în materia recursurilor pentru instanţa supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Aşadar, norma procedurală menţionată are ca obiect de reglementare natura şi scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competenţă înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menţionaţi anterior.

De asemenea, dispoziţia din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că şi celelalte instanţe, atunci când judecă în recurs, realizează acelaşi tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului.

Hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competenţă a cărei neconstituţionalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituţionalitate l-a reprezentat sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conţinutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza şi considerentele justificative ale soluţiei adoptate s-au circumscris problemei admisibilităţii recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curţii de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menţionate anterior.

În consecinţă, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Bucureşti, căreia îi revine competenţa de soluţionare, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2338/A din 12 iulie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13.06.2018.