Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2408/2018 AI generated

Exclusivity of contractual liability over delictual claims and prescription start date for damages related to restricted archaeological land

Case Number Decizia nr. 2408/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal as unfounded, upholding the appellate decision that rejected the claim against the private leasing company as inadmissible and the claims against public authorities as time-barred, while ordering the appellant to pay €28,500 in attorney fees to the private defendant. The dispute arose from a 3.5 million euro payment made under a leasing contract for land later found to contain an archaeological site, rendering it unusable for residential development; the appellant challenged the lower courts’ findings that her claim against the lessor was inadmissible because contractual liability precludes concurrent delictual liability, and that claims against the state and municipal authorities were prescribed from the date she received official notice of the land’s restrictions in 2008. The Court determined that the prior litigation did not establish a positive res judicata effect mandating delictual liability, affirmed that the existence of a valid contract exhausts the contractual relationship such that the plaintiff cannot opt for delictual liability for non-performance, and held that the statute of limitations for delictual damages began to run when the plaintiff became aware of the legal impediments to the land’s use, irrespective of subsequent judicial clarifications regarding the specific classification of the site.

Legislator headnote

AI generated

art. 1357 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ, art. 488 pct. 5 C. proc. civ, art. 488 pct. 7 C. proc. civ; Exclusivity of contractual liability over delictual claims and prescription start date for damages related to restricted archaeological land: Soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport cu B. este nelegală, întrucât aşa cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat în litigiul anterior, din momentul în care contractul încetează ca efect al rezilierii, nu mai poate fi formulată o acţiune în executarea contractului, ci doar una pe temei delictual (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Keywords

AI generated
contractual damages statute of limitations archaeological sites state liability legal fees res judicata

Cited Legislation

AI generated
art. 1357 C. civ
1349, art. 1357 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii B.
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
252/24.10.2017 a Curţii de Apel Galaţi a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), întrucât a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei nr.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
este nelegală, întrucât aşa cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat în litigiul anterior, din momentul în care contractul încetează ca efect al rezilierii, nu mai poate fi formulată o acţiune în executarea contractului, ci doar una pe temei delictual (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
art. 488 C. proc. civ
Prin raport, asupra verificării motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a apreciat că aspectele deduse judecăţii prin memoriul de recurs se circumscriu ipotezelor reglementate de art.
art. 488 pct. 5 C. proc. civ
Dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deşi invocate, nu pot fi reţinute ca susţinând aceste critici din perspectiva încălcării unor reguli de procedură care, de altfel, nici nu au fost indicate explicit şi care ar atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.
art. 488 pct. 7 C. proc. civ
Această critică referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., dar este nefondată.
art. 431 alin. (2) C. proc. civ
Nu este vorba de o verificare şi o tranşare jurisdicţională în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a acestor aspecte, ca partea să se poată prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat.
art. 1350 alin. (3) C. civ

Cited Case Law

AI generated
decizia civilă nr. 638/2015
138/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 638/2015, ambele pronunţate în dosarul nr.
Decizia nr. 638/2015
Scope of cassation review for factual challenges and application of accession over adverse possession in property establishment claims
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 21 iunie 2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 422/2001, art. 1349, art. 1357 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi, Primăria Galaţi, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Galaţi, obligarea în solidar a acestora la plata sumei de 8.543.605 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit, a sumei de 1.585.917 euro reprezentând dobândă legală, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 709 din 20 iunie 2017 pronunţată în dosar nr. x/2016 Tribunalul Galaţi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Galaţi, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală; a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi, Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, şi OCPI Galaţi, ca fiind prescrisă; a obligat reclamanta să plătească pârâtei S.C. B. S.A. suma de 50.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtei Primăria Municipiului Galaţi suma de 5040 RON cu acelaşi titlu.

Prin decizia nr. 252/A din 24 octombrie 2017 Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. prin administrator C., pentru următoarele motive:

I.1. Decizia nr. 252/24.10.2017 a Curţii de Apel Galaţi a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), întrucât a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin respingerea apelului.

Astfel, prin decizia recurată, care a menţinut soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în pretenţii a reclamantei, se reţine că, atâta timp cât între părţi s-a încheiat un contract generator de drepturi şi obligaţii, acţiunea se putea întemeia exclusiv pe temeiul răspunderii civile contractuale, iar nu pe temeiul răspunderii delictuale, între cele două răspunderi neexistând un drept de opţiune.

Această statuare însă încalcă puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, hotărâre prin care s-a reţinut, în mod definitiv, că acţiunea în răspundere civilă contractuală este inadmisibilă.

În cadrul litigiului anterior care a avut ca temei tocmai răspunderea contractuală, instanţele de judecată au stabilit cu putere de lucru judecat că angajarea răspunderii contractuale în baza Contractului de leasing nr. x/30.10.2007 nu mai este posibilă atât timp cât, la momentul sesizării instanţei cu cererea de intervenţie principală, acesta era deja încetat prin manifestări reciproce de voinţă ale părţilor. S-a considerat că un contract încetat nu mai poate produce niciun fel de efect juridic, în sensul naşterii, modificării sau stingerii de drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor contractante, acţiunea în angajarea răspunderii civile contractuale şi a obligării B. la plata de daune - interese fiind respinsă ca inadmisibilă, inclusiv sub aspectul angajării răspunderii şi plăţii de despăgubiri pe temei contractual.

Astfel, în cadrul litigiului anterior, instanţele au concluzionat că pentru pretenţiile decurgând din executarea contractului de leasing, reclamanta şi intervenienta urmează să se desocotească în cadrul unui eventual litigiu între profesionişti, litigiu care în mod evident nu mai putea fi întemeiat decât pe temeiul răspunderii delictuale.

Decizia recurată încalcă efectul pozitiv, astfel cum este reglementat de art. 430 şi 431 C. proc. civ., al sentinţei menţionate care, spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autorităţii de lucru judecat, nu pune obstacol celei de-a doua judecăţi, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanţă se va impune în noul proces dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În acest context, argumentele pentru care şi acţiunea în angajarea răspunderii delictuale a fost respinsă ca fiind inadmisibilă, contrazic considerentele sentinţei nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, care a statuat, în mod clar, că pretenţiile decurgând din executarea contractului de leasing încetat pot fi tranşate doar pe calea dreptului comun, într-un litigiu privind profesioniştii, litigiu care, în mod evident, nu mai putea fi întemeiat decât pe temeiul răspunderii delictuale.

2. Decizia recurată încalcă liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al reclamantei (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.).

Caracterul concret şi efectiv al liberului acces la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil presupune dreptul justiţiabilului de a fi "ascultat" la modul real, de a putea propune probe şi de a-şi demonstra temeinicia pretenţiilor ori de a-şi putea organiza apărarea.

În speţă, Curtea de Apel Galaţi a încălcat liberul acces la justiţie şi dreptul reclamantei A. la un proces echitabil.

Astfel, solicitările reclamantei de dezdăunare pentru paguba produsă în patrimoniul său au fost respinse ca inadmisibile şi atunci când au fost întemeiate pe răspunderea specială, contractuală, şi în al doilea litigiu când au fost întemeiate pe răspunderea de drept comun, delictuală. Prin reţinerea că atât acţiunea în răspundere contractuală, cât şi cea în răspundere delictuală sunt inadmisibile, instanţele împiedică accesul la justiţie al recurentei-reclamante, care este pusă în imposibilitatea de a aduce în faţa unui tribunal repararea prejudiciului cauzat prin faptul că a plătit o sumă exorbitantă - 3.500.000 euro, în temeiul unui contract de leasing pentru un teren care nu poate fi folosit potrivit destinaţiei întrucât pe acest teren se află un sit arheologic.

În acest context, reclamanta se află în imposibilitatea absolută de a-şi valorifica dreptul la despăgubiri, iar prejudiciul său devine imposibil de reparat din cauze independente de caracterul întemeiat sau neîntemeiat al pretenţiilor sale, de solvabilitatea sau insolvabilitatea debitorilor săi, negându-i-se practic dreptul de a fi "ascultată" de un tribunal, în sensul Convenţiei.

3. Soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în raport cu B. este nelegală, întrucât aşa cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat în litigiul anterior, din momentul în care contractul încetează ca efect al rezilierii, nu mai poate fi formulată o acţiune în executarea contractului, ci doar una pe temei delictual (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În cauză, temeiul acţiunii este răspunderea civilă delictuală întrucât, aşa cum s-a reţinut în cadrul litigiului anterior, a fost vorba de un comportament ilicit, iar pârâta a încasat sumele de la reclamantă fără cauză, terenul neputând fi folosit potrivit destinaţiei stabilite prin contractul de leasing - respectiv pentru dezvoltare imobiliară, întrucât pe acest teren se află un sit arheologic.

Potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, existenţa sitului, chiar dacă nu a fost declarat monument istoric, împiedică efectuarea oricăror lucrări pe acest teren - de construire şi chiar agricole - împiedică folosinţa terenului potrivit destinaţiei sale.

În acest context, B. a încasat suma de 3.500.000 euro fără cauză, neexistând vreo contraprestaţie în schimbul acestei sume, în condiţiile în care recurenta nu a putut folosi deloc terenul, iar pârâta a avut un comportament ilicit, motiv pentru care se impune restituirea acestei sume, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală.

II.Soluţia de respingere, ca prescris, a capătului de cerere formulat împotriva pârâţilor persoane juridice de drept public, este nelegală (art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.), fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale din materia prescripţiei extinctive, respectiv 2528 alin. (1) C. civ., precum şi a regulilor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii.

Instanţele de fond au apreciat că termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în repararea prejudiciului începe să curgă de la data când Ministerul Culturii, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi a emis adresa nr. x/03.11.2008 prin care a informat pe autoarea reclamantei (D. SRL), în legătură cu regimul juridic de monument istoric al terenului luat în leasing, regim juridic care făcea terenul inexploatabil.

Concluzia aceasta este greşită întrucât potrivit dezlegărilor date de Tribunalul Sibiu şi Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2012, intrate în puterea de lucru judecat, terenul nu are regimul juridic de monument istoric din culpa pârâţilor, care nu au respectat procedura legală de clasare prevăzută de Legea nr. 422/2001, terenul fiind astfel doar un sit arheologic.

Fapta ilicită invocată de către recurenta-reclamantă, producătoare de prejudicii, în legătură cu care pretinde dezdăunarea, constă tocmai în informaţiile eronate pe care autorităţile publice le-au comunicat D. S.R.L. şi care, prin impactul asupra activităţii acestei societăţi, au provocat o insecuritate a circuitului juridic, care a determinat societatea să ia decizii de business greşite.

Aceste fapte ilicite au fost omisive (prin omisiunea Statului român, prin reprezentanţii săi, Ministerul Culturii şi Municipiul Galaţi de executare a obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 422/2001 de notare în cartea funciară a faptului că pe respectivul teren este amplasat un sit arheologic, recurenta a cumpărat un teren pe care, din eroare, l-a considerat a fi liber de orice sarcini), dar şi comisive (prin disiparea unor informaţii nereale, conform cărora imobilul aflat în situl arheologic denumit "E.", era catalogat ca monument istoric înscris în Lista monumentelor istorice, terenul având regimul juridic guvernat de Legea nr. 422/2001). Pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile care să confere regimul juridic de monument istoric al imobilului şi să asigure publicitatea şi opozabilitatea acestuia. De asemenea, a mai reţinut şi că Municipiul Galaţi nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţiile stabilite la art. 38 din legea specială în sarcina proprietarilor de monumente istorice, în cartea funciară nefiind înscrise nici calitatea de monument istoric a bunului imobil şi nici obligaţia privind folosinţa monumentului istoric.

Prin sentinţa civilă nr. 138/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 638/2015, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2012, instanţele au decis cu caracter definitiv că "imobilul în litigiu nu are regimul de monument istoric întrucât, deşi apare înscris în Lista Monumentelor Istorice, până la data înregistrării acestei acţiuni nici măcar nu fusese demarată, şi cu atât mai puţin finalizată, procedura legală de clasare". Instanţele au mai reţinut că, deşi situaţia terenului de sit arheologic (prin ipoteză, neexploatabil) este de necontestat, "Statul Român, prin reprezentanţii săi, Ministerul Culturii şi Municipiul Galaţi, nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de Legea nr. 422/2001 care să confere regimul de monument istoric şi să asigure publicitatea şi opozabilitatea acestuia."

Nefiind scos din circuitul civil, terenul este aparent liber la tranzacţionare, în dauna potenţialilor achizitori, printre care chiar recurenta - reclamantă care, încrezându-se în prezumţia de legalitate a actelor oficiale emise de autorităţile publice ale Statului Român, şi-a asumat angajamente financiare exorbitante în scopul exploatării unui teren care s-a dovedit ulterior a fi inutilizabil.

Culpa Statului Român prin Ministerul Culturii şi Direcţia Judeţeană de Cultură Galaţi constând în neglijenţa în îndeplinirea atribuţiilor legale de respectare a procedurii de clasare a unui sit arheologic, precum şi culpa în îndeplinirea obligaţiilor de publicitate şi opozabilitate faţă de terţi a acestei informaţii, dublată de disiparea de informaţii nereale către terţi se constituie într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Termenul de prescripţie a început să curgă de la 10.09.2015, data la care Curtea de Apel Alba Iulia a pronunţat decizia nr. 638/10.09.2015, cu consecinţa rămânerii definitive a sentinţei nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, dosare în care au figurat ca pârâţi toate părţile din prezenta cauză. În acel moment a fost stabilit regimul juridic corect al terenului, precum şi persoanele care se fac vinovate de neîndeplinirea obligaţiilor legale, şi anume Statul Român, prin Ministerul Culturii, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi, Municipiul Galaţi. La data pronunţării deciziei nr. 638 din 10.09.2015 recurenta - reclamantă a cunoscut exact paguba sa, precum şi pe cei ce se fac vinovaţi de ea, din acel moment începând să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru formularea unei acţiuni în repararea pagubei cauzate printr-un fapt ilicit.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei instanţei de apel prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei şi a arătat că în dosarul nr. x/2012 s-a procedat la o analiză exhaustivă a pretenţiilor deduse judecăţii, iar între sentinţa nr. 138 din 26.01.2015 a Tribunalului Sibiu (care respinge cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare) şi sentinţa nr. 709 din 20.06.2017 a Tribunalului Galaţi (care reţine că este imperativ regimul răspunderii contractuale, în condiţiile existenţei unui contract valabil) nu există nicio contradicţie. În subsidiar, intimatul-pârât susţine excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român în cauză, autoritate ce nu avea nicio obligaţie de a aduce la cunoştinţă reclamantei regimul juridic al terenului.

Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Galaţi a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului faţă de împrejurarea că reclamanta a renunţat la judecata în apel, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, motivat de faptul că procedura de înscriere în cartea funciară are caracter necontencios, fiind o activitate nejurisdicţională, iar pârâtul nu este parte în actul încheiat.

Pe fondul cauzei arată că în cauză nu a fost probată întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale faţă de pârât şi nu există prejudiciu.

Intimata-pârâtă Primăria Municipiului Galaţi, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, întrucât instanţa de fond a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei entităţi, soluţie ce nu a fost supusă cenzurii în apel, situaţie faţă de care în calea extraordinară de atac nu se pot modifica părţile litigiului.

Intimatul-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor deduse judecăţii în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinări. Referitor la întâmpinarea formulată de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, recurenta-reclamantă arătă că nu a fost semnată de conducătorul instituţiei, nu poartă ştampila instituţiei şi nu are ataşată delegaţia de serviciu a persoanelor care au semnat acest act procedural. În acest sens, recurenta invocă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanelor care au semnat întâmpinarea, cu consecinţa anulării actului de procedură.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin raport, asupra verificării motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a apreciat că aspectele deduse judecăţii prin memoriul de recurs se circumscriu ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., perspectivă din care va fi analizată calea extraordinară de atac, sens în care excepţia de nulitate a căii extraordinare de atac invocată de către intimatul-pârât Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale nu poate fi primită.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului invocată prin întâmpinări, de către intimaţii-pârâţi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Galaţi (cu referire la împrejurarea că reclamanta ar fi renunţat la judecată în apel) şi Primăria municipiului Galaţi (cu referire la împrejurarea că instanţa de fond a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei entităţi, soluţie ce nu a fost supusă cenzurii în apel, situaţie faţă de care în calea extraordinară de atac nu se pot modifica părţile litigiului), s-a constatat că argumentele ce susţin aceste excepţii vizează, în realitate, fondul litigiului, urmând a fi avute în vedere cu prilejul analizării recursului.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum s-a reţinut în raportul de admisibilitate asupra recursului, criticile formulate de către recurent vor fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. Dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deşi invocate, nu pot fi reţinute ca susţinând aceste critici din perspectiva încălcării unor reguli de procedură care, de altfel, nici nu au fost indicate explicit şi care ar atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

De asemenea, nu vor fi reţinute aspectele de nulitate a recursului invocate prin întâmpinarea Ministerului Culturii şi de inadmisibilitate a recursului dezvoltate în întâmpinarea pârâtei B. şi în dezbaterile orale, cu referire la formularea omisso medio a criticilor, întrucât aceste aspecte au fost verificate în etapa de filtru şi nu au fost reţinute ca incidente în cauză.

În ceea ce priveşte excepţiile cu caracter preremptoriu invocate prin întâmpinări, Înalta Curte reţine că excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Statul român şi OCIPI Galaţi, au fost respinse de către instanţa de fond, iar pârâtele nu au înţeles să atace dezlegarea instanţei, motiv pentru care soluţia a intrat în puterea lucrului judecat.

Deşi pârâta OCIPI a susţinut că reclamanta ar fi renunţat la judecata împotriva sa, în apel, nu rezultă din actele dosarului că ar fi existat o astfel de manifestare de voinţă în sensul actului de dispoziţie procesuală menţionat, motiv pentru care nu se va da curs acestei susţineri.

Recurenta a invocat, prin răspunsul la întâmpinare excepţia lipsei calităţii de reprezentant în ceea ce priveşte întâmpinarea depusă de Ministerul Culturii, însă nu a mai susţinut la termenul de dezbateri o astfel de excepţie. În plus, Înalta Curte constată că exemplarul întâmpinării comunicat prin postă poartă semnătura reprezentantului şi ştampila instituţiei.

Criticile şi apărările părţilor vor fi verificate în limitele învestirii, reţinând că acţiunea în răspundere civilă delictuală a reclamantei împotriva pârâtei B. S.A. a fost respinsă ca inadmisibilă, iar acţiunea împotriva celorlalte pârâte, cu excepţia Primăriei Mun. Galaţi, pentru care s-a constatat lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, a fost respinsă ca prescrisă.

Cu privire la prima critică dedusă judecăţii, referitoare la respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată împotriva pârâtei B. S.A.:

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a invocat drept temei al răspunderii delictuale a S.C. B. S.A., nerespectarea unor obligaţii, fie la momentul încheierii contractului de leasing, fie ulterior, pe parcursul derulării acestuia. În condiţiile existenţei unui contract valabil şi a generării prejudiciului prin neexecutarea, lato sensu, a obligaţiilor contractuale, a apreciat că nu există drept de opţiune între regulile răspunderii contractuale şi alte reguli la care părţile ar putea recurge, chiar dacă aceste reguli ar fi mai favorabile, împrejurare faţă de care s-a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este inadmisibilă.

Prin motivele de apel, reclamanta a susţinut că, în situaţia în care Tribunalul Sibiu şi Curtea de Apel Alba Iulia au reţinut că, urmare a înţelegerii părţilor, contractul de leasing şi-a încetat efectele, ceea ce a făcut inutilă analiza culpei în încetarea acestuia, acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală era singurul instrument juridic prin care, în lipsa unui contract valabil şi a unei hotărâri judecătoreşti care să stabilească culpa părţilor în neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor până la momentul desfiinţării amiabile, reclamanta putea să dovedească existenţa acestui gen de răspundere.

Instanţa de apel a respins această susţinere, confirmând raţionamentul instanţei de fond, cu motivarea că reclamanta a invocat nerespectarea unor obligaţii a căror încălcare este de natură a atrage răspunderea contractuală, neexistând un drept de opţiune între acţiunea contractuală şi cea delictuală. De asemenea, a considerat lipsită de relevanţă împrejurarea că, prin întâmpinarea formulată la fond, pârâta a invocat hotărârile pronunţate în litigiul anterior de către Tribunalul Sibiu şi, respectiv, de Curtea de Apel Alba Iulia întrucât cele statuate prin hotărârile menţionate nu sunt de natură a schimba datele speţei de faţă.

În recurs, se susţine de către reclamantă că hotărârile instanţelor de fond încalcă efectul pozitiv, astfel cum este reglementat de art. 430 şi 431 C. proc. civ., al sentinţei nr. 138/2015 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin respingerea apelului, hotărâre prin care s-a reţinut că acţiunea în răspundere civilă contractuală este inadmisibilă.

Această critică referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ., dar este nefondată.

Este corectă susţinerea recurentei în sensul că, spre deosebire de efectul negativ sau extinctiv, care presupune că o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), cel pozitiv, conform căruia o soluţie dată raporturilor deduse judecăţii nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, uşurează sarcina probaţiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanţă, se va impune în noul proces dintre părţi.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel în prezenta cauză, statuările din litigiul anterior au fost invocate, iniţial, de pârâtă în întâmpinarea din faţa primei instanţe, pârâta considerând că pretenţiile reclamantei au fost rezolvate în acel litigiu.

Fără a se raporta la concluziile acelui litigiu, instanţa de fond a apreciat că pretenţiile reclamantei, astfel cum au fost formulate, ţin de relaţia convenţională între părţi şi nu pot fi analizate decât în cadrul unei răspunderi contractuale.

Criticând această concluzie în apel, reclamanta a arătat că, în litigiul anterior, instanţa a considerat că nu poate pronunţa o hotărâre care să stabilească culpa părţilor în executarea obligaţiilor contractuale, odată ce contractul nu mai este în fiinţă, ci a încetat prin acordul părţilor, motiv pentru care consideră că, faţă de această statuare, desocotirea părţilor contractante pe calea răspunderii civile delictuale devine singurul instrument juridic aflat la dispoziţia reclamantei pentru recuperarea prejudiciului.

Chiar dacă, într-adevăr, astfel cum a susţinut intimata pârâtă B. S.A., reclamanta nu a formalizat respectiva critică în fazele procesuale anterioare, prin invocarea expresis verbis a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ea s-a referit la acest efect atunci când a afirmat, în combaterea hotărârii de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, că soluţia din litigiul anterior o împiedică a promova o nouă acţiune în răspundere civilă contractuală, iar instanţa de apel, analizând acest aspect, a considerat că soluţia din acel dosar nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, astfel că nu se poate considera că, în prezentul recurs, critica a fost formulată omisso medio.

Verificând conţinutul acestei critici, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat.

Astfel, în mod eronat susţine recurenta că în litigiul anterior instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea în răspundere civilă contractuală inclusiv sub aspectul angajării răspunderii şi plăţii de despăgubiri pe temei contractual, pe motiv că, faţă de împrejurarea că raportul contractual a încetat prin acordul părţilor, pentru pretenţiile decurgând din executarea contractului de leasing, părţile urmează să se desocotească în cadrul unui eventual litigiu între profesionişti, litigiu care, în mod evident, nu mai putea fi întemeiat, în opinia acesteia, decât pe dispoziţiile răspunderii delictuale.

În realitate, instanţa de fond a acelui litigiu a respins, prin sentinţa civilă nr. 138/2015, o cerere de intervenţie voluntară principală pentru neîndeplinirea condiţiilor specifice de admisibilitate ale unei astfel de cereri, respectiv justificarea unui drept propriu, dar şi a interesului de a interveni ca terţ într-un dosar, şi nu o acţiune propriu-zisă în răspundere civilă contractuală. Astfel, soluţia de respingere a petitului principal privind nulitatea contractului de leasing ca act subsecvent celui de vânzare cumpărare, atacat în acţiunea principală, s-a întemeiat pe lipsa calităţii procesuale active, iar capetele de cerere subsidiare referitoare la rezilierea contractului de leasing şi executarea contractului, au fost considerate ca neavând legătură cu acţiunea principală, pentru pretenţiile decurgând din executarea contractului părţile fiind îndrumate să se desocotească într-un litigiu cu profesionişti.

Decizia nr. 638/2015, pronunţată în apel, infirmă în parte soluţia, sub aspectul calităţii procesuale active, menţinând, pentru restul, hotărârea atacată. Referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii de intervenţie, instanţa de apel a reţinut că valabilitatea contractului de leasing nu este dependentă de cea a contractului de vânzare cumpărare atacat în cererea principală, însă cererea de intervenţie este admisibilă în principiu. Pe fondul cererii, a reţinut că petitul principal privind constatarea nulităţii contractului de leasing e lipsit de obiect şi interes, ca şi cererea de reziliere a contractului, contractul de leasing fiind desfiinţat prin acordul părţilor anterior introducerii cererii, că intervenienta nu putea contesta, în respectivul cadru procesual, statuările instanţei referitoare la calitatea de monument istoric a sitului, întrucât acestea au constituit obiectul acţiunii principale, neatacate, şi că nu poate analiza culpa părţilor în încetarea contractului, odată ce acesta nu mai este în fiinţă. În ceea ce priveşte prestaţiile părţilor, instanţa de apel a reţinut că plata redevenţelor nu a fost fără cauză, reclamanta intrând în posesia terenului.

Prin urmare, este eronată concluzia recurentei în sensul că, în litigiul anterior, instanţele ar fi constatat că aceasta nu are deschisă calea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală şi ar fi îndrumat-o să se desocotească exclusiv pe calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Nu este vorba de o verificare şi o tranşare jurisdicţională în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a acestor aspecte, ca partea să se poată prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat.

Cum reclamanta a promovat, în acea cauză, o cerere incidentă, sens în care a fost cercetată şi legătura cu un raport juridic principal ce fusese dedus judecăţii, instanţa acelui litigiu a verificat doar aparenţa dreptului pretins, neprocedând la o veritabilă analiză a derulării contractului, caz în care a îndrumat părţile să promoveze un litigiu pe cale principală, fără însă a se referi, astfel cum susţine recurenta, la calea răspunderii civile delictuale ca fiind singura modalitate de rezolvare a pretenţiilor. Astfel cum s-a arătat anterior, instanţele s-au limitat în a aprecia că nu pot desfiinţa, într-o acţiune în nulitate sau reziliere, un contract deja încetat prin voinţa părţilor şi nu au verificat existenţa unei culpe în modalitatea în care acestea şi-au executat clauzele izvorâte din convenţie, pentru a stipula asupra unei eventuale răspunderi civile contractuale.

Întrucât nu s-a statuat, printr-o dezlegare jurisdicţională anterioară în sensul pretins de recurent, respectiv asupra chestiunii răspunderii contractuale, ci s-a constatat că, la momentul formulării cererii de intervenţie, contractul de leasing fusese reziliat ca urmare a voinţei părţilor, este justificat faptul că, în prezenta cauză, instanţele de fond nu au acordat dezlegărilor din hotărârile precedente valoarea probatorie de prezumţie absolută, ce decurge din efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, considerându-le, întemeiat, nerelevante în prezenta cauză în care s-a constatat, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., că pretenţiile nu se pot rezolva decât în baza unei acţiuni ex contractu şi, în niciun caz, pe un temei ex delictu.

2. O altă critică formulată în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. este aceea că, prin decizia recurată, se încalcă liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al reclamantei.

Este eronată o astfel de susţinere în condiţiile în care recurenta pleacă de la premisa greşită că acţiunea în răspundere civilă contractuală i s-a respins ca inadmisibilă, în sensul că nu i s-a recunoscut dreptul la o acţiune în justiţie pentru prejudiciul pe care susţine că l-a suferit în urma executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate de pârâtă.

Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat, instanţele din litigiul anterior au îndrumat-o în promovarea unui litigiu în vederea desocotirii între cocontractanţi, cale pe care reclamanta nu a urmat-o. Prin urmare, pronunţarea unei soluţii de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în răspundere civilă delictuală, constatându-se inexistenţa unui drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală la care a recurs în mod greşit recurenta, îi este imputabilă în totalitate.

3. Critica recurentei referitoare la faptul că a promovat o acţiune în temeiul răspunderii civile delictuale întrucât, aşa cum s-a reţinut în cadrul litigiului anterior, a fost vorba de un comportament ilicit, iar pârâta a încasat sumele de la reclamantă fără cauză, terenul neputând fi folosit potrivit destinaţiei stabilite prin contractul de leasing - respectiv pentru dezvoltare imobiliară, întrucât pe acest teren se află un sit arheologic, vizează aspecte de fond ce ţin de îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi care nu ar putea fi analizate decât în ipoteza în care acţiunea ar fi considerată admisibilă.

Cu privire la cea de-a doua critică dedusă judecăţii, referitoare la respingerea ca prescrisă a acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată împotriva pârâţilor Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Galaţi, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi:

Recurenta invocă greşita soluţionare a excepţiei în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., ca fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale din materia prescripţiei extinctive, respectiv 2528 alin. (1) C. civ., precum şi a regulilor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii.

În susţinerea acestei critici arată că în mod greşit s-a apreciat că termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în repararea prejudiciului începe să curgă de la data când Ministerul Culturii, prin Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi a emis adresa nr. x/03.11.2008 prin care a informat pe autoarea reclamantei (D. SRL), în legătură cu regimul juridic de monument istoric al terenului luat în leasing, regim juridic care făcea terenul neexploatabil, deşi, potrivit dezlegărilor date de Tribunalul Sibiu şi Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2012, intrate în puterea de lucru judecat, terenul nu are regimul juridic de monument istoric din culpa pârâţilor, care nu au respectat procedura legală de clasare prevăzută de Legea nr. 422/2001, terenul fiind astfel doar un sit arheologic. Culpa Statului Român prin Ministerul Culturii şi Direcţia Judeţeană de Cultură Galaţi constă în neîndeplinirea atribuţiilor legate de respectarea procedurii de clasare a unui sit arheologic, de publicitate şi opozabilitate faţă de terţi a acestei informaţii, dublată de disiparea de informaţii nereale către terţi, ce se constituie în fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Consideră recurenta că termenul de prescripţie a început să curgă din 10.09.2015, data pronunţării deciziei nr. 638 prin care Curtea de Apel Alba Iulia a stabilit regimul juridic corect al terenului, precum şi persoanele care se fac vinovate de neîndeplinirea obligaţiilor legale, şi anume Statul Român, prin Ministerul Culturii, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi, Municipiul Galaţi.

La acea dată recurenta - reclamantă a cunoscut exact paguba sa, precum şi pe cei ce se fac vinovaţi de ea.

Instanţa de recurs, analizând critica din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţine ca fiind eronată alegerea pe care recurenta o face cu privire la momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Este adevărat că, în funcţie de momentul la care se consideră început cursul prescripţiei, se identifică şi temeiul juridic aplicabil, respectiv Decretul nr. 167/1958 pentru prescripţiile începute anterior datei de 14.02.2013, respectiv art. 2528 C. civ.

În ambele situaţii, atât potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât şi potrivit art. 2528 C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Din acest punct de vedere, prescripţia a început să curgă de la data la care antecesoarea reclamantei a cunoscut că imobilul este supus unei restricţii juridice în privinţa regimului construibil, chiar dacă nu în considerarea calităţii de monument istoric, potrivit Legii nr. 422/2001, ci doar ca sit arheologic conform O.U.G. nr. 43/2000, moment de la care reclamanta trebuia să ia măsuri pentru conservarea drepturilor şi limitarea prejudiciului. Faţă de această împrejurare, faptul că în Cartea funciară a imobilului nu au fost inserate menţiunile de publicitate imobiliară dispuse de Legea nr. 422/2001, nu reprezintă o faptă omisivă de natură a opri curgerea prescripţiei, întrucât, astfel cum s-a arătat, este suficient ca partea care se consideră prejudiciată, să fi luat cunoştinţă, prin orice modalitate, de existenţa unei situaţii de natură a-i afecta exercitarea unui drept legitim, cu consecinţa producerii unui prejudiciu.

Este nerelevantă, faţă de această situaţie, statuarea instanţelor din litigiul anterior, în care s-a analizat existenţa unui drept de preempţiune al statului şi nu alte aspecte ce ţin de regimul construibil al imobilului, în sensul că terenul este recunoscut drept sit arheologic şi nu monument istoric întrucât nu ar fi fost urmată procedura legală de clasificare, întrucât ambele situaţii duc la aceeaşi concluzie, din punctul de vedere a ceea ce reclamanta pretinde ca fiind izvorul prejudiciului său, şi anume imposibilitatea de a construi un imobil cu destinaţia de complex rezidenţial.

Prin urmare, situaţia păgubitoare pentru reclamantă a apărut la momentul la care a fost notificată cu privire la o împrejurare ce contravenea intenţiei pentru care a încheiat contractul de leasing, şi nu la momentul la care s-a clarificat regimul juridic al imobilului pentru că, raportat la susţinerile reclamantei, indiferent de clasarea imobilului, acesta nu îi permitea realizarea scopului urmărit.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 28.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A., reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. prin Administrator C., cu sediul procesual ales la F., cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 252/A din 24 octombrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.A., cu sediul în Bucureşti, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional,cu sediul în Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi, cu sediul în judeţ Galaţi, Municipiul Galaţi prin primar, cu sediul în Galaţi, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Galaţi, cu sediul în judeţ Galaţi.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 28.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13.06.2018.