State calamity compensation liability and inadmissibility of extraordinary annulment challenge based on merit re-examination

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci, reclamanta SC A. SA Berheci a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Galaţi şi Guvernul României, obligarea M.A.D.R.P. să sesizeze Guvernul României, în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002, cu privire la starea de calamitate a culturilor din anul 2008 din judeţul Galaţi, obligarea Guvernului României să declare prin hotărâre starea de calamitate a culturilor din judeţul Galaţi pentru a stabili nivelul despăgubirilor şi să fie obligate pârâtele, în solidar, în baza hotărârii de Guvern, să o despăgubească cu suma de 16.049,58 RON actualizată până la momentul plăţii efective, precum şi a majorărilor de întârziere conform Legii nr. 381/2002.

Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 197 din 17 iunie 2011, a respins ca rămase fără obiect excepţiile invocate de pârâtele Guvernul României, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Direcţia pentru Agricultură Galaţi şi a admis acţiunea, obligând Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Bucureşti să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate a culturilor pentru anul 2008, în Judeţul Galaţi şi pe Guvernul României să declare, prin hotărâre, starea de calamitate a culturilor pentru anul 2008, în judeţul Galaţi.

Împotriva acestei soluţii au formulat recursuri Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia pentru Agricultură Galaţi, Guvernul României şi SC B. SA

Prin Decizia nr. 2968/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Galaţi, Guvernul României şi SC B. SA - Sucursala Galaţi, casându-se Sentinţa nr. 197/2011 a Curţii de Apel Galaţi cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare şi Judecătoriei Tecuci pentru competenta soluţionare a capătului de cerere privind obligarea SC B. SA la despăgubiri, conform contractului de asigurare.

Prin Sentinţa nr. 70 din 20 martie 2013, Curtea de Apel Galaţi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, a respins ca nefondate excepţiile invocate de pârâtele M.A.D.R. şi Guvernul României, a respins acţiunea faţă de pârâta SC B. SA Bucureşti - prin Sucursala Galaţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins ca nefondată acţiunea faţă de pârâta Direcţia pentru Agricultura Dezvoltare Rurală Galaţi, a obligat pârâtul Ministerul Agriculturii Dezvoltării Rurale la întocmirea documentaţiei necesare în vederea adoptării unei Hotărâri de Guvern prin care să se constate starea calamitate provocată de seceta din anul 2008 în privinţa suprafeţei 64,42 ha cultivate cu floarea soarelui aparţinând reclamantei, a obligat Guvernul României să declare prin hotărâre stare de calamitate, a obligat pârâţii Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în solidar, să-i plătească reclamantei suma de 16.049,58 RON cu titlu de despăgubiri civile actualizată de la data introducerii acţiunii, 27.10.2010 şi până la achitarea integrală a debitului.

2. Hotărârea instanţei de recurs

Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 3464 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-au admis recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi de Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 70 din 20 martie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

A fost modificată sentinţa atacată în sensul că s-a înlăturat obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la întocmirea documentaţiei necesare în vederea adoptării unei hotărâri de Guvern prin care să se constate starea de calamitate provocată de seceta din anul 2008 în privinţa suprafeţei de 62,42 ha cultivate cu floarea soarelui aparţinând reclamantei şi a Guvernului României să declare prin hotărâre starea de calamitate.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut, din coroborarea tuturor probatoriilor administrate, că a fost dezlegată irevocabil problema de drept referitoare la nereţinerea de către instanţa de fond a excepţiei tardivităţii cererii de completare a acţiunii principale, prin efectul soluţiei instanţei de casare.

De asemenea, s-a reţinut că sunt nefondate şi criticile referitoare la nereţinerea excepţiei tardivităţii acţiunii, a neparcurgerii plângerii prealabile şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României, în condiţiile în care, în situaţia refuzului nejustificat nu este obligatorie procedura prealabilă.

În raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 381/2002 s-a avut în vedere că există identitate între calitatea de pârât a Guvernului şi titularul obligaţiei din raportul juridic generat de reglementarea specială.

Luându-se act de data procesului-verbal din 9.09.2010, de data formulării acţiunii, de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, s-a considerat că, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii acţiunii.

Cum Legea nr. 381/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 281/2010, s-a constatat că în mod eronat instanţa de fond a admis acţiunea cu privire obligaţia M.A.D.R. la întocmirea documentaţiei necesare adoptării unei hotărâri de Guvern prin care să se constate starea de calamitate provocată de seceta din anul 2008 în privinţa suprafeţei aparţinând reclamantei, impunându-se admiterea recursurilor şi modificarea sentinţei recurate în acest sens.

A apreciat însă instanţa de control judiciar că, în mod corect instanţa de fond a reţinut culpa autorităţilor în privinţa pagubei pretinse, dispunând obligarea acestora, în subsidiar, la plata sumei de 16.049,58 RON cu titlu de despăgubiri, actualizată.

S-a considerat, pe baza probatoriului administrat, că modul de a acţiona al pârâţilor denotă exces de putere, în raport de obligaţiile/competenţele care le incumbau potrivit dispoziţiilor art. 9 - 14 din Legea nr. 381/2002 şi a prevederilor Normei metodologice de aplicare a acestei legi.

În consecinţă, a reţinut Înalta Curte că cererea reclamantei care a fost formulată înainte de abrogarea Legii nr. 381/2002, trebuia soluţionată de autorităţi potrivit competenţelor în cadrul procedurii instituită de dispoziţiile legale menţionate anterior, fără a tergiversa nejustificat finalizarea procedurii.

II. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 3464 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat contestaţie în anulare pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatorul a arătat că instanţa de recurs s-a substituit legislativului, în condiţiile în care Legea nr. 381/2002 a condiţionat acordarea despăgubirilor de două etape, una privind emiterea hotărârii de guvern, iar a doua privind încasarea despăgubirilor.

S-a apreciat că instanţa de control judiciar avea obligaţia, în condiţiile existenţei unui recurs devolutiv, de a cerceta toate aspectele de fond ale cauzei, implicit ţinând cont de principiul separaţiei puterilor în stat.

A arătat contestatorul că instanţa de recurs nu a verificat situaţia expusă judecăţii, cererea de chemare în judecată fiind prematur formulată, plata despăgubirilor ajutorului de stat făcându-se după declararea stării de calamitate prin hotărâre de guvern.

S-a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi în rejudecarea recursurilor, modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A cerut contestatorul să aibă în vedere instanţa de control judiciar că începând cu anul 2010, Legea nr. 381/2002 este lipsită de efecte juridice, deoarece prin Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 şi 88 din Tratat şi de modificare a R(CE) 70/2001 şi a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier, se impune obligativitatea reconsiderării ajutoarelor de stat în concordanţă cu normele comunitare arătate, astfel că pretenţia reclamantei de a obliga MADR şi Guvernul României să acorde o sumă ce reprezintă despăgubiri - ajutor de stat este inadmisibilă.

Apărările intimaţilor

În cauză nu s-a formulat întâmpinare în condiţiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., însă la termenul din data de 16 martie 2016 intimata A. SA Berheci a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea contestaţiei, în principal, ca tardiv formulat sau ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

III. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare.

Cererea de suspendare formulată de lichidatorul judiciar C. SPRL nu poate fi primită, în condiţiile în care aceasta nu se referă la prezenta cauză, ci are în vedere toate acţiunile aflate pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal în care este parte B. SA.

În cauză, prin comunicarea aflată la dosar, intimata a fost citată prin lichidatorul judiciar C. SPRL care nu a formulat nicio cerere în acest sens, neputându-se invoca o încălcare a dreptului la apărare.

În altă ordine de idei, astfel cum s-a arătat la pct. I.1. din prezenta hotărâre, cu privire la intimata B. SA, a fost disjuns capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri conform contractului de asigurare.

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia tardivităţii, invocată în cauză, constată că aceasta este neîntemeiată, motiv pentru care o va o va respinge.

Potrivit art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., "împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă".

În speţă, hotărârea atacată cu contestaţie în anulare a fost pronunţată în data de 25 septembrie 2014, iar prezenta cale de atac a fost formulată la data de 18 septembrie 2015 (data poştei).

Decizia recurată nu este una susceptibilă de executare silită, norma procedurală reglementând ca, în cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită, contestaţia în anulare să fie exercitată în termenul de 15 zile de la data când partea a cunoscut efectiv existenţa şi conţinutul hotărârii, dar pentru a nu se perpetua starea de incertitudine asupra finalizării procesului, s-a prevăzut şi un termen maxim de un an de la data hotărârii irevocabile, termen care nu poate fi depăşit chiar dacă, în anumite situaţii concrete, cele 15 zile de la data luării la cunoştinţă s-ar împlini ulterior.

În raport de dispoziţiile legale expuse, nu prezintă relevanţă prezenţa contestatorului la dezbateri, în mod greşit fiind invocat termenul de 15 zile de la data pronunţării hotărârii din recurs.

De asemenea, nu prezintă relevanţă nici invocarea unei executări benevole din partea contestatorului, întrucât executarea sumei stabilită prin sentinţă, iar nu prin decizia din recurs, nu echivalează cu momentul la care s-a cunoscut efectiv conţinutul hotărârii.

Examinând însă cauza din perspectiva admisibilităţii, în raport cu dispoziţiile legale ce reglementează contestaţia în anulare, reţine că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.: Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Semnificaţia conceputului de "greşeală materială" a fost dezvoltată doctrinar şi jurisprudenţial prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează greşeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, în principal cu caracter procedural, ori confundarea unor elemente sau date materiale importante ale cauzei.

Esenţial este, în cadrul acestui motiv de contestaţie în anulare, că nu se realizează o nouă judecată a faptelor prin reaprecierea probatoriului administrat, cum solicită autorul cererii.

În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.

Dispoziţiile legale menţionate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu se încadrează normelor enunţate, obligă la respingerea contestaţiei ca inadmisibilă.

În cauză, deşi formal, contestatorul şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Conturând motivele căii de atac, contestatorul a susţinut, în esenţă, că aceasta ar consta în încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, în condiţiile în care, în aprecierea părţii, instanţa de recurs s-a substituit legislativului ignorând împrejurarea că Legea nr. 381/2002 condiţiona acordarea despăgubirilor de existenţa unei hotărâri de guvern care să recunoască starea de calamitate.

Mai mult, consideră contestatorul că şi instanţa de fond a fost părtinitoare neobservând cele două etape obligatorii prevăzute de lege.

Astfel, din conţinutul contestaţiei în anulare, rezultă că se tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului "res judicata", a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii.

Admite excepţia inadmisibilităţii şi respinge contestaţia în anulare formulată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva Deciziei nr. 3464 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2016.

Procesat de GGC - GV