Water authority's challenge to audit findings on unlawful salaries, procurement, and frozen-asset purchases dismissed; lower court partial annulment reversed.

Deliberând asupra prezentului recurs, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2.11.2012, sub nr. unic x/2/2012, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" a solicitat - în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - suspendarea executării Deciziei nr. 11/2012 emisa de Curtea de Conturi a României, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea actului administrativ, precum şi anularea parţială a Încheierii nr. 28/12.10.2012, emisă de către Departamentul IX din cadrul Curţii de Conturi a României, prin care s-a dispus respingerea contestaţiei administrative, anularea Deciziei nr. 11/2012 şi a actului în baza căruia a fost emisă aceasta decizie, respectiv Raportul de control nr. x/27.04.2012 emis de către Curtea de Conturi a României, în ceea ce priveşte măsurile menţionate la punctele 1.6; II.6; II. l.

Prin încheierea de şedinţă din 27.11.2012 a fost respinsă cererea de suspendare parţială a executării Deciziei nr. 11/2012, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat recurs, care a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 6130/12.09.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 3288 din 02.12.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române", a anulat parţial încheierea nr. 28 din 12.10.2012 şi Decizia nr. 11/15.06.2012, emise de pârâtă, în ceea ce priveşte pct. I.6 şi II. 1 lit. a) şi a) menţinut încheierea nr. 28/12.10.2012 şi Decizia nr. 11/15.06.2012 în ceea ce priveşte pct. II. 1 lit. b)-f) şi II. 6.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 28.536,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (22.000 RON, onorariu expert, şi 6536,77 RON, onorariu avocat).

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în perioada 09.01.2012 - 30.04.2012, o echipă de auditori publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României a efectuat o verificare cu privire la "Situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului", în perioada 01.01.2011 - 31.12.2011 la Administraţia Naţională "Apele Române", întocmind Raportul de control nr. x/27.04.2012, prin care au constatat mai multe abateri de la legalitate şi regularitate. În baza acestui Raport a fost emisă de către Curtea de Conturi a României Decizia nr. 11/2012, prin care s-au reţinut abateri şi s-au dispus măsuri, pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora.

A apreciat instanţa că, în ceea ce priveşte măsura I.6 din Decizie, prin care pârâta a dispus în sarcina conducerii reclamantei obligaţia de a urmări şi asigura atribuirea contractelor de servicii privind elaborarea de studii numai în conformitate cu procedurile prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, este corectă susţinerea reclamantei că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile invocate ale O.U.G. nr. 34/2006 şi nici ale H.G. nr. 925/2006, întrucât efectuarea şi certificarea studiilor respective este o atribuţie exclusivă a Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor, stabilită prin actul de înfiinţare, fiind astfel aplicabilă excepţia prevăzută la art. 15 din O.U.G. nr. 34/2006.

În ceea ce priveşte abaterile reţinute de Curtea de Conturi la pct. 3 lit. a) din Decizia nr. 11/2012, a apreciat că în mod corect susţine reclamanta, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.

Pârâta nu a avut în vedere că, în urma consultărilor cu federaţiile sindicale s-a decis încheierea Procesului-verbal nr. x/19.11.2009, prin care s-au stabilit modalităţile de reducere a cheltuielilor în baza dispoziţiilor anterior citate. Prin urmare, reclamanta a aplicat dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 329/2009, printr-o măsură prin echivalent, împrejurare constată şi de expertiza efectuată în cauză, astfel încât nu se poate retine crearea unui prejudiciu.

Referitor la celelalte abateri reţinute de Curtea de Conturi la pct. 3 lit. b)-f) din Decizia nr. 11/2012, curtea a apreciat că este nerelevant faptul că salarizarea personalului ANAR se face potrivit Contractului colectiv de muncă încheiat pentru anul 2008 - 2010, completat prin actul adiţional înregistrat la D.M.P.S. - Bucureşti cu numărul 3295/03.06.2008, iar potrivit art. 47 alin. (4) din Contractul colectiv de muncă, salariul de bază se stabileşte, în urma negocierilor, corespunzător funcţiei sau meseriei ocupate, în raport de complexitatea lucrărilor, gradul de răspundere, nivelul de pregătire şi competenţa profesională privind realizarea sarcinilor, întrucât dispoziţiile legale sunt obligatorii a fi aplicate de către subiecţii de drept cărora li se adresează, prin urmare şi pentru reclamantă, aşa cum s-a reţinut, indiferent de contractele colective de muncă încheiate.

Referitor la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizie, faţă de constatarea că ANAR a efectuat achiziţii de autoturisme şi mobilier fără respectarea interdicţiei prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, curtea a apreciat că este neîntemeiată contestaţia reclamantei. Nu a reţinut lipsa motivării, întrucât în actul de control s-a arătat că achiziţiile de autoturisme s-au efectuat la preţuri mai mari decât cele practicate de dealerii mărcilor în cauză şi fără a se urma proceduri de achiziţie publică, iar în ceea ce priveşte mobilierul s-a menţionat nerespectarea prevederilor art. 21 - 26 din O.U.G. nr. 34/2009, care se aplică şi reclamantei, întrucât este finanţată integral din venituri proprii.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantă Administraţia Naţională "Apele Române", invocând următoarele motive:

1. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

Conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată, atât în fapt, cât şi în drept, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a permite instanţei de control să verifice legalitatea hotărârii.

Or, din cele 37 de pagini pe care sunt expuse considerentele hotărârii recurate, pe 31 dintre acestea se regăsesc susţinerile pârâţilor, iar pe parcursul celorlalte 6 pagini, judecătorul fondului nu îşi argumentează concret decizia, ci se mulţumeşte să facă afirmaţii cu caracter generic.

Principala argumentaţie care se regăseşte în cuprinsul hotărârii este aceea că ar fi nerelevant faptul că drepturile de natură salarială sunt acordate de ANAR în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat pentru anul 2008 - 2010, completat prin actul adiţional înregistrat la D.M.P.S. - Bucureşti cu numărul 3295/03.06.2008, "întrucât dispoziţiile legale sunt obligatorii a fi aplicate de către subiecţii de drept cărora li se adresează, prin urmare şi pentru reclamanta, aşa cum s-a reţinut, indiferent de contractele colective de muncă încheiate".

Instanţa nu precizează însă care sunt argumentele juridice care au fundamentat aceasta concluzie şi nici de ce anumite prevederi legale aplicabile salariaţilor plătiţi din surse bugetare ar fi aplicabile recurentei reclamante.

Nu rezultă de ce s-a apreciat că veniturile realizate de ANAR s-ar încadra în noţiunea de "venituri proprii" definită de Legea nr. 500/2002.

Mai mult decât atât, judecătorul fondului a lăsat neanalizate o serie de argumente invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, cum ar fi faptul că încheierea nr. 28/12.10.2012 emisă de Curtea de Conturi încalcă dispoziţiile speciale ale pct. 223 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, care prevăd obligativitatea motivării încheierilor pronunţate de comisiile de soluţionare a contestaţiilor, precum şi elementele pe care trebuie sa le conţină motivarea, precum şi faptul că auditorii Curţii de Conturi şi-au depăşit competenţa atunci când au extins perioada verificată în afara intervalului 01.01.2011 - 31.12.2011.

2. hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Măsurile dispuse de auditorii Curţii de Conturi, cu precădere cele de la pct. II.1 din Decizia nr. 11 2012, vizează aspecte referitoare la aşa-zisa nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 în cursul anului 2010.

După cum rezultă însă din analiza Raportului de control nr. x/27.04.2012, perioada aprobată pentru verificarea activităţii ANAR a fost 01.01.2011 - 31.12.2011, iar măsura dispusă vizează o perioadă anterioară, respectiv anul 2010.

În speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, neexistând niciun document care să permită auditorilor externi extinderea perioadei verificate. Atât Comisia de soluţionare a contestaţiilor, cât şi instanţa de fond fac trimitere în mod eronat la dispoziţiile pct. 109 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi din 29.05.2014, nefiind incidentă vreuna dintre ipotezele menţionate de pct. 109.

Referitor la aspectele reţinute de intimata pârâtă în cadrul pct. 3 lit. b) din decizia atacată, a susţinut recurenta că nu îi incumbă obligaţia prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 118/2010, deoarece, prin natura activităţilor prestate, a veniturilor încasate şi prin modul de finanţare, nu se încadrează în categoria instituţiilor publice care au obligaţia de a declara şi, respectiv, vira la bugetul statului sumele rezultate din reducerea drepturilor salariale cu 25%.

Din coroborarea textelor de lege citate în cele de mai sus reiese că, pentru ca acestea să fie aplicabile unei instituţii publice, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: (1) cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii, şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în RON sau în valută, să fie stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009 şi (2) instituţia publică să fie finanţată integral din venituri proprii, aşa cum sunt definite de art. 62 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 500/2002. Or, prevederile Legii nr. 118/2010 nu îi sunt aplicabile, întrucât salarizarea personalului din cadrul Administraţiei Naţionale "Apele Romane" nu se realizează potrivit Legii nr. 330/2009.

În vederea stabilirii clauzelor privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi a celorlalte drepturi şi obligaţii rezultate din raporturile de muncă, între ANAR şi organizaţiile sindicale a fost încheiat Contractul colectiv de muncă pentru anii 2008 - 2010, completat ulterior prin actul adiţional la D.M.P.S. - Bucureşti cu numărul 3295/03.06.2008.

Printre dispoziţiile Contractului colectiv de muncă respectiv se numără şi reglementarea salarizării şi a altor drepturi băneşti ale personalului ANAR, aspecte stabilite prin Capitolul V din CCM 2008 - 2010.

Faţă de prevederile şi efectele contractelor individuale de muncă încheiate între angajator şi angajaţii săi, contractul colectiv de muncă constituie izvor de drept, aspect care reiese atât din dispoziţiile art. 9 şi 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, cât şi din art. 8 din acelaşi act normativ.

Contractul colectiv de muncă este acordul de voinţă intervenit între angajator şi salariaţi, reprezentaţi de organizaţiile sindicale, generând anumite norme specifice, reprezentând sursa principală a ordinii juridice socio-profesionale.

De asemenea, ANAR nu reprezintă o instituţie care se finanţează din venituri proprii în sensul dispoziţiilor art. 65 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 500/2002, întrucât bugetul subscrisei se asigură din venituri realizate prin intermediul unui mecanism economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă.

ANAR fost înfiinţată în 1991 ca regie autonomă, reorganizată în 1998, prin H.G. nr. 981/1998, ca o Companie Naţională, din nou reorganizată sub formă de regie autonomă, prin O.U.G. nr. 10/2002 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale "Apele Romane", finalmente devenind instituţie publică urmare a modificării O.U.G. nr. 107/2002 prin O.U.G. nr. 73/2005.

Prin aceste proceduri de reorganizare a ANAR a avut loc şi preluarea succesivă a caracteristicilor specifice regimului juridic al acesteia, regim care îi conferă gestiune şi autonomie economică, bazată pe un mecanism economic specific în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a apelor.

Prin urmare, pe perioada pentru care a fost efectuat controlul de către reprezentanţii pârâtei (ca, de altfel, şi în prezent) ANAR se finanţa prin aplicarea mecanismului economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă, reglementat atât de Anexa nr. 3 din O.U.G. nr. 107/2002, cât şi de art. 80 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996.

Revenind la noţiunea de instituţie publică finanţată din venituri proprii, astfel cum aceasta este definită de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, din textul de lege respectiv rezultă că, pentru a fi calificate ca "venituri proprii", veniturile instituţiilor publice trebuie să provină din: a) chirii, b) organizarea de manifestări culturale şi sportive, c) concursuri artistice, d) publicaţii, e) prestaţii editoriale, f) studii, g) proiecte, h) valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, i) prestări de servicii, j) altele asemenea.

Nu s-ar putea reţine, prin raportare la niciunul dintre cazurile enumerate în cele de mai sus, că subscrisa ne încadrăm în noţiunea de instituţie publică finanţată din venituri proprii în sensul Legii nr. 500/2002, din moment ce, în ceea ce priveşte Administraţia Naţională "Apele Române" precum şi instituţiile subordonate, legiuitorul a înţeles să confere un regim special veniturilor din care se finanţează ANAR, veniturile acesteia provenind din aplicarea unui mecanism economic specific, ce are la baza principiul recuperării costurilor, mecanism ce include sistemul de contribuţii, plăţi, bonificaţii, tarife şi penalităţi.

În acest context, solicităm instanţei de recurs să constate caracterul nelegal al hotărârii instanţei de fond în ce priveşte această măsură, deoarece recurentei nu îi reveneau obligaţiile impuse de Legea nr. 118/2010, având în vedere că:

- veniturile proprii de care recurenta beneficiază provin din aplicarea unui mecanism economic special, respectiv din sistemul de contribuţii, plăţi, bonificaţii şi penalităţi, ca parte a modului de finanţare a dezvoltării domeniului şi de asigurare a funcţionării;

- aceste venituri nu sunt incluse în categoria enunţată de legiuitor prin dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. c) coroborate cu prevederile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 500/2002;

- veniturile obţinute de ANAR nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 privind diminuarea drepturilor salariale ale personalului şi ale Ordinului nr. 1933/2010, care instituie această obligaţie de reţinere şi virare la bugetul statului a sumelor rezultate din reducerile drepturilor salariale.

De altfel, recurenta a respectat obligaţiile impuse de Legea nr. 118/2010, respectiv de a declara şi de a vira la bugetul statului sumele rezultate din reducerea drepturilor salariale cu 25%, în ceea ce priveşte salariaţii încadraţi în muncă în cadrul ANAR care sunt plătiţi din fonduri alocate de la bugetul statului.

Intimata pârâtă nu a ţinut cont de aceste plăţi şi, în ciuda faptului că au fost achitate contribuţiile obligatorii la data plăţii salariilor, având în vedere că a apreciat că aceste salarii trebuiau acordate salariaţilor doar în proporţie de 75%, practic a solicitat încă o dată plata contribuţiilor obligatorii, respectiv asupra sumelor reprezentând reducerea cu 25%.

Or, instanţa de fond nu a ţinut cont nici de aceste aspecte atunci când a soluţionat cauza, în cuprinsul hotărârii recurate neregăsindu-se nicio menţiune cu privire la această critică a reclamantei.

Cu privire la măsurile reţinute de autoritate în cadrul pct. 3 lit. c) din decizia atacată, respectiv pct. 11.1. lit. c) din Încheierea nr. 28/12.10.2012, apreciate în mod nelegal de instanţa de fond ca fiind conforme prevederilor legale, a afirmat recurenta că Decizia nr. 11/2012 este nelegală, întrucât prevederile Legii nr. 330/2009 nu îi sunt aplicabile recurentei.

În acest context, a considerat necesar să sublinieze distincţia între veniturile obţinute din activităţile desfăşurate de ANAR şi veniturile ce provin din activităţile enumerate de art. 65 alin. (2) Legea nr. 500/2002 teza finală, mai exact, "Veniturile proprii ale instituţiilor publice, finanţate potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) şi c) provin din [...] prestări servicii şi altele asemenea."

Or, din moment ce personalul ANAR nu este plătit din fonduri publice, nu se poate susţine temeinicia aspectelor reţinute de reprezentanţii Curţii de Conturi referitoare la includerea în salariile de bază a sporurilor pentru vechimea în muncă mai mari de 25%, limitarea acordării numărului de zile de concediu de odihnă mai mare decât cele prevăzute în actele normative (ce vizează personalul bugetar) sau includerea unor sume în salariul de bază a unor sume reprezentând: 1/12 din cuantumul anual al primei de vacanţă, 1/12 din cuantumul premiului anual şi tichete de masă în sumă fixă.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de aceste prevederi, ci s-a limitat la a afirma - contrar dispoziţiilor legale invocate de subscrisa - că prevederile contractului colectiv de muncă ar fi contrare legislaţiei indicate de auditorii Curţii de Conturi şi, deci, lipsite de orice relevanţă.

Măsura dispusă de intimata pârâtă în considerarea aspectelor reţinute la pct. nr. 3 lit. d) din Decizia nr. 11/2012 este nelegală, deoarece aceste obligaţii au fost reţinute în sarcina recurentei în mod greşit de către reprezentanţii Curţii de Conturi.

Recurenta intră sub incidenţa prevederilor art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002, coroborate cu art. 80 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996 şi, respectiv, ale Anexei nr. 4 din Legea nr. 107/1996, care stabilesc fără echivoc ca modalitatea de finanţare a ANAR este realizată în baza mecanismului economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă, având la baza principiul recuperării costurilor privind gospodărirea apei, gestionarea durabilă a resurselor de apă, refolosirea şi economisirea resurselor de apă, prin aplicarea de stimuli economici.

Prevederile legale invocate de reprezentanţii Curţii de Conturi a României nu pot fi incidente, din moment ce faţă de ANAR sunt aplicabile prevederile art. 37 C. muncii, potrivit cărora drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.

În acest sens, sunt incidente şi prevederile art. 160 coroborat cu art. 162 C. muncii, care dispun că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, respectiv că nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile.

Astfel, Contractul colectiv de muncă 2008 - 2010, astfel cum acesta a fost completat prin actul adiţional înregistrat la D.M.P.S. - Bucureşti cu numărul 3295/03.06.2008, stabileşte că salariaţii au dreptul la premiul anual, acest drept fiind menţinut şi prin Contractul colectiv de muncă 2011 -2014, completat prin actul adiţional nr. 2/2011, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti nr. 46351/16.08.2011, la art. 58.

Măsurile reţinute de intimata pârâtă în cadrul pct. 3 lit. e) din decizia atacată au fost apreciate în mod nelegal de instanţa de fond ca fiind conforme prevederilor legale.

A reiterat că prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 nu sunt incidente faţă de recurentă, întrucât prin Legea nr. 284/2010 a avut loc abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, de la data de 1 ianuarie 2011.

În al doilea rând, în emiterea deciziei atacate, intimata pârâtă a refuzat să ia în considerare că drepturile de natură salarială constând în sporul de fidelitate, premiile acordate cu ocazia zilei de 8 martie, Zilei Mondiale a Apei şi Premiile de Crăciun au fost stabilite prin Contractul colectiv de muncă 2008 - 2010, completat cu actul adiţional înregistrat la D.M.P.S. Bucureşti sub numărul 3295/03.06.2008 şi, respectiv, au fost menţinute prin Contractul Colectiv de munca 2011 - 2014, completat prin actul adiţional nr. 2/2011, înregistrat la I.T.M. Bucureşti cu numărul 46351/16.08.2011.

Or, faţă de prevederile şi efectele contractelor individuale de muncă încheiate între angajator şi angajaţii săi, contractul colectiv de muncă constituie izvor de drept, aspect care reiese atât din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă cât şi din prevederile Legii dialogului social nr. 62/2011.

Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza în care s-ar considera că prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ANAR ar fi contrare dispoziţiilor legale invocate de intimata pârâtă, acest aspect nu ar afecta valabilitatea clauzelor cuprinse în acesta, din moment ce nu există o hotărâre judecătorească prin care nulitatea respectivelor clauze să fie constatată.

Recurentei nu îi sunt incidente prevederile invocate de intimata pârâtă, întrucât ANAR beneficiază de o finanţare reglementată de acte normative derogatorii de la aceste dispoziţii, care instituie un mecanism economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă, ce are la baza principiul recuperării costurilor şi principiul "poluatorul plăteşte"

- raporturile salariale dintre ANAR şi angajaţii săi sunt supuse prevederilor Contractelor colective de muncă încheiate pe perioadele 2008 - 2010 şi 2011 - 2014, astfel cum acestea au fost completate prin actele adiţionale înregistrate la instituţiile competente;

- având în vedere că nulitatea clauzelor Contractelor colective de muncă nu a fost constatată până la data prezentă de nicio instanţă de judecată, acestea sunt perfect valabile, constituind izvor de drept între recurentă şi salariaţii săi.

Cu privire la măsura de la pct. 3 lit. f) din decizia atacată, a arătat recurenta reclamantă că, într-adevăr, funcţionarea ANAR este asigurata din venituri proprii, însa nu în sensul prevederilor invocate de Curtea de Conturi, prevederile art. 62 alin. (1) lit. c) şi art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500 2002 nefiindu-ne aplicabile.

Veniturile obţinute nu se pot încadra în prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, întrucât nu se poate considera că ANAR ar "presta servicii", deoarece prin activităţile instituţiei şi lucrările executate se asigură satisfacerea unui interes public.

Referitor la măsura reţinută la pct. II.6 din încheierea nr. 28/12.10.2012, echipa de control a constatat ca ANAR a efectuat achiziţii de autoturisme şi mobilier fără respectarea interdicţiei prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, ANAR intrând sub incidenţa prevederilor cap. II art. 21 - 26 din O.U.G. nr. 34/2009.

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 1 al actului normativ, prevederile O.U.G. nr. 34/2009 sunt aplicabile numai instituţiilor al căror buget a fost aprobat prin Legea Bugetului de stat nr. 18/2009. Or, ANAR nu face parte din aceasta categorie de instituţii.

Nici argumentul invocat de Curtea de Conturi şi confirmat de instanţa de fond în sensul că recurenta reclamantă ar intra sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 34/2009 prin prisma prevederilor art. 21 lit. c), nu) este corect din punct de vedere juridic.

Chiar dacă dispoziţiile art. 21 lit. c) din O.U.G. nr. 34/2009 fac vorbire despre instituţii finanţate din venituri proprii, este evident că ANAR nu intră nici în categoria acestui tip de instituţii. Este adevărat că O.U.G. nr. 34/2009 nu defineşte sintagma "venituri proprii", însă dat fiind că suntem în prezenţa unui act normativ care reglementează modalitatea de cheltuire a banilor publici, este evident că sintagma "venituri proprii" are semnificaţia dată de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice. De altfel şi instanţa de fond a apreciat în acelaşi sens cu privire la semnificaţia acestui termen, dat fiind ca în motivarea deciziei a făcut trimitere la prevederile acestei legi.

Eroarea constă însă în interpretarea acestui articol, prin raportare la specificul activităţii desfăşurate de ANAR şi totodată la prevederile legale cu caracter specific care îi reglementează activitatea şi cu privire la care am dezvoltat raţionamentul juridic care demonstrează că veniturile proprii realizate de ANAR nu intră în categoria celor avute în vedere de Legea nr. 500/2002, atât în motivele de recurs, cât şi în faza procesuală fond.

În ceea ce priveşte mobilierul, acesta a fost prevăzut în devizul instituţiei de la sediul secundar, astfel încât, chiar dacă s-ar reţine că recurenta reclamantă intră sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 34/2009, îi sunt aplicabile prevederile de la art. 24 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 34/2009 care prevede că "(3) fac excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2): c) obiectivele de investiţii cu punere în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu condiţia ca în devizul general al lucrării acestea să fi fost prevăzute ca primă dotare."

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9, art. 304<SUP>1</SUP> şi următoarele din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, Legea nr. 118/2010, O.U.G. nr. 107 2002. Legea-cadru nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 329/2009, Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, Legea dialogului social nr. 62/2011, Legea apelor nr. 107/1996. Legea finanţelor publice nr. 500/2002, O.U.G. nr. 73/2005, Legea nr. 310/2004. Legea nr. 400/2005, Directiva 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politica comunitară în domeniul apei, precum şi orice alte prevederi invocate în cuprinsul prezentelor motive de recurs.

În recursul său, recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României a criticat pentru nelegalitate hotărârea pronunţată de instanţa de fond, pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., astfel:

1. Referitor la măsura dispusă la pct. 1.6 din Decizia nr. 11/2012, instanţa de fond în mod greşit a reţinut ca fiind corecte susţinerile reclamantei potrivit cărora nu sunt incidente în speţă prevederile O.U.G. nr. 34/2006 şi ale H.G. nr. 925/2006, având în vedere următoarele argumente:

ANAR a achiziţionat de la Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor o serie de studii în sumă totală de 4.317.000 RON fără aplicarea procedurilor prevăzute de legislaţia referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică şi fără a se încheia un contract de achiziţie publică, încălcându-se, astfel, prevederile O.U.G. nr. 34/2006 şi ale H.G. nr. 925/2006.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că susţinerile ANAR referitoare la exclusivitatea atribuţiilor Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor în prestarea unor servicii de această natură nu au un temei legal, întrucât acest Institut nu mai există încă din anul 2004, fiind reorganizat prin înfiinţarea Administraţiei Naţionale de Meteorologie în baza dispoziţiilor Legii nr. 216/2004.

În considerentele hotărârii instanţa face trimitere la actul în baza căruia a fost înfiinţată Compania Naţională "Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor" - S.A., fără însă a îl indica, în aceste condiţii trebuie să precizăm că Institutul a fost înfiinţat prin H.G. nr. 980/1998, iar dispoziţiile acestui act normativ au fost abrogate în mod expres prin art. 17 din Legea nr. 216/2004.

2. Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la măsura dispusă la pct. II.l lit. a) din Decizia nr. 11/2012, în mod greşit s-au reţinut ca fiind întemeiate susţinerile reclamantei conform cărora ANAR a aplicat dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 329/2009, printr-o măsură prin echivalent, împrejurare pe care o apreciază ca fiind probată şi de expertiza efectuată în cauză.

Astfel, în urma verificărilor efectuate la ANAR, echipa de audit a constatat neaplicarea diminuării cu 15,5% a cheltuielilor de personal în lunile noiembrie şi decembrie 2009, conform prevederilor art. 10 din Legea nr. 329/2009, reţinând că nu a respectat prevederile "art. 10, alin. (3), în fapt, ANAR se referă la alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, potrivit cărora:

"(1) În vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situaţia de criză economică, în perioada octombrie- decembrie 2009, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice, indiferent de modul de finanţare, au obligaţia de a diminua cheltuielile de personal, în medie cu 15,5% lunar, prin aplicarea uneia dintre următoarele măsuri:

a) să acorde personalului propriu, indiferent de statutul acestuia, zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare;

b) să reducă programul de lucru;

c) să dispună o măsură ce combină alternativele prevăzute la lit. a) şi b);

d) altă măsură cu efect echivalent".

A fost administrată în cauză proba cu expertiză contabilă, fiind încuviinţat şi obiectivul propus pentru măsura de la pct. II.l din Decizia nr. 11/2012, respectiv de a se stabili de către expert "Dacă ANAR a aplicat diminuarea prevăzută de lege cu 15,5% a cheltuielilor de personal în lunile noiembrie şi decembrie 2009."

Concluziile cu privire la obiectivul propus au fost că, "pentru a acoperi diferenţa nereţinută la timp, a fost reţinută din salariile aferente lunii noiembrie 2012 (ulterior controlului Curţii de Conturi) suma de 177.787 RON."

Curtea de Conturi a României, prin obiecţiunile formulate la expertiză, a învederat instanţei de fond unele aspecte, care însă nu au fost reţinute la soluţionarea cauzei.

Instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii faptul că ANAR a aplicat măsura de reducere a cheltuielilor de personal "prin diminuarea (cu un procent de 31%) a fondului de premiere alocat pentru anul 2008, fiind astfel aplicată reducerea de 15,5% pentru luna noiembrie, respectiv 5,5% pentru luna decembrie, deşi prevederea legală impunea diminuarea cheltuielilor "în perioada octombrie - decembrie 2009". Fondul de premiere aferent anului 2008 nu afecta cheltuielile perioadei vizate, chiar dacă plăţile urmau a fi efectuate în acest interval de timp, rezultă că diminuarea fondului nu răspunde cerinţei legale.

3. Cu privire la obligarea Curţii de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată, apreciază că instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu încălcarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului şi respingerea cererii privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar să se stabilească măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata acestora.

A arătat recurenta pârâtă că nu poate fi considerată "parte care cade în pretenţii", pentru că litigiul s-a născut din exercitarea atribuţiilor specifice şi misiunii pe care o îndeplineşte care constă în garantarea legalităţii cheltuirii banului public, în egală măsură în care Curtea Constituţională, garantează supremaţia Constituţiei.

Aceasta este şi raţiunea pentru care legislaţia privind taxele judiciare de timbru (atât Legea nr. 146/1997 cât şi ulterior O.U.G. nr. 80/2013), scuteşte Curtea de Conturi de la plata taxei de timbru.

Mutatis mutandis, aceleaşi raţionamente obligă ca instituţiile publice să fie scutite şi de la plata cheltuielilor de judecată.

În mod greşit instanţa de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 276 din C. proc. civ. în cauză, întrucât reclamantei îi aparţine culpa procesuală pentru partea din cerere care a fost respinsă, iar cheltuielile de judecată acordate trebuiau să fie corespunzătoare pretenţiilor admise, fiind în sarcina instanţei de judecată de a stabili aceste proporţii.

În drept, recurenta pârâtă a invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 9 şi art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, art. 10 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, art. 14 şi 15 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, art. 17 din Legea nr. 216/2004 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale de Meteorologie.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Atât recurenta reclamantă, cât şi recurenta pârâtă au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curţi privind recursurile

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304<SUP>1</SUP> din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei Administraţia Naţională "Apele Române" (ANAR) este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prima critică adusă sentinţei se referă la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii instanţei de fond, care s-ar fi rezumat la a prelua afirmaţiile reclamantei şi concluziile expertului contabil, fără a ţine seama şi de susţinerile pârâtei, motiv ce s-ar circumscrie prevederilor art. 304 pct. 7 prin raportare la art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

Or, aceste dispoziţii legale impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia adoptată, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor, instanţa de judecată nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică.

În speţă, această cerinţă este îndeplinită, prin hotărârea pronunţată, curtea de apel făcând propria analiză a actelor deduse judecăţii şi răspunzând explicit sau implicit apărărilor formulate şi prin prisma probelor administrate şi a textelor legale incidente.

De altfel, Înalta Curte constată că cea mai mare parte a susţinerilor recurentei reclamante din dezvoltarea motivului de recurs menţionat reprezintă, de fapt, critici privind interpretarea sau aplicarea greşită a legii, ori nemulţumiri ale părţii faţă de raţionamentele instanţei de fond.

Referitor la motivul de recurs invocat în baza art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se reţine că o primă critică adusă de recurenta reclamantă vizează depăşirea de către organele de control a perioadei aprobate pentru verificare (aspect care ţine de legalitatea modului de desfăşurare a controlului, iar nu de competenţa organelor de control, astfel cum eronat consideră partea recurentă).

Recurenta reclamantă consideră că, deşi perioada aprobată pentru verificarea activităţii sale era 01.01.2011 - 31.12.2011, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind legală o măsură care viza o perioadă anterioară, respectiv anul 2010.

Din actele administrative contestate rezultă însă că în perioada aprobată pentru verificare, s-a constatat că efectele neaplicării la timp a unor prevederi legale imperative nu numai că nu fuseseră înlăturate, dar aveau impact inclusiv asupra bugetului entităţii pe anul 2011.

Or, potrivit Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010:

"109. Prin excepţie de la prevederile pct. 108, în scopul remedierii deficienţelor care pot avea caracter de continuitate, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, fără a mai fi necesară obţinerea avizului şefului departamentului coordonator al acţiunii, dacă pe parcursul acţiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă (...) sau care se referă la: ... b) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării".

În speţă, aceste dispoziţii regulamentare erau pe deplin aplicabile, fiind vorba de încălcarea prevederilor Legii nr. 118/2010 cu ocazia angajării cheltuielilor cu drepturile de natură salarială pe anul 2010, încălcare ale cărei consecinţe subzistau în perioada verificată.

În privinţa măsurii II.1. referitoare la constatările de la pct. 3 lit. b) din Decizia nr. 11/2012 (neaplicarea diminuării cu 25% a cuantumului brut al drepturilor de natură salarială în perioada iulie 2010 - decembrie 2010), lit. c) (majorarea fără temei legal a salariilor brute individuale lunare, prin introducerea în salariul de bază a sporului pentru vechime în muncă şi acordarea unui număr de zile de concediu mai mare decât cel prevăzut în actele normative), lit. d) (achitarea în cursul anului 2011, contrar prevederilor legale, a unor drepturi de natură salarială reprezentând: premiul anual pe 2010, prima de vacanţă, şi indemnizaţii la ieşirea la pensie), lit. e) (achitarea fără temei legal a unor drepturi de natură salarială reprezentând: spor de fidelitate de până la 15% din salariul de bază şi indemnizaţii de şedinţă pentru membrii comitetului de direcţie precum şi acordarea unor premii cu ocazia Zilei de 8 martie, cu ocazia Zilei Mondiale a Apei şi premii de Crăciun) şi lit. f) (aplicarea unor coeficienţi de ierarhizare pentru stabilirea salariilor de bază pentru personalul de conducere, mai mari decât cei prevăzuţi de lege), Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic şi legal a menţinut actele administrative contestate.

Astfel, recurenta reclamantă îţi întemeiază criticile pe două aspecte principale: acela că toate cheltuielile de personal în discuţie s-au realizat în baza Contractului colectiv de muncă 2008 - 2010 A.N."Apele Române", înregistrat la DMPSMB sub nr. 3295/3.06.2008, şi, respectiv, în baza Contractului colectiv de muncă 2011 - 2014, înregistrat la ITM Bucureşti sub nr. 8/23.02.2011, precum şi acela că recurenta reclamantă nu reprezintă o instituţie care se finanţează din venituri proprii "în sensul dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. c) şi art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002", întrucât bugetul său se asigură din venituri realizate prin intermediul unui mecanism economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă.

Înalta Curte arată însă că, pe de o parte, legiuitorul este cel care stabileşte principiile salarizării, inclusiv pentru personalul din instituţiile publice, putând să impună limitările pe care le consideră necesare într-o anumită perioadă, iar - pe de altă parte - contractele colective de muncă trebuie încheiate cu respectarea legii pentru a constitui "legea părţilor", prin ele neputându-se înlătura de la aplicare dispoziţii legale imperative.

În acest sens, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) din Constituţia României, "formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege".

Prin urmare, dispoziţiile legale care privesc drepturile salariale ale angajaţilor din instituţiile publice nu pot fi anulate sau modificate prin convenţii sau contracte colective.

Valabilitatea contractelor colective de muncă numai în limitele prevederilor legale rezultă şi din art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

În speţă, în perioada de referinţă existau dispoziţii legale exprese privind: obligaţia de diminuare cu 25% a drepturilor salariale inclusiv pentru personalul din instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii [art. 1 coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 118/2010], interzicerea acordării premiului anual pentru anul 2010, a premiilor, a primelor de vacanţă, a indemnizaţiilor cuvenite la pensionare [art. 8, art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010].

Totodată, potrivit art. 10 din O.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, "în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele şi acordurile colective şi contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009."

În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte arată că nici faptul că, prin art. 4 din O.U.G. nr. 107/2002, s-a statuat că veniturile proprii din care se finanţează ANAR sunt generate prin aplicarea mecanismului economic specific în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a apelor nu exclude incidenţa Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii nr. 118/2010, în ceea ce priveşte executarea bugetului instituţiei.

Dimpotrivă, "Salarizarea personalului preluat de Administraţia Naţională "Apele Române" se face în conformitate cu reglementările legale aplicabile instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii.", fiind deci deplin aplicabile prevederile actelor normative menţionate.

Cu privire la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 11/2012, faţă de constatarea că ANAR a efectuat achiziţii de autoturisme şi mobilier fără respectarea interdicţiei prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că este neîntemeiată contestaţia recurentei, de vreme ce în actul de control contestat s-a reţinut - şi pe baza documentelor prezentate de parte - că aceasta a achiziţionat autoturismele X. şi Y. fără derularea unor proceduri de achiziţie publică prevăzute de lege (ceea ce a permis cumpărarea lor la preţuri chiar mai mari decât cele practicate de dealerii mărcilor respective), recurenta reclamantă nefiind în măsură să probeze o situaţie contrară.

Totodată, în privinţa încălcării interdicţiei prevăzute de art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009 (în conformitate cu care, de la data intrării în vigoare a prevederilor ordonanţei, "autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 21 li se interzice achiziţionarea, preluarea în leasing sau închirierea de: a) autoturisme, ...; b) mobilier şi aparatură birotică, ..."), Înalta Curte reţine că în cauză nu este contestată calitatea de instituţie publică a recurentei reclamante, aceasta rezultând, de altfel, din chiar istoricul reglementărilor legale privind înfiinţarea, organizarea şi reorganizarea acesteia, prezentat de parte.

De asemenea, nu poate fi negată încadrarea recurentei reclamante în categoria instituţiilor publice prevăzute de art. 21 lit. c) din Ordonanţă (instituţii publice a căror finanţare se asigură integral din venituri proprii), dispoziţii legale care nu fac nicio distincţie de felul celei invocate de parte (după mecanismul de formare a acestor venituri proprii).

În aceste condiţii, este evident că recurentei reclamante îi sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 24 din actul normativ menţionat.

Cât priveşte achiziţia de mobilier de la SC A. SRL, prin actul de control s-a reţinut nerespectarea dispoziţiilor art. 21 - 26 din O.U.G. nr. 34/2009, iar contraargumentele recurentei reclamante au fost acelea că nu i se aplicau aceste prevederi legale, pentru că se finanţează integral din venituri proprii, însă nu în sensul art. 62 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, iar mobilierul a fost prevăzut în devizul instituţiei de la sediul secundar, fiind incidentă o situaţie de excepţie prevăzută de art. 24 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2009 ["fac excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2): ... c) obiectivele de investiţii cu punere în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţă de urgenţă, cu condiţia ca în devizul general al lucrării acestea să fi fost prevăzute ca primă dotare".]

Or, această susţinere este nefondată, întrucât - aşa cum Înalta Curte a reţinut deja - prevederile art. 21 şi art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009 se aplică, nu doar unităţilor bugetare, ci şi instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, aşa cum este cazul recurentei reclamante (câtă vreme nicăieri în legislaţia invocată de aceasta nu se regăseşte vreo exceptare întemeiată pe criteriul modului în care se formează veniturile proprii).

Pe de altă parte, deşi invocă în favoarea sa incidenţa excepţiei mai sus menţionate, recurenta reclamantă nu indică în mod concret înscrisurile cu care înţelege să dovedească data punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii ulterioară momentului intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2009, cumulativ cu calitatea mobilierului achiziţionat de primă dotare a sediului secundar, menţionată ca atare în devizul general al lucrării de investiţie.

Nici critica privind neanalizarea de către instanţa de fond a susţinerilor privind nemotivarea încheierii de soluţionare a contestaţiei administrative nu poate fi reţinută, câtă vreme din examinarea hotărârii recurate rezultă că instanţa a făcut referire la acest aspect, respectiv la faptul că încheierea cuprinde răspunsul la contestaţia formulată, iar un conţinut eliptic al acesteia nu poate conduce la înlăturarea măsurilor dispuse motivat prin Decizia nr. 11/2012.

Recursul pârâtei Curtea de Conturi a României este fondat în ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei de anulare a pct. I.6 din Decizia nr. 11/2012, prin care se dispusese în sarcina reclamantei obligaţia de a urmări şi asigura atribuirea contractelor de servicii privind elaborarea de studii numai în conformitate cu procedurile prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006.

Astfel, Înalta Curte constată că, în baza "Programului de studii şi servicii pentru asigurarea suportului tehnic şi ştiinţific privind gestionarea integrată a resurselor de apă şi pentru implementarea directivelor europene în domeniul apelor pentru anul 2011", ANAR a achiziţionat de la Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor o serie de studii fără aplicarea procedurilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a), d), alin. (2) lit. f) şi art. 9 din O.U.G. nr. 34/2006.

Susţinerea reclamantei în sensul că nu erau incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 şi ale H.G. nr. 925/2006, întrucât efectuarea şi certificarea studiilor respective ar fi fost o atribuţie exclusivă a Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor a fost în mod eronat considerată ca întemeiată de către instanţa de fond.

Chiar dacă acest program de studii şi servicii are o importanţă evidentă în cadrul strategiei naţionale de gestionare a resurselor de apă, întocmirea acestor studii şi servicii pentru asigurarea suportului tehnic şi ştiinţific în vederea gestionării integrate a resurselor de apă nu figurează ca atribuţie exclusivă "în actul de înfiinţare" al Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor, astfel cum s-a reţinut prin hotărâre, prin urmare în mod greşit instanţa a făcut aplicarea art. 15 din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căruia procedurile prevăzute de acest act normativ "nu se aplică pentru atribuirea contractului de servicii unei alte autorităţi contractante sau unei asocieri de autorităţi contractante, în cazul în care acestea beneficiază de un drept exclusiv pentru prestarea serviciilor respective, în virtutea legii ori a altor acte cu caracter normativ care sunt publicate."

Referitor la apărarea recurentei pârâte în sensul că Institutul de Hidrologie nu putea avea exclusivitate în întocmirea studiilor pentru motivul că nu mai exista, fiind înfiinţat în baza H.G. nr. 980/1998, care a fost abrogată expres prin art. 17 din Legea nr. 216/2004 privind înfiinţarea Administraţiei Naţionale de Meteorologie, Înalta Curte consideră că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 9 din această din urmă lege, în conformitate cu care "Administraţia Naţională de Meteorologie preia toate drepturile şi va fi ţinută de toate obligaţiile Companiei Naţionale "Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor" - S.A., substituindu-se în toate litigiile în curs ale acesteia, cu excepţia celor legate nemijlocit de activităţile care se transferă altor instituţii."

Or, activitatea de hidrologie şi gospodărire a apelor a revenit, conform O.U.G. nr. 107/2002 modificată prin O.U.G. nr. 73/2005, Administraţiei Naţionale "Apele Române", iar în anexa nr. 2 cap. A pct. 12 se prevede expres că INHGA este unitate cu personalitate juridică în subordinea ANAR. În acelaşi sens este art. 11 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1176/2005 privind aprobarea Statutului de organizare şi funcţionare a Administraţiei Naţionale Apele Române.

Prin urmare nu se susţine argumentul recurentei pârâte cu privire la inexistenţa Institutului.

Este adevărat, însă, că nici anterior, prin H.G. nr. 980/1998, nici prin O.U.G. nr. 107/2002 cu modificările ulterioare, nu s-a reglementat o competenţă sau un drept exclusiv al acestei entităţi de a elabora studii de tipul celor achiziţionate fără licitaţie de către ANAR.

Dimpotrivă, din economia O.U.G. nr. 107/2002 cu modificările ulterioare, ca şi din Regulamentul de organizare şi funcţionare a INHGA, rezultă doar că acesta are în domeniul de activitate elaborarea de studii pentru gestionarea durabilă a resurselor de apă, iar potrivit Legii apelor nr. 107/1996 (şi îndeosebi a art. 52 din acest act normativ), în materie de gospodărire a apelor elaborarea documentaţiilor şi a studiilor hidrologice, hidrogeologice sau de gospodărire a apelor şi de impact al lucrărilor asupra resurselor de apă şi asupra zonelor riverane "pot fi întocmite de instituţii publice sau private, abilitate de autoritatea publică centrală din domeniul apelor sau de o autoritate competentă din statele Uniunii Europene", iar nu exclusiv de INHGA, astfel cum a reţinut fără vreun temei legal instanţa de fond.

Şi în ceea ce priveşte măsura II.1. referitoare la constatarea de la pct. 3 lit. a) din Decizia nr. 11/2012, în sensul că ANAR nu a aplicat diminuarea cu 15,5% a cheltuielilor de personal în lunile noiembrie şi decembrie 2009, cu efecte asupra bugetului general consolidat, fiind încălcate prevederile art. 10 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru încheiate cu Comisia Europeana şi Fondul Monetar Internaţional, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de fond a dat eficienţă susţinerilor reclamantei în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 329/2009 având în vedere încheierea Procesului-verbal nr. x/19.11.2009, prin care s-au stabilit modalităţile de reducere a cheltuielilor prevăzute de lege prin diminuarea (cu un procent de 31%) fondului de premii acordat pentru anul 2008.

Este adevărat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 329/2009 permit aplicarea diminuării cu 15,5% lunar (pentru lunile noiembrie şi decembrie 2009) prin orice "altă măsură care are efect echivalent".

ANAR a înţeles însă să reducă cheltuielile cu personalul prin aplicarea reducerii asupra premiului aferent anului 2008, ce a fost acordat în anul 2009.

Or, aceasta nu poate fi considerată o măsură cu efect echivalent celor reglementate prin Legea nr. 329/2009.

Astfel, din art. 10 al Legii nr. 329/2009, reiese cu evidenţă faptul că legiuitorul a vizat reducerea drepturilor de natură salarială cuvenite pentru lunile octombrie- decembrie 2009 (reducere care putea rezulta, de exemplu, din acordarea de "zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare", din reducerea programului de lucru sau din combinarea acestor măsuri, ori o măsură cu efect echivalent, adică una care să conducă la reducerea drepturilor de natură salarială pe perioada octombrie - decembrie 2009), iar nu din acordarea într-un cuantum redus a unui drept suplimentar aferent unei alte perioade, cu menţinerea integrală a salariilor pe lunile octombrie - decembrie 2009.

Sub acest aspect, este relevant şi argumentul recurentei pârâte în sensul că diminuarea cu 31% a fondului de premiere alocat pentru anul 2008 nu reprezintă echivalentul reducerii lunare cu 15,5% a fondului de salarii aferent lunilor noiembrie şi decembrie 2009, întrucât numărul mediu de personal şi structura acestuia în anul 2008 diferă de cele din lunile noiembrie şi decembrie 2009.

Atât concluziile raportului de expertiză la obiectivul nr. 1, cât şi răspunsul la obiecţiuni, avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei de admitere în parte a acţiunii sunt neconcludente în privinţa acestui aspect.

Raportat la împrejurările de fapt şi drept expuse, recursul pârâtei se apreciază ca fiind fondat, iar în raport cu soluţia care se va da, de admitere a acestuia, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită de instanţa de fond în sarcina recurentei pârâte va fi înlăturată, examinarea criticilor părţii sub acest aspect rămânând fără interes.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 şi art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României şi va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii în întregime a acţiunii ca neîntemeiată. Va respinge totodată recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei civile nr. 3288 din 02 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge contestaţia formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române", ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" împotriva Sentinţei civile nr. 3288 din 02 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 09 martie 2016.

Procesat de GGC - GV