Scope of nullity appeal review: omission to analyze legal provision or incorrect substantive interpretation of hunting fund allocation limits

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamanta A. Călăraşi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, a solicitat:

1. anularea Deciziei nr. 188135/15.04.2013 prin care a fost soluţionată prin respingere Contestaţia nr. 335/09.04.2013 - art. 8 din Legea nr. 554/2004;

2. anularea în parte a pct. 2 din Procesul-verbal nr. x/04.04.2013 privitor la Fondurile cinegetice nr. 7-Dragalina, nr. 25 Independenta şi nr. 28 Dichiseni solicitate spre atribuire directă - în drept, art. 1 din Legea nr. 554/2004;

3. recunoaşterea dreptului de a i se atribui direct gestiunea Fondurilor cinegetice nr. 7 Dragalina, nr. 25 Independenta şi nr. 28 Dichiseni prin obligarea intimatei la încheierea corespunzătoare a contractelor de gestionare a Fondurilor cinegetice nr. 7 Dragalina, nr. 25 Independenta şi nr. 28 Dichiseni - în drept, art. 8, (2), lit. b), pct. 1 rap. la art. 1, lit. I), art. 8 (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010;

4. obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata-în drept, art. 451 din C. proc. civ.

Hotărârea primei instanţe.

Prin Sentinţa nr. 3104 din 16.10.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. Călăraşi, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. Călăraşi, susţinând că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 8 (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010.

Astfel, contrar interpretării făcută de instanţa de fond prin hotărârea recurată, pe care o apreciază greşită şi în dezacord cu textul neîndoielnic şi cu intenţia neechivocă a legiuitorului, partea a apreciat că, în considerarea calităţii legale de gestionar consacrat, este îndreptăţită să i se atribuie direct gestionarea resursei cinegetice, cu ocazia fiecărei sesiuni organizate în acest scop de administratorul acestor bunuri publice şi, de fiecare dată când intervine o vacantare a gestionării unui fond de vânătoare atribuirea sa către gestionarii consacraţi să se facă prin pornirea unei noi proceduri, diferită de cele anterior organizate după regula defiptă de art. 8 (2) lit. b) pct. 1 din Legea nr. 407/2006 - modificată.

Hotărârea instanţei de recurs.

Prin Decizia nr. 2763 din 16.09.2015 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins recursul declarat de A. Călăraşi împotriva Sentinţei civile nr. 3104 din 16 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, s-a arătat, în esenţă, că, în mod corect au fost interpretate dispoziţiile legale enunţate de către instanţa de fond, în sensul că, prin art. 8 alin. (2) lit. b) teza finală s-a stabilit o limită în ceea ce priveşte atribuirea directă prevăzută de art. 8 alin. (1) lit. a).

Recurenta, potrivit procesului-verbal nr. x/DA/16 mai 2011 a beneficiat de prevederile art. 8 alin. (2) lit. b) pct. 1 din Legea nr. 407/2006 în sensul că i-au fost atribuite direct 5 fonduri cinegetice, iar în 2013 a fost aplicată limita prevăzută la pct. 2 din art. 8 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ.

A mai stabilit instanţa de control judiciar că, deşi art. 8 din Legea nr. 407/2006 a fost modificat prin Legea nr. 149/16 iunie 2015, legalitatea actului administrativ contestat se face în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii actului; recurenta - reclamantă având posibilitatea legală de a solicita atribuirea directă în condiţiile art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 modificată prin Legea nr. 149/2015.

Pentru considerentele expuse, fără a relua argumentele instanţei de fond, instanţa de recurs, constatând că instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile legale în vigoare la momentul declanşării procedurii de atribuire a dreptului de gestionare, a hotărât respingerea recursului declarat de A. Călăraşi, ca nefondat.

Calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare

Împotriva acestei decizii reclamanta A. Călăraşi, a formulat contestaţie în anulare.

În motivarea contestaţiei în anulare s-a arătat că instanţa de recurs a omis să analizeze unicul motiv de recurs, astfel cum a fost acesta sistematizat prin prisma art. 488 alin. (8) C. proc. civ., nepronunţându-se în legătură cu incidenţa şi interpretarea dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010.

Se susţine, de către contestatoare că, astfel cum a arătat şi în scris prin cererea de recurs, dar şi oral, prin concluziile formulate de reprezentantul părţii în şedinţa din 16.09.2015, chestiunea de esenţă ce formează obiectul litigiului dedus judecăţii a vizat interpretarea şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 - modificată, la situaţia de fapt ce se cerea cercetat pe cale judecătorească.

A criticat sentinţa de fond raportat la faptul că, nicăieri în cuprinsul acesteia, prima instanţă nu a analizat această chestiune; nefăcându-se deloc vorbire despre acest temei de drept, ca şi când nu ar fi fost invocat.

Repetând aceeaşi eroare, instanţa de control omite din analiza sa acest motiv de recurs, aplecându-se exclusiv asupra manierei în care autoritatea administrativă a aplicat dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (2) lit. b) teza finală din Legea nr. 407/2006 la situaţia de fapt ce se cerea analizată.

Se apreciază de către contestatoare că, în absenţa unei veritabile pronunţări, hotărârea judecătorească este şi nemotivată, în substanţa sa, nefiind adus nici un argument cu privire la incidenţa art. 8 alin. (4) din Legea nr. 406/1996 modificată.

Se solicită admiterea contestaţiei în anulare, rejudecarea recursului, casarea Sentinţei de fond nr. 3104/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi, resoluţionând cauza pe fondul său, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi motivată.

Contestatoarea şi-a întemeiat în drept prezenta contestaţie în anulare pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Apărările intimatului.

Intimatul Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură din cadrul Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, nu a formulat întâmpinare la contestaţia în anulare ce face obiectul pricinii dedusă prezentei judecăţi.

Considerentele şi soluţia asupra contestaţiei în anulare.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor care reglementează contestaţia în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei arătată de contestatoare, respectiv aceea prevăzută de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât procedând la analiza dispoziţiilor legale în raport cu decizia atacată, instanţa nu a putut identifica omisiunea instanţei de recurs de a analiza motivul de recurs încadrat de recurentă la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, Înalta Curte reaminteşte că, contestaţia în anulare este concepută ca o cale extraordinară de retractare ce poate fi exercitată doar pentru motivele limitativ şi strict prevăzute de lege şi care nu presupune o rejudecare a recursului.

Contestaţia în anulare este o cale de atac îndreptată împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs, date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Reglementând contestaţia în anulare, art. 503 alin. (2) C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanţelor de recurs, când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurentă în termen.

Procedând la analizarea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată de recurentă, instanţa de retractare constată că, aceasta critică soluţia dată de instanţa de fond raportat la faptul că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010, în sensul că, din interpretarea logico - gramaticală a textului de lege precizat rezultă că acesta produce efecte nu numai pentru anul 2011, iar interpretarea restrictivă dată de instanţa de fond echivalează cu un adaos normativ, determinând neaplicabilitatea dispoziţiilor legale în anul 2013, cu consecinţa vătămării intereselor sale legitime.

Astfel cum se poate observa din cuprinsul contestaţiei în anulare ce face obiectul prezentei judecăţi, contestatoarea susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat în legătură cu incidenţa şi interpretarea dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010.

Analizând contestaţia în anulare prin prisma criticilor formulate, a temeiului de drept invocat, raportat la conţinutul hotărârii pronunţată de instanţa de recurs şi la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că atât prin cererea de recurs cât şi prin contestaţia în anulare ce face obiectul litigiului dedus prezentei judecăţi, se invocă în esenţă argumente de drept, respectiv interpretarea greşită/omisiunea de a interpreta dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 - modificată, aceste dispoziţii, luate de sine stătător, având următorul conţinut: "Atribuirea dreptului de gestionare se realizează ori de câte ori este cazul, ca urmare a încetării contractelor anterioare de gestionare a fondurilor cinegetice, din orice motive".

Aceste dispoziţii nu pot fi interpretate de sine stătător, ci doar în corelaţie cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, modificată, ce stabilesc categoriile de fonduri cinegetice ce pot fi atribuite direct, dispoziţii analizate atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de recurs.

Astfel cum se poate observa din conţinutul deciziei împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare supusă analizei de faţă, instanţa de recurs a reţinut că, în mod corect au fost interpretate dispoziţiile legale enunţate de instanţa de fond, în sensul că, prin art. 8 alin. (2) lit. b) teza finală s-a stabilit o limită în ceea ce priveşte atribuirea directă prevăzută de art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006, modificată.

Contrar susţinerilor contestatoarei, referitoare la faptul că, nicăieri în sentinţa fondului nu se analizează incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum se poate observa din conţinutul sentinţei de fond, analizată şi de instanţa de recurs, se precizează că "dispoziţia legală trebuie interpretată ca instituind o limită în ceea ce priveşte atribuirea directă a fondurilor cinegetice către astfel de organizaţii, această limită nefiind aplicabilă doar în cadrul unei proceduri de atribuire, ci la modul general; împrejurarea că "atribuirea dreptului de gestionare se realizează ori de câte ori este cazul, ca urmare a încetării contractelor anterioare de gestionare a fondurilor cinegetice" neputând fi interpretată, în sensul că nu se ţine cont de fondurile cinegetice atribuite anterior; sintagma "după atribuirea celor 5 fonduri cinegetice", trebuind interpretată în sensul că, în cazul unei noi proceduri de atribuire directă, desfăşurată după atribuirea directă a 5 fonduri cinegetice în cadrul unei proceduri anterioare, se va ţine seama de limita de 50% instituită de teza a doua de la pct. 1".

Astfel cum se poate observa, deşi instanţa nu a menţionat expres dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată, a procedat la analizarea acestora în corelaţie directă cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 407/2006.

A stabilit instanţa că dispoziţia cuprinsă în art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, ce prevede că " atribuirea dreptului de gestionare se realizează ori de câte ori este cazul, ca urmare a încetării contractelor anterioare de gestionare a fondurilor cinegetice", nu poate fi interpretată în sensul că nu se ţine cont de fondurile cinegetice atribuite anterior, ci aceasta trebuie interpretată în corelaţie directă cu dispoziţiile art. 8 alin. (2) lit. b). pct. 1 din acelaşi act normativ, conform cărora, în cazul unei noi proceduri de atribuire directă, desfăşurată după atribuirea directă a celor 5 fonduri cinegetice în cadrul unei proceduri anterioare, se va ţine seama de limita de 50% din numărul fondurilor cinegetice pe care le-au gestionat şi au rămas neatribuite.

Prin decizia împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, instanţa de recurs, analizând sentinţa de fond prin prisma singurului motiv de recurs ce a fost invocat, a constatat că, în mod corect au fost interpretate dispoziţiile legale incidente; astfel că nu subzistă motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 invocat de recurentă; argumentând, în fapt şi în drept, de ce motivul de casare invocat de recurenta - reclamantă nu este întemeiat, iar instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile legale în vigoare la momentul declanşării procedurii de atribuire a dreptului de gestionare.

Faptul că nu a menţionat expres dispoziţiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010, nu înseamnă că instanţa de recurs nu le-a analizat în corelaţie directă cu dispoziţiile art. 8, în integralitatea sa, astfel cum rezultă din însăşi conţinutul deciziei împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare.

Prin urmare, chiar dacă în motivarea deciziei de recurs nu se regăsesc, literal, reproduse dispoziţiile art. 8 (4) din Legea nr. 407/2006, modificată, nu însemnă că instanţa de control judiciar nu le-a avut în vedere la momentul analizării sentinţei de fond prin raportare la criticile recurentei din cererea de recurs; mai ales că interpretarea şi aplicabilitatea acestor dispoziţii la situaţia de fapt existentă au constituit singurul motiv de recurs supus analizei.

S-a reţinut astfel, de către instanţa de recurs că, în mod corect au fost interpretate dispoziţiile legale enunţate, în sensul că, prin art. 8 alin. (2) lit. b) teza finală s-a stabilit o limită în ceea ce priveşte atribuirea directă prevăzută de art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010, astfel că decizia de recurs nu este susceptibilă de a fi retractată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Având în vedere aceste împrejurări, motivele contestaţiei în anulare privind omisiunea de a cerceta unicul caz de casare, invocat de recurentă, sunt neîntemeiate.

De altfel, contestaţia în anulare, concepută ca o cale extraordinară de retractare, nu vizează modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.

Înalta Curte constată că, în cauză, contestatoarea, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanţei de recurs prin prisma modului în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale în materie, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestaţiei în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justeţea soluţiei contestate.

Astfel, susţinerile contestatoarei referitoare la pretinsa neanalizare a singurului motiv de recurs invocat, sunt nefondate, întrucât nu privesc aspecte formale ale judecăţii, ci unele de fond care nu pot face obiectul unei contestaţii în anulare.

Din analiza sistematică a considerentelor deciziei, rezultă, fără echivoc, că instanţa de recurs s-a pronunţat cu privire la interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 407/2006, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2010, apreciind că aceste dispoziţii trebuie interpretate ca instituind o limită în ceea ce priveşte atribuirea directă a fondurilor cinegetice.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că hotărârea de recurs nu ar fi motivată sau că ar cuprinde aspecte străine pricinii, Înalta Curte constată că aceasta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele strict reglementate de art. 503 C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatoarei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

În consecinţă, constatând că în cauză nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de Asociaţia Judeţeană Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi Călăraşi împotriva Deciziei nr. 2763 din 16 septembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2016.

Procesat de GGC - GV