Irrevocability of unilateral withdrawal from judicial proceedings in administrative litigation

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2/2014 la data de 14.04.2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unei ordonanţe de guvern neconstituţionale constând în neacordarea drepturilor cuvenite conform Legii nr. 290/2003.

În cadrul procedurii de regularizare reglementată de prev. art. 194 şi urm. din Noul C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtului Guvernul României la data de 22.04.2014 şi pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la data de 22.04.2014.

La data de 24.04.2014, reclamanta a depus prin serviciul registratură o cerere de renunţare la judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 406 din Noul C. proc. civ., ocazie cu care a fost legitimată.

Instanţa de fond a stabilit termen la data de 21.05.2014, cu citarea părţilor, pentru a se verifica poziţia autorităţilor publice pârâte faţă de renunţarea la judecată; acestea fiind citate cu menţiunea de a preciza poziţia faţă de renunţarea reclamantei la judecată.

La data de 08.05.2014, reclamanta A. a depus o altă cerere prin serviciul registratură, prin care a arătat că renunţă la cererea adresată la data de 24.04.2014 Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect renunţarea la judecată şi solicită judecarea cauzei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 1601 pronunţată la data de 21.05.2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 406 din Noul C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la judecarea cererii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a motivat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii; astfel, manifestarea de voinţă a reclamantei, în sensul exercitării acţiunii civile a fost de natură să învestească instanţa. În mod similar, manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul renunţării la judecată, exprimată în forma prevăzută de lege (prin cerere scrisă şi semnată de reclamantă, ce a fost şi legitimată cu această ocazie - nefiind contestată însuşirea cererii de către reclamantă) este de natură să reprezinte o desistare din parte reclamantei, de care instanţa nu poate decât să ia act. Astfel, efectele juridice ale renunţării la judecată se produc prin chiar cererea de renunţare, iar instanţa doar constată (cum prevede de altfel şi textul alineatului final al art. 406 Noul C. proc. civ.) intervenirea acestei renunţări şi dispune închiderea dosarului. Instanţa poate refuza să ia act de renunţarea la judecată doar dacă există cerinţe de formă neîndeplinite (cum ar fi semnătura reclamantei pe această cerere) sau dacă există erori de fapt, punându-se problema retractării renunţării ca act juridic unilateral pentru eroare de fapt (cum ar fi aceea că s-a depus cererea de renunţare în alt dosar decât cel avut în vedere de parte etc.)

II. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei nr. 1601 din 21.05.2014 a formulat recurs reclamanta A., pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii primei instanţe.

Susţine recurenta că, prin hotărârea instanţei de fond s-a luat act împotriva voinţei sale de renunţarea la judecată, fără a se ţine seama de cererea adresată instanţei în data de 8-05-2014, prin care arăta că renunţă la cererea înregistrată la instanţă data de 24-04-2014, având ca obiect renunţarea la judecată, solicitând judecarea cauzei.

Mai susţine recurenta că, această manifestare de voinţă, privind retractarea renunţării la judecată, a fost întărită prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, depusă la instanţă în data de 16-05-2014, care este semnată în mod expres şi de reclamantă, confirmând astfel ca doreşte continuarea judecăţii. Tot pentru a întări dorinţa sa de continuare a judecăţii pe fond a litigiului, la termenul din 21.05.2014, reclamanta s-a prezentat şi personal, deşi nu a fost ascultată.

Recurenta, în susţinerea recursului, mai invocă şi faptul că, instanţa de fond nu a ţinut cont de principiul disponibilităţii, raportat la manifestarea sa de voinţă, atunci când a declarat că renunţă la cererea formulată la data de 24.04.2014, având ca obiect renunţarea la judecată, solicitând în continuare judecarea litigiului.

Apreciază recurenta că s-au încălcat principiile fundamentale ale procesului civil (disponibilităţii, contradictorialităţii, oralităţii şi legalităţii), instanţa de fond luând act de ceea ce nu s-a cerut, încălcând şi aplicând greşit legea şi având în vedere motive străine de voinţa părţii.

De asemenea, se susţine de aceeaşi recurentă că a fost încălcat şi dreptul la apărare al părţii, care nu a fost ascultată şi nu a putut răspunde întâmpinării şi cererii de intervenţie; nefiind a avută în vedere starea de sănătate a reclamantei (scrisoarea medicală eliberată acesteia în urma internării la Spitalul de Urgenţă Prof. Dr. Dimitrie Gerota din Bucureşti) vârsta înaintată, gândurile, sentimentele acesteia, faptul că evenimentele pe care le-a trăit au marcat-o pentru toată viaţa iar rememorarea acestora îi provoacă nelinişte sufletească şi îngrijorare, toate acestea explicând deciziile reclamantei.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.), art. 496, 497 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.), solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.

2.1. Apărările formulate faţă de recursul declarat

În combaterea recursului promovat de recurenta A., a formulat întâmpinare intimatul Ministerul Finanţelor Publice, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţată de instanţa de fond, ca fiind legală şi temeinică.

III. Procedura de soluţionare a recursului

1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22.09.2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Niciuna din părţi nu a depus Punct de vedere asupra Raportului întocmit în cauză de raportor.

Prin încheierea din data de 16.11.2015, completul de filtru a constatat, având în vedere şi conţinutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat şi a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

2 Analiza motivelor de casare. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimatul Ministerul Finanţelor Publice şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru motivele arătate în continuare:

Aşa cum s-a arătat în cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, o hotărâre poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond - Curtea de apel Bucureşti - a luat act, în temeiul art. 406 C. proc. civ., de renunţarea reclamantei A. la judecarea cererii formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Analizând soluţia dată de instanţa de fond prin prisma prevederilor art. 406 C. proc. civ., constată că aceasta este legală şi temeinică, având în vedere următoarele considerente:

Astfel, dispoziţiile art. 406 din Noul C. proc. civ., prevăd următoarele:

"(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

(3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.

(5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă."

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, instanţa de control judiciar constată că reclamanta şi-a manifestat voinţa de a renunţa la judecată, prin cererea scrisă şi semnată personal, fiind legitimată la momentul depunerii cererii, cu datele de identificare şi CNP.

Astfel cum manifestarea de voinţă a reclamantei, exercitată prin cererea de chemare în judecată, a avut drept consecinţă, învestirea instanţei şi începerea procesului civil, tot astfel, aceeaşi manifestare de voinţă a reclamantei, exprimată în forma prevăzută de lege (prin cerere scrisă şi semnată de parte), este de natură să reprezinte o desistare din partea reclamantei de care instanţa nu poate decât să ia act.

Instanţa de control judiciar constată astfel că, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a stabilit că efectele juridice ale renunţării la judecată se produc prin chiar cererea de renunţare, iar instanţa doar constată (cum prevede de altfel şi textul alineatului final al art. 406 Noul C. proc. civ.) intervenirea acestei renunţări şi dispune închiderea dosarului.

Instanţa poate refuza să ia act de renunţarea la judecată doar dacă există cerinţe de formă neîndeplinite (cum ar fi semnătura reclamantei pe această cerere) sau dacă există erori de fapt, punându-se problema retractării renunţării ca act juridic unilateral pentru eroare de fapt (cum ar fi aceea că s-a depus cererea de renunţare în alt dosar decât cel avut în vedere de parte etc.) Astfel, constând că cererea de renunţare la judecată îndeplineşte toate cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ. (fiind vorba de o cerere scrisă, semnată personal de parte) şi nu există erori de fapt, instanţa de fond, în mod temeinic şi legal a luat act de manifestarea de voinţă a reclamantei, pronunţând hotărârea supusă controlului judiciar.

Critica recurentei din cadrul motivelor de recurs, referitoare la faptul că, prin hotărârea Curţii de Apel s-a luat act împotriva voinţei reclamantei de renunţare la judecată, nu poate fi luată în considerare de instanţa de control judiciar, atâta vreme cât, la dosar se află depusă cererea reclamantei, formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., prin care învederează că " personal renunţ la judecată".

Renunţarea la judecată este un act de dispoziţie unilateral, act a cărui specificitate constă în caracterul sau irevocabil. Revocarea poate opera doar în cazul actelor juridice bilateral/multilaterale care pot fi revocate de comun acord de către părţi, în vreme ce asupra actelor juridice unilaterale nu se poate reveni prin manifestarea de voinţă a autorului actului.

Astfel, art. 406 C. proc. civ. prevede că renunţarea se poate face fie verbal în şedinţă publică (în acest caz, de parte personal sau de împuternicit cu procură specială) fie prin cerere scrisă (acesta este cazul speţei de faţă, fiind vorba de o declaraţie de renunţare făcută de reclamantă însăşi, prin prezentarea la Serviciul de registratură al instanţei, unde a şi fost identificată şi legitimată; declaraţie din cuprinsul căreia rezultă cu claritate voinţa acesteia, neviciată, în sensul renunţării la judecată). De altfel, nici nu s-a invocat de către reclamantă faptul că voinţa sa de renunţare la judecată din cadrul cererii scrise nu ar fi fost reală sau că ar fi fost viciată, ci doar faptul ca Cererea sa a fost revocată printr-o altă Cerere depusă ulterior, respectiv în data de 08.05.2014, prin care a declarat că renunţă la cererea depusă în 24.04.2014, de care instanţa de fond în mod temeinic şi legal nu a mai ţinut cont, apreciind că manifestarea de voinţă a reclamantei, în sensul renunţării la judecată este de natură să reprezinte o desistare din partea reclamantei de care instanţa nu poate decât să ia act.

Contrar celor susţinute de recurentă, prin cererea de recurs, Curtea reţine că actul procesual de dispoziţie al renunţării la judecata cererii, este un act juridic unilateral, care, asemenea tuturor actelor juridice unilaterale, se caracterizează prin principiul irevocabilităţii. Acesta presupune că un act juridic unilateral nu poate fi revocat, efectele produse de acesta, dacă este efectuat fără vicii de consimţământ sau fără a fi lovit de cauze de nulitate relativă sau absolută, fiind irevocabile. Or, acest principiu este cel care contrazice susţinerea recurentei din cadrul cererii de recurs.

Cât priveşte susţinerea recurentei/" temerea", că nu şi-ar mai valorifica dreptul, din cauza faptului că cererea prin care a cerut continuarea judecăţii nu a fost avută în vedere, este de asemenea neîntemeiată, motivat de faptul că, desistarea reclamantei de judecată produce doar efecte procedurale, iar drepturile subiective ale părţilor nu sunt afectate de acest act de dispoziţie, astfel încât, reclamanta va putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, fără a i se putea opune autoritatea lucrului judecat a hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată. De altfel, astfel cum se poate observa din cuprinsul sentinţei de fond, în practicaua hotărârii, în cadrul dezbaterilor orale, reprezentantul pârâtului Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice a învederat că, pe rolul instanţei mai există un alt dosar, cu aceeaşi cauză, aceleaşi părţi şi cu acelaşi obiect, respectiv Dosarul nr. x/2/2014, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 24.04.2014 la Completul 5 Fond, aspect necontrazis de reclamantă, aceasta având posibilitatea de a merge mai departe în acea cauză.

Cât priveşte susţinerile recurentei referitoare la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (principiul disponibilităţii, contradictorialităţii, oralităţii, legalităţii, dreptului la apărare), instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere că, astfel cum se poate observa din considerentele hotărârii recurate, la baza pronunţării soluţiei instanţa de fond a avut în vedere tocmai principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, căruia i-a dat curs, luând act de manifestarea de voinţă a reclamantei din cuprinsul cererii de renunţare la judecată.

În ceea ce priveşte principiul contradictorialităţii, şi acesta a fost respectat, astfel cum rezultă din partea introductivă a sentinţei de fond, când instanţa a acordat părţilor cuvântul pe cererea de renunţare la judecată şi pe cererea de renunţare la cererea de renunţare la judecată, urmând ca acestea să-şi exprime punctul de vedere cu privire la efectele acestor două cereri, fiind respectate întocmai dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de fond, a dreptului la apărare al reclamantei, instanţa de control judiciar o apreciază, ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care reclamanta a fost reprezentată de avocat ales, care i-a apărat drepturile şi interesele, formulând concluzii, inclusiv pe cele două cereri de renunţare (renunţare la judecată şi renunţare la cererea de renunţare la judecată). De altfel, nu există nici un act normativ în materie civilă care să oblige instanţa să acorde cuvântul atât avocatului părţii cât şi părţii - personal. Dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează dreptul la apărare, prevăd că " instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar şi atunci când acestea sunt reprezentate" nefiind astfel obligată a dispune în acest sens.

De asemenea, instanţa de fond, în mod temeinic şi legal nu a mai pus în discuţie celelalte aspecte - cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, cererea de intervenţie accesorie -deoarece desistarea reclamantei, manifestarea de voinţă a acesteia, prin formularea cererii de renunţare la judecată - este prioritară oricărui alt aspect.

Instanţa de fond, în mod temeinic şi legal, a luat act de manifestarea de voinţă a reclamantei din cadrul cererii de renunţare la judecată; făcând aplicarea dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., prin urmare, criticile recurentei nu pot fi primite, sentinţa ce formează obiectul recursului reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta - reclamantă în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU TOATE ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 1601 din 21 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2016.

Procesat de GGC - GV