Illegality of pre-2004 administrative act: retroactive application of contestation exception barred by legal certainty and procedural election doctrine

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei. Contextul invocării excepţiei de nelegalitate

Prin cererea înregistrată la data de 14.01.2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Apărării prin Ministrul Apărării - B. şi Guvernul României prin Prim-ministru, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- constatarea dolului folosit de pârâţi şi care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimţământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezerva formulată în luna iunie 2001;

- restabilirea situaţiei de încadrare în condiţiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâtul Ministerul Apărării, cu respectarea condiţiilor de grad, specialitate, post vechime şi locaţie în Garnizoana Bucureşti prin:

- constatarea nulităţii Deciziei de pensie nr. 093045 din iulie 2001, a Cererii de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001 şi a Fişei de calcul cu elementele necesare stabilirii pensiei;

- constatarea prescripţiei sumelor acordate cu titlu de ajutorare şi plăţi compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicita în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009;

- acordarea unor daune materiale şi morale astfel cum au fost indicate prin cererea precizatoare.

În motivarea acţiunii, în esenţă, reclamantul a arătat că, prin prisma faptului că în temeiul O.U.G. nr. 230/2009 se solicită restituirea de către reclamant a plăţilor compensatorii acordate acestuia cu ocazia trecerii în rezervă şi pensionării ce a avut loc în anul 2001, cererea acestuia de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001 apare ca fiind obţinută prin manopere dolosive, astfel încât se impune anularea acesteia şi a deciziei de pensionare, cu consecinţa restabilirii situaţiei de încadrare în condiţiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condiţiilor de grad, specialitate, post vechime şi locaţie în garnizoana Bucureşti. Astfel, reclamantul a susţinut că opţiunea sa pentru disponibilizare a fost rezultatul unor manopere dolosive ale pârâţilor, cât timp în prezent se schimbă condiţiile în care a înţeles să solicite trecerea în rezervă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 953, 960 şi 961 C. civ. şi disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În dovedire reclamantul a depus la dosar o serie de înscrisuri în copie.

Prin Sentinţa civilă nr. 1943 din data de 08.05.2009 instanţa învestită cu cererile formulate de reclamant, reţinând că obiectul cauzei, precizat fără echivoc de reclamant, constă în primul rând în anularea unei decizii de pensie militară de stat acesta fiind petitul principal în raport cu finalitatea urmărită de parte; celelalte petite având un caracter accesoriu acestuia sau de conexiune; a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă sesizată a apreciat că, deşi actul contestat este unul administrativ, a avut în vedere dispoziţiile art. 126 Constituţia României, preluate în art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, conform cărora "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară".

Astfel a mai arătat prima instanţă sesizată că, prin aceste texte legale şi constituţionale, legiuitorul a înţeles să instituie un " recurs paralel" celui al contenciosului administrativ; acest recurs fiind reprezentat de un aspect de competenţă. Altfel spus, recursul paralel, deşi priveşte sub aspect material tot un litigiu administrativ, formal el este soluţionat în afara instanţelor de contencios administrativ; competenţa aparţinând instanţei specializate prevăzute în legea specială conţinând procedura judiciară specială. Practic, calea dreptului comun pentru contestarea actelor administrative va fi folosită doar atunci şi în măsura în care nu există o lege specială care să prevadă o altă procedură de urmat.

Prima instanţă sesizată a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivă cărora " Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de (...) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel".

În speţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a apreciat că se prevede prin lege specială - respectând cerinţele art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - o procedură ce stabileşte competenţa tribunalelor cu secţii specializate în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale. Astfel, a avut în vedere dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, raportat la prevederile Legii nr. 19/2000; rezultând fără echivoc competenţa de soluţionare a prezentului litigiu în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinţei atacate, ca fiind netemeinică şi nelegală, cu trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii instanţei iniţial învestite - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

S-au invocat, ca motive de recurs, în principal, dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi în subsidiar dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 5326 pronunţată la data de 25.11.2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de control judiciar, soluţionând recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei de declinare a competenţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 1943/08.05.2009, a dispus respingerea acestuia, ca nefondat; hotărârea fiind irevocabilă.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a apreciat că, în cauză reclamantul a solicitat în mod expres, în principal, să se dispună anularea Deciziei de pensionare nr. 093045 din 09 iunie 2001 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, situaţie în care, în mod indubitabil, în raport de dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat coroborat cu prevederile Legii nr. 19/2000, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, cum în mod corect a stabilit şi Curtea de Apel Bucureşti.

A mai statuat instanţa de control judiciar că, deşi, în calea de atac a recursului reclamantul a adăugat la acţiune, precizând că, prin restabilirea situaţiei de încadrare înţelege de fapt ca instanţa să se pronunţe cu privire la anularea Ordinului ministrului apărării nr. 660/30 iunie 2001, de trecere a sa în rezervă, această împrejurare nu este de natură să conducă la concluzia că, în cauză Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal ar fi pronunţat o soluţie eronată; instanţa dispunând în raport cu obiectul acţiunii dedusă judecăţii, astfel cum a fost formulat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, cauza a fost înregistrată la data de 13.04.2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. de dosar x/3/2010.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, reclamantul A. precizat expres că obiectul acţiunii vizează şi constatarea nulităţii Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. 660/2001 prin care a fost trecut în rezervă, alături de constatarea nulităţii cererii sale de trecere în rezervă cu drept de pensie, având în vedere că, la exprimarea acesteia consimţământul i-a fost viciat prin dol; de constatarea nulităţii fişei de pensie şi a Deciziei de Pensie nr. 093045/21.01.2008; etc. La acelaşi termen reclamantul a invocat excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. M660/30 iunie 2001, apreciind Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal competentă a se pronunţa cu privire la legalitatea/nelegalitatea acestui ordin.

Tribunalul Bucureşti -, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, după deliberare, în temeiul dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ. a dispus disjungerea capătului de cerere vizând anularea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. M 660/2001 şi formarea unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/3/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 296/12.01.2011 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, soluţionând excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamant, a declinat competenţa soluţionării cererii având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. M 660/2001, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, constatând că soluţionarea dosarului nr. x/3/2010, având ca obiect principal, anularea Deciziei de pensionare nr. 093045 din 09 iunie 2001 emisă de Ministerul Apărării Naţionale, depinde de soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de anulare a Ordinului de trecere în rezervă cu drept de pensie nr. M 660/2001, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., a dispus, prin încheierea de şedinţă din data de 12 ianuarie 2011, suspendarea judecării acestei cauze, până la soluţionarea dosarului nr. x/3/2011, declinat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 2277/30.03.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2011, având ca obiect nulitatea parţială a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP nr. 660/2001, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, impusă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 7708 pronunţată la data de 12 decembrie 2013, în Dosarul nr. x/3/2011, instanţa de control judiciar - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal - a dispus respingerea recursului declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 2277/30.03.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Urmare a soluţionării definitive şi irevocabile a dosarului nr. x/3/2011, prin pronunţarea Deciziei nr. 7708/12 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii cererilor ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2010.

La termenul de judecată din data de 17.09.2014, reclamantul A. a depus la dosar Cerere de Modificare şi Precizare a acţiunii introductive, invocând excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP nr. 660/2001.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a dispus, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004 sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP nr. 660/2001 şi suspendarea judecării dosarului nr. x/3/2010 până la soluţionarea acestei excepţii.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza.

Astfel, Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 a fost emis la data de 02.07.2001, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, "Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".

Instanţa a reţinut astfel ca fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în redactarea în vigoare la momentul sesizării judecătorului fondului respectiv 14.01.2009; apreciind că dispoziţiile art. 4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 se aplică doar proceselor începute după data de 15 februarie 2013, în acest sens fiind normele înscrise în art. 24 coroborat cu art. 25 alin. (1), precum în art. 192 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, cererea care vizează excepţia de nelegalitate a fost formulată ca un mijloc de apărare, în strânsă legătură cu soluţionarea litigiului pe fond şi nu poate fi apreciată drept o veritabilă cerere de chemare în judecată în sensul dispoziţiilor art. 82, art. 109 C. proc. civ., astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ., în sensul că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile legii noi de procedură cu privire la competenţa soluţionării acesteia, respectiv art. 54 din cuprinsul Titlului IV, Modificarea şi completarea unor legi speciale, cu referire la modificarea art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, s-a apreciat că, competenţa de soluţionare a cererii care are ca obiect excepţia de nelegalitate menţionată se stabileşte nu în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2), modificat prin dispoziţiile citate din noul C. proc. civ., care nu sunt aplicabile întrucât litigiul în cadrul căruia a fost invocată este anterior datei de 15 februarie 2013, ci în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1), teza a II-a şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în funcţie de rangul autorităţii emitente a actului administrativ ce formează obiectul excepţiei.

În speţă, coroborând aceste dispoziţii cu faptul că reclamantul a învestit instanţa să se pronunţe asupra unei cereri având ca obiect constatarea dolului folosit de pârâţi şi care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimţământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001; restabilirea situaţiei de încadrare în condiţiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condiţiilor de grad, specialitate, post vechime şi locaţie în garnizoana Bucureşti prin constatarea nulităţii deciziei de pensie sus-menţionate, a cererii de trecere în rezervă şi a fişei de calcul; constatarea prescripţiei sumelor acordate cu titlu de ajutorare şi plăţi compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicită în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009; acordarea unor daune materiale şi morale; având în vedere şi faptul că, aşa cum se menţionează în cererea de chemare în judecată, temeiul pretenţiilor îl reprezintă nelegalitatea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660 din data de 02.07.2001, reţinând că soluţionarea litigiului pe fond depinde şi de ordinul a cărui nelegalitate a fost invocată, în baza dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi în raport de art. 4 din Legea nr. 554/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate şi suspendarea judecării cauzei, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.

Astfel, excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.03.2015, sub nr. de dosar x/2/2015.

Hotărârea instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 1383 pronunţată la data de 18 mai 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - emitentul actului a cărui nelegalitate se invocă pe cale de excepţie - şi a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP nr. 660/02.07.2001, ca inadmisibilă.

În luarea acestei hotărâri instanţa de fond învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a avut în vedere următoarele considerente:

Astfel, a apreciat prima instanţă că, fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti, Curtea îşi însuşeşte pe deplin opinia instanţelor europene şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că aceste dispoziţii ale Legii nr. 554/2004, care permit repunerea în discuţie, în mod repetat şi fără limită de timp, a legalităţii oricărui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile fundamentale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice şi contravin jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie de la Luxemburg exprimată în situaţii juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privinţa actelor administrative individuale admiterea excepţiei de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.

Dispoziţiile legale în discuţie fac posibilă cenzurarea legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual, cum este cel ce face obiectul prezentului dosar, emis la data de 02.07.2001, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar această posibilitate presupune aplicarea cu caracter retroactiv a prevederilor acestei legi în cazul unui raport juridic care s-a născut, şi-a produs efectele şi s-a consumat sub imperiul unei reglementări anterioare, prin faptul că actul administrativ unilateral cu caracter individual care l-a generat s-a definitivat prin neexercitarea în termenul legal a acţiunii în anulare.

Astfel, dispoziţiile în discuţie permit, pe cale incidentală, controlul de legalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual şi înlăturarea singurelor efecte juridice pe care acesta le poate produce, în speţă, faţă de numărul determinat de subiecte de drept cărora li se adresează sau care se pot pretinde vătămate şi care aveau posibilitatea legală de a-l contesta în limita termenelor consacrate pentru introducerea acţiunii în anulare, termene speciale prevăzute de legea contenciosului administrativ din raţiuni ce ţin de specificul raporturilor juridice de drept administrativ, specific dat de prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ şi de caracterul executoriu al acestuia.

Apreciază instanţa de fond că, o asemenea ipoteză juridică permite repunerea pe rolul instanţelor judecătoreşti, în mod repetitiv, fără limită în timp, a controlului de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual fie de către subiectul de drept determinat căruia i se adresează, fie de către terţe persoane, care însă au manifestat o atitudine pasivă prin neexercitarea în termenul legal sub imperiul legii aplicabile a acţiunii în anulare. Or, înlăturarea efectelor juridice determinate pe care un act administrativ unilateral cu caracter individual le poate produce doar faţă de numărul determinat de subiecte cărora li se adresează are aceleaşi consecinţe ca şi anularea actului respectiv.

Astfel, instanţa de fond consideră că, în privinţa actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele juridice în discuţie contravin principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată şi în aplicarea principiului priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale, consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, se impune aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. ce consacră dreptul la un proces echitabil şi blocului de convenţionalitate constituit de practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele tip Beian c. României; a principiilor statuate prin Codul bunei administraţii, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Consiliului de Miniştri al U.E.; jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de fond apreciază că, prin posibilitatea de a ataca, fără limită, în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual se încalcă dreptul la un proces echitabil cu componentele sale referitoare la dreptul de acces la justiţie şi principiul securităţii raporturilor juridice. Astfel, în interpretarea şi aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea şi-a cristalizat o practică constantă în cauzele tip Beian contra României, reţinând că, prin neimpunerea unui termen înăuntrul căruia să poată fi exercitată acţiunea în anulare a unui act, se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, iar posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, reprezintă o înfrângere a dreptului la justiţie.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Codul bunei administraţii, aprobat prin Recomandarea CM/Rec (2007) a Comitetului de Miniştri al U.E. din 20 iunie 2007 - deci anterior adoptării Legii nr. 262/2007 - instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile în discuţie contravin, pentru aceleaşi argumente expuse anterior, principiului securităţii raporturilor juridice, consacrat de articolul respectiv din Cod, care prevede expres că administraţiile publice nu pot lua măsuri retroactive, în afara excepţiilor legal justificate, şi nu pot aduce atingere drepturilor câştigate şi situaţiilor juridice legal constituite, decât în împrejurări urgente de interes public.

A mai constatat instanţa de fond că, în mod constant, Curtea de Justiţie de la Luxemburg [în cauzele C-216/82 (Hotărârea din 27 septembrie 1983, pct. 5 şi următoarele), C-188/92 (Hotărârea din 9 martie 1994, pct. 10 şi următoarele), C-241/95 (Hotărârea din 12 decembrie 1996, pct. 14 şi următoarele), C-178/95 (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, pct. 15 şi următoarele), C-408/95 (Hotărârea din 11 noiembrie 1997, pct. 26 şi următoarele), C-239/99 (Hotărârea din 15 februarie 2001, pct. 28 şi următoarele), C-390/98 (Hotărârea din 20 septembrie 2001, pct. 109 şi următoarele), C-346/03 şi C-529/03 (Hotărârea din 23 februarie 2006, pct. 30 şi următoarele)] a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui un act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al actului respectiv nici chiar pe calea incidenţă a excepţiei de nelegalitate.

Pe cale de consecinţă, în raport cu argumentele expuse, instanţa de fond a apreciat că, prin dispoziţiile în discuţie, ce permit, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi după împlinirea termenului în care partea putea exercita acţiunea în anulare exercitată împotriva Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, fapt ce poate avea drept consecinţă crearea unui "climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică", aşa cum a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în paragraful 99 al Hotărârii pronunţate în cauza P. contra României.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii contestării pe calea excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 reţinând că acest act administrativ nu mai poate forma obiect al cenzurii instanţei de contencios administrativ pe această cale, expirarea termenelor pentru contestarea lui pe calea acţiunii directe constituindu-se într-un fine de neprimire, ce nu mai permite analizarea altor aspecte ridicate de către părţi.

Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 1383 din 18.05.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei instanţei competente, pentru rejudecare, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 3, 4, 7 - 9 C. proc. civ.

Totodată, recurentul-reclamant a formulat Cerere de repunere în termenul de recurs, în susţinerea căreia a arătat că a aşteptat comunicarea sentinţei vreme de 38 de zile, după care, la data de 26.06.2015 întreaga familie, ce include şi cei doi copii, a părăsit localitatea, deplasându-se în concediul de odihnă, în localitatea Constanţa, având rezervări pentru perioada 26.06 - 03.07.2015 la UM 02132 Hotelul Marinei - Căminul Militar nr. 2, aspect pe care partea înţelege să-l dovedească prin chitanţele de cazare şi biletele de tren depuse la dosar.

Mai susţine recurentul, cu privire la cererea de repunere în termenul de recurs, că Sentinţa civilă nr. 1383 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată la data de 18.05.2014 însă a fost comunicată la data de 26.06.2015, sens în care invocă " excepţia de nelegalitate a comunicării prin viciul de comunicare a Sentinţei civile nr. 1383/18.05.2015, respectiv "tardivitatea" comunicării acestei hotărâri.

Cererea de repunere în termen a fost întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. din 1865, aplicabile în litigiul de faţă.

Cât priveşte fondul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 4, 7 - 9 C. proc. civ., recurentul aduce următoarele argumente:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susţine recurentul că hotărârea recurată a fost pronunţată de un complet "lipsit de competenţă", motivat de faptul că, actul contestat reprezintă un act ce priveşte raporturile sale de muncă ("de concediere colectivă").

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, susţine recurentul că instanţa de fond a nesocotit în mod grav deciziile Curţii Constituţionale, atunci când în motivarea sa a reţinut repetat că " un act tăinuit ilicit şi prin urmare lipsit de opozabilitate, ar putea fi considerat ca legal şi cu puterea de a produce efectul legitim administrativ al începutului termenului de 1 an de efectuare a procedurii prealabile a recursului graţios.

Se susţine de către recurent că, prin nesocotirea deciziei Curţii Constituţionale nr. 404 din 10 aprilie 2008 ca şi altor decizii similare, judecătorul fondului a adus atingere ordinii constituţionale şi stabilităţii Statului de drept.

Criticile încadrate de recurent în cuprinsul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a legii de la momentul invocării excepţiei de nelegalitate în faţa Tribunalului Bucureşti, în ceea ce priveşte măsura stabilirii de către judecătorul fondului a termenului de recurs de 5 zile. Susţine recurentul că, în mod greşit judecătorul fondului a aplicat legea; în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 4 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 în vigoare la momentul invocării excepţiei de nelegalitate în faţa Tribunalului Bucureşti - respectiv 21.01.2015 - termenul de recurs fiind de 15 zile şi nu de 5 zile, greşit stabilit în sentinţa de fond.

Astfel, apreciază recurentul ca fiind netemeinică şi nelegală stabilirea de către judecător a termenului de recurs de 5 zile, prin sentinţa recurată, motivat de faptul că nici articolul 4 şi nici articolul 20 din Legea nr. 554/2004 în varianta în vigoare în ianuarie 2015 nu reţin un alt termen în afara celui prevăzut de C. proc. civ., respectiv termenul de 15 zile pentru recurs.

Consideră astfel că, aplicarea unei versiuni vechi a legii contenciosului administrativ nu poate fi incidentă în raport cu data invocării excepţiei de nelegalitate - 21.01.2015.

Recurentul-reclamant, prin aceeaşi cerere de recurs, invocă " excepţia încălcării deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale privind judecarea excepţiei de nelegalitate fără limită de timp" şi " excepţia necompetenţei materiale a instanţei".

În considerarea acestor argumente solicită recurentul admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa competentă pentru rejudecare.

Apărările intimaţilor.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinări la recursul promovat de recurent; doar intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, prin reprezentantul său, prezent în şedinţa publică din data de 19.04.2016, a formulat concluzii de respingere a cererii de repunere în termenul de recurs şi pe cale de consecinţă, de respingere a recursului, ca tardiv declarat.

Pe fondul recursului, acelaşi reprezentant a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea soluţiei dată de instanţa de fond, ca fiind legală şi temeinică.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, analizând cererea de repunere în termenul de recurs, astfel cum a fost formulată şi motivată de recurentul - reclamant, apreciază că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ. în sensul existenţei unor împrejurări obiective de natură a împiedica în mod absolut reclamantul de a cunoaşte sentinţa atacată.

Apreciază instanţa de control judiciar că motivele obiective invocate de către recurent în susţinerea cererii sale de repunere în termenul de recurs, respectiv absenţa motivată din localitatea de domiciliu, a întregii familii, în perioada 26.06. - 05.07.2015, dovedită cu biletele de tren şi cu chitanţele de cazare, sunt de natură a justifica depăşirea termenului de recurs.

Instanţa de control judiciar constată că hotărârea de fond i-a fost comunicată recurentului-reclamant (conform dovezii de comunicare a hotărârii recurate ataşată la dosar fond " am afişat actul pe uşa principală a locuinţei destinatarului; (...) nici o persoană (...) nu a fost găsită") la data de 26.06.2015; această dată fiind cuprinsă în perioada concediului de odihnă efectuat de parte într-o altă localitate decât cea de domiciliu; situaţie ce poate fi încadrată "într-o împrejurare, mai presus de voinţa părţii" de a lua la cunoştinţă de hotărârea de fond şi de a exercita calea de atac a recursului împotriva acesteia.

Astfel, Înalta Curte apreciază că există la dosarul cauzei elemente din care să rezulte că data de la care a încetat "împiedicarea părţii" este data de 5.07.2015, data întoarcerii în localitate a recurentului, conform biletelor de tren anexate, motiv pentru care cererea de repunere în termenul de recurs urmează a fi admisă.

Totodată, Înalta Curte constată că, în raport de această dată şi de dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., recursul transmis prin e-mail la instanţă de recurent şi înregistrat la data de 07.07.2015, a fost declarat şi formulat în termenul legal de 15 zile de la "încetarea împiedicării", sens în care solicitarea reprezentantului intimatului Ministerul Apărării Naţionale, de respingere a recursului, ca tardiv formulat, este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.

În ceea ce priveşte "excepţia încălcării deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale, privind judecarea excepţiei de nelegalitate, fără limită în timp", astfel cum a fost formulată de recurent, instanţa o va subsuma motivului de recurs întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, referitoare la depăşirea de către instanţa de fond a atribuţiilor judecătoreşti; iar "excepţia necompetenţei materiale a instanţei", ce se regăseşte tot la dosar, va fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cu cele ale art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. din 1865, ce se referă la ipoteza când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, Înalta Curte nu poate reţine această critică deoarece, excepţia de nelegalitate a fost formulată de recurentul-reclamant ca un mijloc de apărare, în strânsă legătură cu soluţionarea litigiului ce are ca obiect:

- constatarea dolului folosit de pârâţi şi care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimţământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001;

- restabilirea situaţiei de încadrare în condiţiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condiţiilor de grad, specialitate, post vechime şi locaţie în garnizoana Bucureşti prin constatarea nulităţii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001, a cererii de trecere în rezervă şi a fişei de calcul;

- constatarea prescripţiei sumelor acordate cu titlu de ajutorare şi plăţi compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicită în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009;

- acordarea unor daune materiale şi morale pe fond, litigiu ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2010, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, ea neputând fi apreciată drept o veritabilă cerere de chemare în judecată, în sensul dispoziţiilor art. 82 şi 109 C. proc. civ., astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ., în sensul ca acesteia să-i fie aplicabile dispoziţiile legii noi de procedură cu privire la competenţa soluţionării, respectiv art. 54 din Titlul IV, Modificarea şi completarea unor legi speciale, cu referire la modificarea art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în speţă, competenţa de soluţionare a cererii ce are ca obiect excepţia de nelegalitate se stabileşte nu în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, în vigoare la data invocării excepţiei de nelegalitate - 21.01.2015, ci în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007; întrucât litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate este anterior datei de 15 februarie 2013, mai precis, la data de 14.01.2009; acesta fiind momentul sesizării judecătorului fondului cu litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de nelegalitate, ca un mijloc de apărare.

Susţinerea recurentului, în sensul că sentinţa civilă recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, motivat de faptul că "actul contestat" priveşte un litigiu de muncă, de "concediere colectivă", nu poate fi apreciată, ca întemeiată, de instanţa de control judiciar, deoarece, în cauza de faţă, având ca obiect "excepţia de nelegalitate", competenţa este fără echivoc stabilită de legiuitor prin dispoziţiile cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea în vigoare la momentul sesizării judecătorului fondului, respectiv 14.01.2009, modificată prin Legea nr. 262/2007, dispoziţii conform cărora "legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza".

Astfel, instanţa de control judiciar, constată că instanţa învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată prin Legea nr. 262/2007, coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu a încălcat competenţa de ordine publică a altei instanţe; pronunţându-se în limitele competenţei statuate de normele mai sus menţionate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. şi întemeiat pe considerentul că instanţa de fond a nesocotit în mod grav Deciziile Curţii Constituţionale, aducând astfel atingere ordinii constituţionale şi stabilităţii Statului de drept, instanţa de control judiciar, fără a ignora sau a nega consistenţa argumentelor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 404 din 10.04.2008, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, are în vedere faptul că, astfel cum însăşi instanţa de fond a statuat, judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.

Curtea de Justiţie de la Luxemburg, evocată şi de instanţa de fond, cu privire la rolul ce revine judecătorului naţional în calitate de prim judecător comunitar, a reţinut şi ea că "este de competenţa instanţei naţionale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare" (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 şi C - 385/06).

În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile sus-menţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse "principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, & 39).

Instanţa de control judiciar mai are în vedere şi faptul că, sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că posibilitatea de a anula, fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, & 62, în Monitorul Oficial nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată (...) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie.

Totodată, jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg este constantă şi unitară, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 punctul 15 şi următoarele), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, punctul 28 şi următoarele), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni şi alţii (C-346/03 şi C-529/03 punctele 30 şi următoarele) etc.

Înalta Curte constată că, prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi, mai cu seamă, prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situaţie ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenţiei.

Instanţa de control judiciar nu poate face abstracţie de soluţia de principiu adoptată de Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 mai 2008, conform căreia s-a stabilit că "judecătorul va înlătura prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind posibilitatea ca legalitatea unui act administrativ cu caracter individual emis înainte de intrarea în vigoare a legii, să fie cercetat oricând, întrucât contravine reglementărilor şi jurisprudenţei europene".

Deşi excepţia de nelegalitate este calificată drept excepţie procedurală, prin modalitatea de reglementare, raportat la cercetarea analizată de instanţă şi la efectele pe care admiterea excepţiei le produce în privinţa actului individual, această excepţie, aparent procedurală, vizează chiar fondul actului întrucât, în urma admiterii sale, produce efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului respectiv.

Pe cale de consecinţă, în raport cu argumentele expuse, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că dispoziţiile în discuţie, permiţând, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi după împlinirea termenului în care partea putea exercita acţiunea în anulare, cum este şi actul ce face obiectul prezentei cauze, Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660 din data de 02.07.2001, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, ceea ce poate avea drept consecinţă crearea unui "climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică", aşa cum a concluzionat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în paragraful 99 al Hotărârii pronunţate în cauza Păduraru contra României.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate, având în vedere că aceasta priveşte un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte, studiind actele şi lucrările dosarului de faţă; având în vedere şi circuitul parcurs de acesta, apreciază că excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660 din data de 02.07.2001 este inadmisibilă şi în considerarea principiului electa una via non datur recursus est ad alteram, potrivit căruia, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că instanţa de fond - Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale MP nr. 660/02.07.2001 invocată în Dosarul nr. x/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, având ca obiect

- constatarea dolului folosit de pârâţi şi care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimţământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001;

- restabilirea situaţiei de încadrare în condiţiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condiţiilor de grad, specialitate, post vechime şi locaţie în garnizoana Bucureşti prin constatarea nulităţii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001, a cererii de trecere în rezervă şi a fişei de calcul;

- constatarea prescripţiei sumelor acordate cu titlu de ajutorare şi plăţi compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicită în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009;

- acordarea unor daune materiale şi morale.

Totodată, Înalta Curte reţine că, prin cererea înregistrată iniţial, la data de 14.01.2009, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Apărării prin Ministrul Apărării - B. şi Guvernul României prin Prim-ministru invocând nereguli la trecerea sa în rezervă; respectiv vicierea caracterului liber al consimţământului exprimat prin Cererea de trecere în rezervă, precum şi nulitatea deciziei de pensie, a cererii de trecere în rezervă şi a fişei de calcul; cereri ce au format obiectul dosarului înregistrat sub nr. x/2/2009.

Prin Sentinţa civilă nr. 1943/08 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 5326 25.11.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. de dosar x/3/2010.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, reclamantul A. a precizat obiectul acţiunii, în sensul că acesta vizează printre altele, constatarea nulităţi cererii sale de trecere în rezervă cu drept de pensie, având în vedere că la exprimarea acesteia consimţământul i-a fost viciat prin dol; constatarea nulităţii Ordinului Ministrului Apărării nr. 550/ iunie 2001, de trecere a sa în rezervă, constatarea nulităţii fişei de pensie, etc. Totodată, reclamantul a apreciat Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal competentă a se pronunţa cu privire la legalitatea/nelegalitatea acestui ordin.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, după deliberare, în temeiul dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ. a dispus disjungerea capătului de cerere vizând anularea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. M 660/2001 şi formarea unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/3/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 296/12.01.2011 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, soluţionând excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamant, a declinat competenţa soluţionării cererii având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. M 660/2001, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin Sentinţa civilă nr. 2277/30.03.2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2011, având ca obiect nulitatea parţială a Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. MP nr. 660/2001, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, impusă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti devenind irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7708 pronunţată la data de 12 decembrie 2013, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a dispus respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

Totodată, instanţa de control judiciar mai constată că Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660/2001 a mai fost supus controlului de legalitate, acesta făcând obiectul dosarului nr. x/3/2011 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (dosar format în urma disjungerii acestui capăt de cerere de celelalte cereri ce au format obiectul dosarului nr. x/3/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, format la rându-i prin declinarea de competenţă dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin Sentinţa civilă nr. 2490/26 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 10/2/2010 înregistrat de reclamant la data de 04.01.2010, ca instanţă iniţial sesizată); dosar soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin Sentinţa civilă nr. 831 pronunţată la data de 12.03.2014, în sensul respingerii cererii, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, prevăzută de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; soluţie rămasă irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 1626 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 aprilie 2015.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant A. a invocat excepţia de nelegalitate a aceluiaşi Ordin - Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. MP 660/2001 - şi cu ocazia judecării recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 831/12.03.2014, asupra căreia instanţa de control judiciar s-a pronunţat, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, la momentul soluţionării recursului pe fond, tot în considerarea principiului de drept " electa una via non datur recursus est ad alteram", potrivit căruia, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei; astfel că, examinarea actului administrativ pe cale directă a acţiunii în anulare exclude posibilitatea controlului judecătoresc şi pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceleiaşi persoane interesate.

Astfel, instanţa de control judiciar, având în vedere obiectul dosarelor mai sus menţionate - respectiv Dosarul nr. x/3/2011 soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 2277/30.03.2012 rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7708/12 decembrie 2013 şi Dosarul nr. x/3/2011 soluţionat de aceeaşi instanţă - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 831/12.03.2014, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1626/21.04.2015, raportat la obiectul dosarului de faţă, constată că recurentul - reclamant a invocat nelegalitatea aceluiaşi act - Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. 660/2001 şi pe calea acţiunii directe, solicitând anularea acestuia.

Ca natură juridică, excepţia de nelegalitate este o apărare de fond pe care partea interesată o formulează în cadrul unui proces, în condiţiile în care reclamantul îşi fundamentează pretenţiile pe un act administrativ, considerat nelegal şi vătămător de autorul excepţiei.

În speţa de faţă, criticile de nelegalitate în privinţa actului administrativ sunt prezente şi în cadrul acţiunilor directe, în anularea aceluiaşi act.

Aşadar, odată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei. A accepta un alt punct de vedere ar însemna să se înfrângă, în cele din urmă, principiul autorităţii de lucru judecat, statuat de art. 1201 C. civ. vechi, faţă de existenţa celor două procese declanşate de cererea de anulare a actului administrativ aflat în discuţie.

În consecinţă, examinarea actului administrativ pe cale directă exclude controlul judecătoresc şi pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceleiaşi persoane interesate şi între aceleaşi părţi.

Într-adevăr, în problemele litigioase, părţile sunt cele care aleg căile de urmat şi mijloacele de apărare, însă, în condiţiile legii.

În atare condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu poate fi primită excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 660/2001, atâta vreme cât prin 2 acţiuni directe s-a cerut instanţelor de contencios administrativ să se pronunţe asupra legalităţii aceluiaşi act administrativ.

Cât priveşte criticile recurentului încadrate de recurent la dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că sunt neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel.

Astfel, considerentele instanţei de fond corespund soluţiei adoptate în raport cu situaţia de fapt rezultată din împrejurarea că, prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, aduse prin Legea nr. 262/2007, ce permit, fără limită de timp, controlul de legalitate al unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 şi după împlinirea termenului în care partea putea exercita acţiunea în anulare împotriva Ordinului nr. 660/2001, se poate ajunge la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ cu caracter individual, fapt ce poate avea drept consecinţă crea unui "climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică".

Instanţa de control judiciar constată că, prin motivele de recurs, recurentul nu a arătat în concret, cu referire exactă la considerentele hotărârii de fond, în ce constă incidenţa în cauză a situaţiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 - 8 C. proc. civ. acestea fiind doar menţionate, fără a fi dezvoltate.

În ceea ce priveşte critica recurentului referitoare la termenul de recurs stabilit de instanţa de fond, respectiv de 5 zile de la comunicare, astfel cum s-a menţionat în dispozitivul hotărârii recurate, instanţa de control judiciar o apreciază, de asemenea, ca fiind neîntemeiată, în cauză, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, în vigoare la momentul sesizării judecătorului fondului, respectiv 14.01.2009, având în vedere că excepţia de nelegalitate a fost formulată ca un mijloc de apărare, în strânsă legătură cu soluţionarea litigiului pe fond - respectiv a dosarului nr. x/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale (având ca obiect constatarea dolului folosit de pârâţi şi care a stat la baza vicierii caracterului liber al consimţământului reclamantului, exprimat prin cererea de trecere în rezervă formulată în luna iunie 2001; restabilirea situaţiei de încadrare în condiţiile anterioare emiterii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001 de către pârâta Ministerul Apărării, cu respectarea condiţiilor de grad, specialitate, post vechime şi locaţie în garnizoana Bucureşti prin constatarea nulităţii deciziei de pensionare nr. 093045/09.06.2001, a cererii de trecere în rezervă şi a fişei de calcul; constatarea prescripţiei sumelor acordate cu titlu de ajutorare şi plăţi compensatorii la trecerea în rezervă, a căror restituire se solicită în conf. cu prev. O.U.G. nr. 230/2009 şi acordarea unor daune materiale şi morale); aceasta neputând fi apreciată drept o veritabilă cerere de chemare în judecată, în sensul dispoziţiilor art. 82 şi 109 C. proc. civ. din 1865, astfel, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 134/2010, cum în mod greşit susţine recurentul, raportându-se la data invocării excepţiei de nelegalitate - 21.01.2015.

În cauză, în condiţiile în care nelegalitatea Ordinului nr. 660/2001 a fost invocată, pe cale de excepţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007, în vigoare la momentul sesizării judecătorului fondului, respectiv 14.01.2009, calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia; fiind tot cele definite de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007, conform cărora" soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului care se declară în termen de 5 zile de la comunicare (...)".

Pe cale de consecinţă, faţă de argumentele mai sus menţionate, susţinerea recurentului, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 4, respectiv art. 20 din Legea nr. 554/2004, în varianta în vigoare la data invocării excepţiei de nelegalitate - 21.01.2015, este neîntemeiată; neavând un fundament legal.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul - reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul - reclamant A.

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 1383 din 18 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2016.

Procesat de GGC - GV