Regulator's annulment bid rejected as res judicata bars merits re-examination after remand.

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Decizia contestată

Prin Decizia nr. 3213 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis recursul declarat de recurentul Consiliul Local Galaţi împotriva Sentinţei civile nr. 3589 din 18 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

La pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de recurs a avut în vedere că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 136 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 315 din 8 mai 2015, dispoziţiile art. 5 alin. (7) lit. b) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost declarate neconstituţionale.

În considerentele deciziei sus-citate, instanţa constituţională a arătat că prevederile de lege criticate introduc o derogare de la principiul constituţional al controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, prin stabilirea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ, fără ca această excepţie să fie expres prevăzută de art. 126 alin. (6) din Constituţie, care se referă, sub acest aspect, doar la actele care privesc raporturile cu Parlamentul şi ale celor de comandament cu caracter militar. Art. 126 alin. (6) garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, fără nici o distincţie între tipul acestora - individual sau normativ.

În privinţa actelor administrative cu caracter normativ, legea specială, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007, elimină posibilitatea atacării lor în justiţie peste termenul imperativ de 30 de zile, derogând de la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi de la art. 126 alin. (6) din Constituţie. Or, o asemenea excludere are valenţele unei noi excepţii referitoare la actele juridice sustrase controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, ceea ce determină încălcarea art. 21, art. 52 şi a art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

Din această perspectivă, Înalta Curte a reţinut că nu poate decât să dea efect deciziei instanţei constituţionale, în sensul constatării că sentinţa recurată este lipsită de temei legal.

Calea de atac exercitată

Cu privire la Decizia nr. 3213 din 20 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat contestaţie în anulare intimata pârâtă Agenţia Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, contestatoarea a susţinut că, dintr-o eroare materială, Înalta Curte, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 10 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, a reţinut că prevederile legii speciale, O.U.G. nr. 33/2007, "introduc o derogare de la principiul constituţional al controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, prin stabilirea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ".

În opinia contestatoarei, eroarea materială constă în aceea că, deşi se menţionează că Sentinţa nr. 3589/2013 a vizat anularea Deciziei nr. 263 din 29 ianuarie 2013 privind aprobarea preţurilor reglementate pentru energia termică livrată în anul 2013 din centrala CET Galaţi aparţinând S.C. A. S.A., act administrativ cu caracter individual, se are în vedere Decizia nr. 136/2015 a Curţii Constituţionale, care a decis că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare sunt neconstituţionale doar în privinţa stabilirii unui termen pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ.

Considerentele Înaltei Curţi cu privire la contestaţia în anulare

Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestaţiei în anulare:

"Art. 503. - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Cu referire la acest motiv de contestaţie în anulare, în doctrină s-a reţinut că textul de lege se referă la noţiunea de eroare materială "în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluţionarea recursului în absenţa motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanţa a cărei hotărâre se atacă, menţiuni greşite referitoare la incidentele procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noţiunea de "greşeală materială" a fost înlocuit cu noţiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noţiunea de "greşeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reţinut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecăţii, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepţie, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Sunt asemenea greşeli materiale cele menţionate anterior - greşita anulare a cererii, ca netimbrată; greşita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absenţa cărora dezlegarea dată de instanţă ar fi fost cu totul alta.

Aşadar, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, trebuie să fie greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale şi care să fie determinante pentru soluţia din recurs.

În cauză, Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatoarea tinde să obţină o reapreciere a probelor şi o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispoziţiilor incidente în raport cu circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.

În soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, 6). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, 23 - 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Deciziei nr. 3213 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 aprilie 2016.

Procesat de GGC - MM