Military insurance claim: delictual liability of employer for failure to notify insurer, bound by res judicata qualification

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială la data de 15 octombrie 2009, sub dosar nr. x/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. S.A. şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre judecăîoreasă prin care să constate producerea riscului asigurat prin poliţa de asigurare nr. PG05VN 012719 din 12 ianuarie 2006, încheiată între S.C. B. S.A. - în calitate de asigurător - şi UM 1548 Focşani - pentru persoana asigurată A. - şi prin care să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata contravalorii sumei de 134.000 euro, calculată la cursul zilei din data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 6938 din data de 10 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a respins în întregime cererea, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat apel.

Prin decizia comercială nr. 34 din data de 25 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti •-, secţia a Vl-a comercială, a fost desfiinţată sentinţa nr. 6938 din data de 10 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Prin decizia nr. 2712 din data de 20 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, secţia comercială a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei comerciale nr. 34 din data de 25 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a comercială.

Prin sentinţa nr. 12788 din data de 27 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pronunţată în rejudecarea cauzei în fond, după casare, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Ministerul Apărării Naţionale.

S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei B. S.A. şi s-a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată împotriva acestei pârâte.

În temeiul art. 165 C. proc. civ., s-a disjuns cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, dîspunându-se formarea unui nou dosar.

Prin decizia civilă nr. 910 din data de 2 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei nr. 12788 din data de 27 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Prin decizia nr. 640 din data de. 30 martie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 2 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Ulterior soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/2009, prin respingerea recursului, caussa (pe fond) privind pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a fost reluată.

Prin sentinţa civilă nr. 2157 din data de 30 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul Ministerul Apărării Naţionale îa plata de despăgubiri în cuantum de 60.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 252/A din data de 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva sentinţei civile nr. 21 57 din data de 30 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei curţii de apel, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a declarat, în termen legal, recurs,

Structurând motivele de recurs formulate în scris, înalţă Curte reţine că primul motiv, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează faptul că în considerentele hotărârii recurate nu se face o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate şi nu se înlătură justificat susţinerile pârâtului Ministerul Apărării Naţionale.

Instanţa de apel s-a rezumat la menţionarea faptului că răspunderea pârâtului a intrat în autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I(-a civilă, fără a-şi exprima propria motivare cu privire la acest aspect.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât argumentează că prin decizia mai sus amintită nu s-a dat o dezlegare de care să fie ţinută instanţa de apel, dat fiind faptul că nu s-a dispus casarea vreunei hotărâri judecătoreşti, iar respectiva decizie a fost pronunţată într-un alt dosar, în care instanţa a soluţionat cauza sub aspectul prescripţiei extinctive, ci nu cu privire la fondul cauzei. Aceasta nu este o decizie de casare, obligatorie în temeiul ari. 315 alin. (1) C. proc. civ., ci o decizie de respingere a recursului pârâtului în dosarul nr. x/2012.

Un al treilea motiv supus analizei instanţei de recurs, aduce critici hotărârii recurate sub aspectul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor contractului de asigurare şi a prevederilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurentul -pârât arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a Ministerului Apărării Naţionale, astfel cum greşit a reţinut curtea de apel în cauză.

Analizând hotărârea recuraîă prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, urmând să respingă recursul, având în vedere următoarele considerente:

în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la faptul că motivarea instanţei de apel nu prezintă o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate, iar considerentele deciziei recurate nu reprezintă un răspuns punctual la susţinerile pârâtului, nefiind detaliate considerentele pentru care au fost înlăturate apărările părţii, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile li ţigan te, întrucât le furnizează dovada ca cererile şi mijloacele lor de apărare au fost analizate.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de judecată nu este obligată să facă o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice şi nici nu este ţinută să răspundă fiecărui argument invocat de părţi.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existenţa unui răspuns detailat Ia fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul criticilor formulate, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.

În speţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de textul de lege anterior menţionat, întrucât instanţa de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a arătat care sunt, în concret considerentele pentru care a înţeles să respingă apelul, validând soluţia pronunţată de prima instanţă.

Curtea de apel a realizat o apreciere judicioasă a condiţiilor în care a intervenit răspunderea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, analizând chiar cronologic apărările prezentate de parte pe parcursul derulării litigiului cu privire la condiţiile atragerii răspunderii civile, reţinând că "astfel cum în mod corect a concluzionat prima instanţă, angajatorul a eşuat în a-şi îndeplini obligaţiile ce-i reveneau în etapa întocmirii dosarului de daună" .

Astfel, Curtea a examinat condiţiile concrete pentru care a reţinut culpa civilă delictuală a pârâtului, prin raportare la succesiunea evenimentelor şi a concluzionat că:

"cât timp angajatorul nu a notificat producerea riscului asigurat şi nu a solicitat deschiderea dosarului de daună, conform obligaţiilor asumate, imposibilitatea de plată a despăgubirii (pe cale amiabilă) îi este în întregime imputabilă, neputându-se reţine nicio cauză de exonerare de răspundere".

De asemenea, Curtea a reţinut că:

"Nu există nicio prevedere contractuală care să limiteze în timp această obligaţie a angajatorului până la repatrierea militarului asigurat, adică doar pentru intervalul de timp în care militarul s-ar afla în teatrul de operaţiuni, astfel cum s-a susţinut prin apel. Dimpotrivă, unul din riscurile asigurate se referă la "repatriere", deci tocmai neaflarea militarului în teatrul de operaţiuni.

Analizând, mai departe, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că:

"în cazul răspunderii delictuale, rezultă ex re, adică din însăşi săvârşirea faptei ilicite. Calificarea răspunderii pârâtului ca fiind răspundere delictuală (ca, de altfel, şi prejudicierea reclamantului în consecinţa comportamentului pârâtului) a intrat în autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 640/30.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia a 11-a Civilă în dosarul nr. x/2012, decizie ale cărei dezlegări trebuie avute în vedere în soluţionarea pe fond a cauzei."

Se reţine, astfel, că instanţa de apel era obligată să motiveze soluţia dată fiecărui motiv de apel formulat de apelanta-pârâîă, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de aceasta în susţinerea cererii de apel, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut. Or, considerentele hotărârii curţii de apel, sunt clare şi concise, examinând succint motivele de apel şi punctând argumentele pentru care instanţa a concluzionat că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală, prezentând condiţiile de fond ale răspunderii civile delictuale, aplicate situaţiei concrete din speţă, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce au format convingerea instanţei.

De asemenea, neindicarea expresă de către instanţă a textelor de lege aplicabile în cauză nu produce o vătămare procesuală părţii de natură a determina casarea hotărârii, cât timp curtea de apel a punctat argumentele ce susţin decizia pronunţată.

În consecinţă, nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti.

In cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat faptul că prin decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a dat o dezlegare de care sa fie ţinută instanţa de apel, dat fiind faptul că nu s-a dispus casarea vreunei hotărâri judecătoreşti, iar respectiva decizie a fost pronunţată într-un alt dosar, în care instanţa a soluţionat cauza sub aspectul prescripţiei extinctive, nu cu privire la fondul cauzei.

Cu referire la acest motiv de recurs se impune a fi subliniat faptul că reţinerea greşită a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. ("în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului") nu constituie un motiv de neiegalitate a hotărârii pronunţate.

Decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă în dosarul nr. x/2012, a stabilit cu putere de lucru judecat răspunderea angajatorului pentru modul de întocmire a dosarului de daună şi, chiar dacă a fost pronunţată într-un alt dosar, disjuns din prezenta cauză, a calificat răspunderea pârâtului ca fiind răspundere civilă delictuală, hotărârea astfel pronunţată fiind obligatorie nu în temeiul art. 315 C. proc. civ., ci în conformitate cu dispoziţiile care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Pentru ca o dezlegare jurisdicţională să fie înzestrată cu atributul autorităţii de lucru judecat este necesar ca aceasta să fie rezultatul dezbaterii contradictorii a părţilor şi tranşării aspectului litigios dedus judecăţii. Atâta timp cât hotărârea judecătorească pronunţată, chiar într-un alt dosar, soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, aceasta are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Astfel, sunt lămuritoare considerentele curţii de apel, în care se arată că "este vorba de o unică cerere de chemare în judecată dar care, în urma unor măsuri apreciate corecte, de administrare a litigiului, s-a analizat în etape - o primă etapă vizând calificarea răspunderii şi problema prescripţiei, cea de a doua etapă privind interpretarea probatoriului şi soluţionarea pe fond".

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, pretinzând eronata interpretare şi aplicare a prevederilor contractului de asigurare şi a dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurentul-pârât tinde la o critică a soluţiei pronunţate şi mai puţin a considerentelor prezentate de instanţă, reluând practic argumentele prezentate în faţa instanţelor de fond pentru care apreciază că incapacitatea de muncă nu era definitivă şi permanentă, apreciind că în mod eronat s-au reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale şi specificaţiile poliţei de asigurare, ce exclude de la asigurare perioada de pregătire a misiunii din ţară şi transportul aerian în teatrul de operaţiuni.

Contrar susţinerilor recurentul ui-pârât, Înalta Curte apreciază ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel, care a procedat la o justă interpretare şi aplicare, atât a prevederilor contractului de asigurare, cât şi a dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Astfel, în pronunţarea deciziei recurate, instanţa de apel a luat în considerare specificaţiile din poliţa de asigurare, reţinând în considerentele hotărârii pronunţate că "nu există nicio prevedere contractuală care să limiteze în timp această obligaţie a angajatorului până la repatrierea militarului asigurat, adică doar pentru intervalul de timp în care militarul s-ar afla în teatrul de operaţiuni, astfel cum s-a susţinut prin apel. Dimpotrivă, unul din riscurile asigurate se referă la "repatriere", deci tocmai neqflarea militarului în teatrul de operaţiuni"

De altfel, această susţinere a recurentului-pârât este contrazisă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, documente ce emană de la pârât, întocmite cu ocazia repartirerii reclamantului, care atestă faptul că acesta a fost înlocuit din teatrul de operaţiuni.

Cu privire la acest aspect, curtea de apel a reţinut că "chiar dacă, în raport de clauzele contractuale ar fi existat cerinţa suplimentară ca riscurile să se fi produs, nu întrucât militarul ar fi fost doar deplasat în teatrul de operaţiuni, ci pentru că ar fi participat nemijlocit la operaţiuni militare concrete - ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat, astfel cum a susţinut apelantul, această interpretare ar fi trebuit afirmată de asigurător, pentru a-î permite beneficiarului asigurării contestarea în instanţă, nicidecum de către angajator, care nu se putea substitui asigurătorului - astfel cum a procedat'1.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciul suferii ca urmare a neîntocrnirii la timp a dosarului de daună, instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că în cazul răspunderii delictuale legătura de cauzalitate rezultă ev re - din însăşi săvârşirea faptei ilicite, iar calificarea răspunderii pârâtului ca fiind răspundere delictuală a intrat în autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 640 din data de 30 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, poliţa de asigurare în cazul dat s-a încheiat între societatea asigurător S.C. B. S.A. şi pârâtul asigurat contractant U.M. Oi548 Focşani, condiţiile de asigurare fiind, aşadar, primite şi cunoscute numai de către pârâtul asigurat contractant.

După emiterea deciziei de concediere a reclamantului pentru motive medicale, pârâtul asigurat contractant a omis să înştiinţeze pârâta asigurător cu privire la cele întâmplate, cu consecinţa împiedicării efectuării plăţii despăgubirilor către reclamant - beneficiarul poliţei de asigurare.

În situaţia în care recurentul pârât, în calitate de asigurat, nu a înştiinţat asigurătorul, printr-o notificare oficială, despre faptul producerii evenimentului asigurat - în condiţiile agreate prin asigurare şi în termenii cunoscuţi doar de către semnatarii poliţei de asigurare - neefectuarea plăţii despăgubirilor de către asigurător îi este imputabilă recurentului pârât în temeiul răspunderii civile delictuale, beneficiarul poliţei de asigurare (reclamantul) şi asiguratul contractant (angajatorul) neaflându-se în raporturi de asigurare. Drepturile şi obligaţiile reciproce izvorâte din această situaţie se situează în afara raporturilor contractuale de asigurare, şi anume - pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Pentru considerentele expuse, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu se verifică, nefdnd întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., invocate pentru modificarea sau casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei civile nr. 252/A din data de 1 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 203 8.