Restitution appeal barred as inadmissible; constitutional challenge to appeal-limitation rule referred to Constitutional Court.

Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, la data de 1 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. (autoarea reclamanţilor B. şi C.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Ploieşti, anularea Dispoziţiei nr. 1389/22.05.2014 emisă de pârât, restituirea în parte, în natură, a imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, în sensul restituirii terenului în suprafaţă totală de 592,48 mp, şi în completare acordarea de despăgubiri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 165/2013, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru întregul imobil situat în Ploieşti, judeţul Prahova.

Prin Sentinţa nr. 2790 din îl octombrie 2016 Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor B. şi C. (moştenitorii reclamantei A.).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamanţii C. şi B., arătând că, în raport de considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale hotărârea atacată este supusă recursului, impunându-se casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în principal, la Tribunalul Prahova, iar în subsidiar, la Curtea de Apel Ploieşti.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art: 488 alin. (1) pct, 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi arata că decizia atacată are o motivare sumară şi inconsistentă în raport de faptele şi împrejurările de drept ce rezulta din dosar, respectiv nu au fost prezentate argumentele pentru care au fost înlăturate solicitările reclamanţilor.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză s-a dovedit, pe baza documentelor depuse în probaţiune (enumerate de către recurenţii-reclamanţi şi în cererea de recurs), aspectul esenţial al litigiului, şi anume că numitul D. are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în temeiul legii speciale.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că, în condiţiile în care au pronunţat hotărâri dubitative şi inconsistente, instanţele anterioare au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 şi Legii nr. 165/2013, întrucât nu aveau cum să realizeze o analiză riguroasă şi legală a cauzei în lipsa unor raţionamente logico-juridice specifice.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 28 martie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtra C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat intimatului-pârât la data de 2 aprilie 2018 (termenul pentru depunerea punctului de vedere la raport expirând la 13 aprilie 2018), iar recurenţilor la data de 4 aprilie 2018 (termenul pentru depunerea punctului de vedere la raport expirând la 16 aprilie 2018.

La data de 13 aprilie 2018, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au formulat punct de vedere la raport prin care au arătat că recursul este admisibil şi au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, recurenţii-reclamanţi au arătat că textul legal menţionat instituie o discriminare în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în cauzele evaluabile în bani, prin îngrădirea de a uza de această cale de atac fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

Întrucât cererile adresate instanţelor judecătoreşti în materia imobilelor preluate abuziv de stat privesc restabilirea dreptului de proprietate încălcat de regimul comunist, dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituţionale în sensul că încalcă dispoziţiile art. 16 şi art. 126 alin. (3) din Constituţia României.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată că se impune admiterea acesteia, pentru următoarele argumente:

Art. 35 din Legea nr. 165/22013 statuează că:

"1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării; 2) în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute de art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor; 3) în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi; 4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului; 5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind constituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Din perspectiva îndeplinirii acestor condiţii de admisibilitate, Înalta Curte constată că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată prevede ca dispoziţiile pretins neconstituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului, oricare ar fi obiectul acestuia. Prin urmare, se impune o analiză a interesului procesual al petentului din perspectiva rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului procesual în care se află pricina.

Ca atare, cu privire la condiţia ca normele vizate de excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi implicit cu privire la existenţa interesului direct şi actual al petenţilor în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, este de reţinut că prin raportul de admisibilitate s-a constatat că, din perspectiva textului legal a cărei neconstituţionalitate se pretinde, recursul declarat de reclamanţi împotriva unei decizii definitive a Curţii de Apel (într-o cauză în care hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2033), este inadmisibil.

Or, din moment ce norma supusă controlului de constituţionalitate este cea în raport de care se pune problema admisibilităţii căii de atac, este evidentă legătura între excepţia invocată şi cauză, precum şi prezenţa interesului direct şi actual al petenţilor în rezolvarea acesteia.

Astfel, condiţia legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu pricina în care aceasta este ridicată fiind îndeplinită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale urmează a fi admisă.

Opinia Înaltei Curţi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013:

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. 4 din Legea nr. 165/2013 vizează faptul că prin admiterea acesteia, petenţii apreciază că s-ar lărgi sfera căilor de atac pe care părţile le pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în materia reglementată de actul normativ menţionat.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a fost elaborată în scopul restabilirii ordinii de drept în materia acestor proprietăţi, conform îndrumărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, menţionate în hotărârea pilot Maria Atanasiu ş.a. contra României.

Acest act normativ a fost adoptat în vederea eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau a acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut în Legea nr. 10/2001 şi în Legea nr. 247/2005, prin reglementarea unor termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare.

De asemenea, pentru ca etapa judiciară să se desfăşoare într-un interval de timp rezonabil, prin art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 s-a statuat că hotărârile judecătoreşti pronunţate de tribunale în materie, sunt supuse numai apelului.

Petenţii au invocat neconstituţionalitatea textului de lege prin raportare la dispoziţiile art. 16 - Egalitatea în drepturi şi art. 126 alin. (3) - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

În opinia Înaltei Curţi, art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 nu derogă de la dispoziţiile art. 16 şi de la art. 126 alin. (3) din Constituţia României, întrucât reprezintă o dispoziţie dintr-o lege specială, al cărei scop este acela de a accelera procedurile de restituire pe care le reglementează.

În legătură cu asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1 din 08.02.1994 (publicată în M.O. nr. 69/16.03.1994) a reţinut că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui proceduri destinate să asigure soluţionarea mai rapidă a unor litigii, decongestionarea instanţelor judecătoreşti de anumite cauze. S-a statuat, prin decizia sus-menţionată, că nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac cât timp acestea asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor.

În jurisprudenţa sa, aşa cum a arătat şi în Decizia nr. 627 din data de 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 38/16.01.2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul triplului grad de jurisdicţie nu este un principiu constituţional, care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicţie. Legea fundamentală nu consacră numărul gradelor de jurisdicţie ale unui proces iar, potrivit art. 126 alin. (2) coroborat cu art. 129 din Constituţie, stabilirea căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului (Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 215/31.03.2015). Se arată în decizia menţionată că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

De asemenea, Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind, astfel, un drept iluzoriu şi teoretic, în plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, consideră că "Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept", în concluzie, derogarea de la exerciţiul căilor de atac printr-o lege specială a cărei finalitate este accelerarea procedurii judiciare având ca obiect restabilirea dreptului de proprietate se circumscrie garanţiilor fundamentale ale dreptului la apărare şi la un proces echitabil, întrucât dreptul de acces la o instanţă nu este unul absolut, ci unul care implică limitări, inclusiv de ordin procedural, atât timp cât acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit şi asigură controlul judecătoresc efectiv într-o cale devolutivă de atac.

Referitor la recursul reclamanţilor împotriva Deciziei nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, Înalta Curte constată că prin acţiunea introductivă de instanţă, autoarea acestora a solicitat restituirea în parte, în natură, a imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, în sensul restituirii terenului în suprafaţă totală de 592,48 mp, şi în completare acordarea de despăgubiri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 165/2013, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru întregul imobil situat în Ploieşti, judeţul Prahova.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, text legal care în alin. 1 reţine că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării" iar în alin. (4) că "Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului".

Din această normă rezultă că singura cale de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în litigiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013 este apelul, sens în care prezenta cale de atac nu este prevăzută de lege, fiind, deci, inadmisibilă.

Cum Decizia nr. 2652/23.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti este dată în apel şi este definitivă, devin incidente dispoziţiile legale anterior menţionate.

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.

Rezultă că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului şi nici recursului şi ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac exercitată de reclamant împotriva deciziei din apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013; va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii B., C. (ambii în calitate de moştenitori ai defunctei A. împotriva Deciziei nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii B., C. (ambii în calitate de moştenitori ai defunctei A.), cu domiciliul ales la Avocat E., judeţul Arad împotriva Deciziei nr. 2652 din 23 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Primarul Municipiului Ploieşti, cu sediul în Ploieşti, judeţul Prahova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 mai 2018.

Procesat de GGC - NN