Restitution of updated price for annulled housing contract under Law No. 112/1995 and procedural limits on new claims during re-judgment

Prin Sentinţa nr. 1481 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosar nr. x/1999 s-a disjuns acţiunea principală formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B. şi C., de cererea de chemare în garanţie privind pe CGMB formulată de pârâţii B. şi C.; s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de CGMB pe capătul de cerere având ca obiect obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, şi s-a respins, în consecinţă, acest capăt de cerere; s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii; s-a admis acţiunea restrânsă; au fost obligaţi pârâţii B. şi C. să-i lase reclamantei, în deplină proprietate, imobilul situat în Bucureşti, şi s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997.

S-a format Dosarul nr. x/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în care, la data de 09.09.2008, reclamanta C. a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în garanţie prin care a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata preţului actualizat plătit pentru imobilul situat în Bucureşti; obligarea celor doi pârâţi la plata excedentului de valoare al imobilului, la plata contravalorii cheltuielilor necesare şi utile aduse imobilului şi la plata daunelor morale.

Prin Sentinţa nr. 148 din 9 februarie 2010, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti cu privire la primul capăt de cerere, pe care l-a respins pe acest temei; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la primele două capete de cerere, respinse în consecinţă, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata excedentului de valoare; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale; a admis în parte acţiunea reclamanţilor C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe care i-a obligat la plata sumei de 81.315 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare şi utile efectuate la imobilul situat în Bucureşti; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chematul în garanţie S.C. F. S.A.

Prin Decizia nr. 387/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 19.04.2011), a respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General. A admis apelul reclamanţilor şi a desfiinţat în parte sentinţa, cu trimitere spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect plata preţului actualizat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice. S- a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea cererii având ca obiect daune morale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin Decizia nr. 1919 din 16 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursurile formulate împotriva hotărârii instanţei de apel.

Reluând judecata, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat Sentinţa nr. 858/17 iunie 2016, prin care a admis cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat la plata sumei de 3031,70 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării efective a fiecărei sume care compune debitul principal şi până la data plăţii acestuia.

Tribunalul a reţinut că, în urma trimiterii dosarului spre rejudecare, instanţa este învestită numai cu soluţionarea capătului de cerere formulat de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect restituirea preţului actualizat.

Sub acest aspect, s-a constatat că, la data de 11.04.1997, între reclamanţi, în calitate de cumpărători şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. F. S.A., în calitate de vânzător, a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 42346/11.04.1997 privind imobilul situat în Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1997.

Prin art. 7 din contract, preţul locuinţei a fost stabilit la suma de 30.317.088 RON din care, la data încheierii contractului, s-a achitat suma de 9.381.901 RON, reprezentând 30 % din preţul apartamentului, iar diferenţa dintre preţul de vânzare şi avans, în cuantum de 20.935.187 RON, şi dobânda totală de 39.471.414 RON, calculată cu 25 % pe an, urma a fi achitată în 15 ani, cu o rată lunară de 116.307 RON, începând cu luna mai 1997 şi până în luna aprilie 2012.

Prin Sentinţa nr. 1481/24.09.1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997, formulată de fosta proprietară a imobilului, A. în contradictoriu cu reclamanta din prezentul dosar, C., soţul acesteia, B. şi Primăria Municipiului Bucureşti (hotărâre irevocabilă urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 287/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă).

Prin urmare, dezlegarea dată de instanţa învestită cu soluţionarea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare aspectelor vizând respectarea/nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi buna/reaua credinţă a părţilor la încheierea contractului se impune cu putere de lucru judecat.

În conformitate cu prevederile art. 501 Legea nr. 10/2001 (prin interpretarea a contrario) coroborate cu art. 50 alin. (2), chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au dreptul la restituirea preţului actualizat.

Având în vedere că preţul apartamentului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare a fost de 30.317.088 Rol, tribunalul a constatat că preţul actualizat este de 3031,70 RON (Ron).

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată, s-a reţinut că instanţa nu a fost legal învestită cu o astfel de cerere, în condiţiile în care aceasta a fost formulată doar în cadrul rejudecării cauzei, la momentul concluziilor pe fond.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părţi.

Reclamanţii C., D. şi E. au arătat că pentru actualizarea preţului cu indicele de inflaţie era necesară proba cu expertiză contabilă, iar cu privire la cererea de restituire a dobânzii aferente sumei achitate cu titlu de preţ al imobilului, noile prevederi din Legea nr. 10/2001 - art. 50 alin. (2) şi (3) - reglementează în mod clar că restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor Publice, dar suma în discuţie este purtătoare de dobânzi de la data încasării până în prezent şi trebuie să se aplice la suma actualizată, iar nu la cea încasată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

S-a mai arătat şi faptul că cererea formulată la fond, de obligare la cheltuieli de judecată, era justificată şi susţinută de concluziile scrise.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita obligare la plata preţului actualizat al imobilului către reclamanţii-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, susţinând lipsa calităţii procesuale pasive, întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume cel al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Pe cale de consecinţă, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât Municipiul Bucureşti, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, fiind vorba de un raport juridic privat având la bază un contract în care statul nu poate interveni.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că instanţa de fond a admis în mod greşit cererea de chemare în judecată, întrucât prevederile art. 1137 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală ori parţială prin fapta unui terţ, nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aplicabile doar părţilor contractante, în situaţia în care contractul a fost desfiinţat, cu reţinerea relei credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură a determina introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, cu calitate procesuală pasivă, câtă vreme obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg decât simpla restituire a preţului, iar Ministerul Finanţelor Publice nu are în speţă vreo culpă, urmând ca Municipiul Bucureşti să fie răspunzător conform art. 1344 C. civ.

Prin Decizia nr. 99/A din 2 februarie 2018 pronunţată în Dosar nr. x/2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, a omologat raportul de expertiză contabilă şi a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat în cuantum de 34,242 RON (actualizarea efectuată până în aprilie 2017) - debit ce va fi actualizat la data plăţii efective de către pârât. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost respins, ca nefondat, apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

1. Referitor la apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, vizând lipsa de calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de apel a constatat că nu este fondat, întrucât această chestiune s-a tranşat în mod irevocabil prin Decizia nr. 387/A/07.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (confirmată prin Decizia nr. 1919/16.03.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), care a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect plata preţului actualizat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice. Au fost avute în vedere dispoziţiile modificatoare aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care exclud răspunderea contractuală potrivit dreptului comun a Municipiului Bucureşti, cel care a acţionat doar ca un mandatar al statului la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a reţinut că în contra prevederilor legii speciale menţionate, dar şi a chestiunilor intrate în puterea lucrului judecat, nu pot fi primite criticile apelantului pârât bazate pe invocarea textelor de lege din dreptul comun în materie contractuală şi evicţiune.

2. Cu privire la apelul reclamanţilor, instanţa a constatat că era necesar, în rejudecarea capătului de cerere privind obligarea la plata preţului achitat actualizat, să fie administrată o expertiză tehnică în specialitatea contabilitate pentru stabilirea valorii certe sub acest aspect a obligaţiei puse în sarcina pârâtului.

În consecinţă, a fost încuviinţat proba cu expertiză, inclusiv o a doua expertiză solicitată, avându-se în vedere diferenţele nete de valori ce au rezultat între prima expertiză efectuată şi opinia separată la acest prim raport a expertului parte.

Cea de-a doua expertiză întocmită în cauză a fost omologată de instanţă, având în vedere metoda utilizată, privind aplicarea spre actualizare a indicelui de inflaţie, în raport cu plăţile efectiv făcute pe perioada analizată, mai 1997 - aprilie 2017, dar şi ţinând seama de faptul că părţile nu au formulat obiecţiuni.

Respectând principiul limitelor învestirii legale, instanţa de apel a reţinut obligaţia achitării de către pârât, doar a preţului actualizat potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - debitul astfel stabilit urmând a fi actualizat la data plăţii efective - nu şi a dobânzilor legale calculate, pentru care nu s-a formulat un petit distinct, cererile formulate direct în concluziile puse în instanţă neavând aptitudinea de învestire legală a instanţei de fond - astfel cum aceasta a şi constatat în mod legal şi temeinic în considerentele sentinţei apelate.

Totodată, instanţa de apel a constatat că nu poate fi primită critica privind neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, în condiţiile în care, în primul ciclu procesual s-au pus concluzii de către reclamanţi în sensul că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

1) Reclamanţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 483 şi urm. din noul C. proc. civ., arătând că în mod greşit instanţa de apel nu a acordat dobânda legală la sumele achitate, având în vedere că această solicitare a fost făcută la termenul din 03.06.2016, la judecarea cauzei în fond, iar nu doar prin concluziile scrise depuse la dosar, aşa cum în mod eronat s-a reţinut.

S-a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/2015, suma încasată în baza contractului de vânzare-cumpărare a fost depusă într-un cont al Trezoreriei Statului, cont purtător de dobândă, situaţie faţă de care reclamanţii au solicitat calcularea dobânzii aferente la sumele plătite, supusă aceloraşi actualizări cu indicele de inflaţie ca şi debitul principal.

De altfel, raportul de expertiză tehnică în specialitatea contabilitate, omologat de către instanţă, evidenţiază materialul juridic ce a stat la baza efectuării expertizei contabile, implicit la calculul dobânzii legale.

2) Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând caracterul nelegal al soluţiei, care i-a reţinut calitatea procesuală pasivă în cauză, deşi potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acestea se manifestă doar în relaţia dintre părţi.

Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în prealabil, clarificarea unei probleme de drept substanţial şi anume, natura obligaţiei de plată reprezentate de preţul actualizat, derivată dintr-un contract desfiinţat, în care parte, în calitate de vânzător, a fost unitatea administrativ-teritorială, iar nu Ministerul Finanţelor Publice.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că în mod greşit instanţa a respins apelul pârâtului, faţă de dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiunea totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Or, această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile litigiului, mai ales în condiţiile în care contractul a fost desfiinţat cu reţinerea relei-credinţe a cumpărătorului la perfectarea actului.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Astfel:

1) Recursul reclamanţilor.

În primul rând, se constată că în mod greşit fundamentarea din punct de vedere juridic a căii de atac exercitate s-a făcut cu trimiterea la noile dispoziţii procedurale (art. 483 şi urm. C. civ.) întrucât faţă de data declanşării litigiului, anterioară noii reglementări, şi prevederilor art. 24 - 25 N. C. proc. civ., acesta rămâne supus legii în vigoare la data începerii procesului.

Ca atare, controlul de legalitate se va realiza din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ.

Se constată sub acest aspect, că este corectă soluţia instanţei de apel care a confirmat hotărârea tribunalului vizând nelegala învestire a acestuia cu privire la acordarea dobânzilor legale asupra debitului principal.

Astfel, procedând la rejudecarea cauzei, în urma desfiinţării cu trimitere a primei sentinţe pronunţate, tribunalul a constatat - conform Sentinţei nr. 858/17.06.2016 - că "nu a fost legal învestit cu o asemenea cerere, în condiţiile în care aceasta a fost formulată doar în cadrul rejudecării cauzei, la momentul concluziilor pe fond".

Exercitând apelul împotriva acestei sentinţe, reclamanţii n-au criticat punctual dezlegarea dată de prima instanţă cu privire la aspectul procedural al limitelor învestirii, ci au arătat că pretenţia lor este justificată pe fond întrucât li se datorează şi aceste dobânzi legale.

Soluţionând cauza în limitele devoluţiunii date de ceea ce făcuse obiectul judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum - Curtea de apel nu putea să verifice decât dacă aspectul procedural, care s-a impus analizei în mod prioritar, fusese corect dezlegat de prima instanţă.

Or, din acest punct de vedere s-a concluzionat în mod corect că pretenţia referitoare la dobânzile legale fiind dedusă judecăţii, pentru prima oară, cu ocazia trimiterii cauzei spre rejudecare, la momentul punerii concluziilor pe fond, ea nu mai putea constitui, în termeni procedurali, o legală învestire.

Critica formulată în recurs în sensul că solicitarea referitoare la actualizarea preţului inclusiv cu dobânda legală aferentă este consemnată în încheierea de şedinţă din 03.06.2016 şi că până la momentul rejudecării cauzei, capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat nu fusese niciodată dezbătut pe fond, nu demonstrează nelegalitatea soluţiei.

Aceasta întrucât susţinerile recurenţilor nu arată în ce fel ar fi fost greşit determinat momentul procesual până la care putea să se procedeze la completarea cererii de chemare în judecată.

Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., "la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi", iar potrivit art. 134 C. proc. civ., "este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii".

Or, în cauză, acest moment procesual, al punerii concluziilor, fusese depăşit, desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare realizându-se nu pentru a da posibilitatea părţii reclamante să-şi completeze pretenţiile (cererea iniţială făcând oricum, obiectul mai multor completări şi precizări, la datele de 12.02.2008, 9.09.2008, 23.10.2009, 10.11.2009, 19.01.2010), ci pentru greşita statuare asupra lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

Aşadar, raportul juridic de drept procesual, sub aspectul conţinutului său, era determinat, singurul aspect dezlegat incorect anterior fiind cel privitor la părţile acestuia.

Susţinerea recurenţilor conform căreia solicitarea acestora de acordare a dobânzilor a fost consemnată în încheierea din 03.06.2016 nu combate argumentele instanţelor de fond şi nu demonstrează nelegalitatea soluţiei.

Încheierea din 03.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la care se face referire, este cea care a consemnat dezbaterile asupra fondului pricinii şi când instanţa, luând act de faptul că n-au mai fost probe de administrat, a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul pe fondul cauzei. Cu această ocazie reclamanţii au solicitat ca actualizarea preţului să se realizeze nu doar cu indicele de inflaţie, ci şi cu dobânda legală.

Aşadar, prin trimiterea pe care o fac la acest act procedural, recurenţii-reclamanţi nu doar că nu combat statuările instanţelor anterioare, ci confirmă împrejurarea că pretenţia cu acest conţinut (referitoare la dobânzi) a fost dedusă judecăţii cu ocazia concluziilor orale, ceea ce nu putea semnifica o legală învestire.

Pentru toate aceste considerente criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

2) Recursul pârâtului

Ministerul Finanţelor Publice are, de asemenea, caracter nefondat în contextul în care deduce judecăţii aspecte care au fost deja dezlegate jurisdicţional în mod irevocabil.

Pretinzând că nu-i este justificată legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză faţă de principiul relativităţii efectelor contractului şi de poziţia lui de terţ în raport cu actul juridic desfiinţat, recurentul-pârât ignoră, în mod nepermis procedural, faptul că asupra acestor aspecte s-a statuat cu autoritate de lucru judecat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin Decizia nr. 387/A/7.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, admiţându-se apelul reclamanţilor, s-a rezolvat chestiunea referitoare la cadrul procesual pasiv, respectiv la calitatea de pârât a Ministerului Finanţelor Publice.

Această soluţie a fost confirmată prin Decizia nr. 1919/16.03.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, astfel încât aspectul menţionat a intrat în autoritatea de lucru judecat şi ca atare nu mai poate fi contestat şi nici adus în dezbaterea judiciară.

În ce priveşte aşa-numita critică pe fond asupra soluţiei, ea reia, în realitate, chestiuni care vizează cadrul procesual pasiv.

În susţinerea acesteia recurentul face referire la raportul dintre norma de drept comun şi norma specială în materia răspunderii pentru evicţiune, afirmând că norma conţinută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 n-ar fi aptă să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice.

Or, tocmai aceste aspecte au fost avute în vedere şi analizate de instanţele de control judiciar anterioare în justificarea soluţiei de desfiinţare cu trimitere pentru reţinerea inadecvată a cadrului procesual pasiv.

În acest context rezultă că promovarea recursului de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice se constituie într-un demers lipsit de orice temei juridic, care tinde să supună dezbaterii aspecte care au fost deja analizate şi tranşate jurisdicţional.

În consecinţă, văzând considerentele expuse, şi recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D., E., C. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 99 A din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2018.

Procesat de GGC - NN