Admissibility of annulment appeal against final decision on case transfer as procedural incident

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 747 din data de 13 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea formulată de petenta A. privind strămutarea pricinii care face obiectul Dosarului nr. x/2017 al Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Împotriva acestei hotărâri petenta A. a formulat contestaţie în anulare prin care a solicitat anularea încheierii.

În motivarea cererii, se susţine, m esenţă, că hotărârea atacată trebuie anulată, întrucât toate hotărârile din cauză au fost pronunţate cu încălcarea dreptului contestatoarei la un proces echitabil, fiind respinsă pe nedrept cererea contestatoarei, în raport de probele de la dosar.

La termenul din 26 aprilie 2018, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare formulate de A.

Examinând cererea în raport cu excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 503 C. proc. civ., "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legai citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: l. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauza. (3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Astfel, motivul prevăzut de 503 alin. (1) C. proc. civ. vizează ipoteza în care partea care invocă acest temei legal nu a fost legal citată şi nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

Or, în cauză, la dosarul de strămutare se regăseşte dovada de înmânare a citaţiei către petentă pentru termenul de judecată din data de 13.03.2018, ce fost comunicată în condiţiile art. 163 alin. (8) coroborate cu alin. (3) din acelaşi articol - prin depunerea citaţiei în cutia poştală a contestatoarei.

Mai mult, la data de 1 martie 2018 petenta A. a depus cerere de amânare a cauzei pentru data de 27 martie 2018, iar ulterior, Ia 12 şi 13 martie 2018, aceasta a depus cereri prin care a reiterat solicitarea de amânare a judecării pricinii dacă nu va fi prezentă la termenul de judecată, astfel încât nici ipoteza imposibilităţii de prezentare la termenul de judecată nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cazurile de contestaţie prevăzute de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, deoarece cazul prevăzut de acest text legal are în vedere ipoteza ca hotărârea contestată să fie pronunţată de o instanţă de recurs sau de o instanţă de apel (în acest ultim caz, numai dacă hotărârea instanţei de apel nu poate fi atacată, potrivit legii, cu recurs).

Faţă de particularităţile cererii de strămutare, care constituie doar un incident procedural, rezultă că hotărârea dată în strămutare nu se încadrează în ipoteza hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs sau de apel, astfel că motivele prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi analizate în raport cu încheierea pronunţată asupra cererii de strămutare.

De altfel, dispoziţiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă" au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate, iar, prin Decizia nr. 46 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 404/30.05.2017, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ. şi a reţinut că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanţa sesizată, care urmăreşte asigurarea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinire şi obiectivitate în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii.

Ca atare, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării aspectelor ce privesc drepturile şi obligaţiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecăţii, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părţilor, dând expresie în acest fel principiului contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare [a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 617 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 34/12.01.2017, paragraful 14, cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 40 alin. (4) teza întâi din C. proc. civ. din 1865 potrivit cărora "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare instanţa de contencios constituţional a mai reţinut că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiţiei, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.

De asemenea, potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie presupune accesul ia mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 69/16.03.1994). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite.

Astfel, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii este definitivă, în considerarea faptului că este un act de bună administrare a justiţiei şi nu priveşte fondul cauzei.

De altfel, Curtea Constituţională a observat că hotărârea pronunţată asupra strămutării este susceptibilă de a fi atacată prin căile extraordinare de retractare, respectiv poate fi formulată contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) ori, după caz, revizuirea, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., fiind astfel constituite garanţii suplimentare pentru realizarea accesului la justiţie.

Cum în cauză, motivul de contestaţie în anulare prevăzut la art. 503 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi primit pentru motivele anterior menţionate, contestaţia în anulare formulată contestatoarea A. împotriva încheierii nr. 747 din data de 13 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Încheierii nr. 747 din data de 13 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2018.

Procesat de GGC - NN