Supreme Court jurisdiction over appeals against Tribunal decisions lacking express statutory provision under Art. 97(1) CPC
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice declined its material jurisdiction, referring the appeal to the Craiova Court of Appeal, thereby leaving the lower court's rulings on the merits untouched while resolving the procedural defect of an improper appeal route. The dispute involved a civil action for the recognition of ownership via acquisitive prescription (usucapion) over a 980 m² intramural land plot and a wooden house, which the first-instance court granted in part against one defendant and dismissed against the municipality due to the latter's lack of legal capacity; the defendant appealed the judgment of first instance, which was upheld by the Tribunal of Dolj, and subsequently filed a cassation appeal with the Supreme Court. The High Court held that under Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, its jurisdiction is limited to appeals against Court of Appeal decisions or cases expressly provided by law; consequently, pursuant to the hierarchical principle and Article 483(4) of the Code of Civil Procedure, appeals against judgments rendered by a Tribunal in appellate capacity must be directed to the Court of Appeal, not the Supreme Court.
Legislator headnote
AI generatedart. 453 C. proc. civ, art. 483 alin. (4) C. proc. civ, art. 97 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; Supreme Court jurisdiction over appeals against Tribunal decisions lacking express statutory provision under Art. 97(1) CPC: Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Prin acţiunea civilă înaintată la data de 2 decembrie 2015 Judecătoriei Filiaşi, înregistrată cu numărul x/230/2015, aşa cum a fost precizată ulterior, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii B. şi Primăria comunei Cernăteşti prin Primar, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate că a devenit, prin efectul uzucapiunii, proprietara imobilului teren în suprafaţă de 980 mp şi casă de locuit din lemn, imobil situat în comuna Cernăteşti, având următoarele vecinătăţi: N - C., E - B., V - Ds4, S - DJ 2365.
Prin Sentinţa civilă nr. 616 din 21 noiembrie 2016 pronunţată de judecătoria Filiaşi în dosar nr. x/2015 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Cernăteşti, invocată din oficiu. A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtul B.. A fost admisă în parte cererea formulată şi precizată ulterior de reclamanta, A. în contradictoriu cu pârâtul, B.. S-a constatat că reclamanta a dobândit prin prescripţie achizitivă suprafaţa de 980 mp teren intravilan, pe care este edificată o casă din lemn cu două camere, situat în loc. Cernăteşti jud. Dolj, identificat în Tarla x parcela x şi parţial x şi în anexa nr. 1 a raportului de expertiză întocmit în cauză de către dl expert D.. A fost respinsă cererea formulată împotriva pârâtei Primăria Cernăteşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă. În baza art. 453 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la piaţa cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.750 RON reprezentând 550 RON taxă judiciară de timbru, 950 RON onorariu avocat, 1.000 RON - onorariu expert, 150 RON cheltuieli de deplasare şi 100 RON taxă OCPI.
Prin Decizia civilă nr. 1850 din data de 29 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, s-a respins apelul formulat de pârâtul B.
Împotriva acestei din urmă decizii, pârâtul B. a declarat recurs, care s-a depus la Tribunalul Dolj, care l-a înaintat pe cale administrativă Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 9 martie 2018 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.
Prin rezoluţia completului din data de 13 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 26 aprilie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs, părţile fiind citate în acest sens.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect uzucapiune.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi Ia cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge Ia o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat, de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Dolj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 1850 din data de 29 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2018.
Procesat de GGC - CL