Material jurisdiction of the Supreme Court versus Court of Appeal for appeals against Tribunal decisions in revision proceedings under Article 509(1)(8) CPC

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Satu Mare la data de 23 iunie 2017 sub nr. x/2017, revizuenta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata B., revizuirea Sentinţei civile nr. 609 din 5 mai 2015 pronunţată de Judecătoria Carei în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 471/Ap din 8 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Satu Mare. Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 440/Ap din 19 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire.

Decizia a fost dată cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii, revizuenta a declarat apel, ce a fost trimis, spre soluţionare Curţii de Apel Oradea.

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a recalificat calea de atac ca recurs şi, prin Decizia nr. 1/2018-R din 23 ianuarie 2018, şi-a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Oradea a reţinut următoarele:

Curţile de apel judecă recursurile doar în cazurile expres prevăzute de lege, potrivit art. 96, pct. 3, coroborat cu art. 483, alin. (4) C. proc. civ., fiind instanţe de excepţie în ceea ce priveşte soluţionarea recursurilor.

Singura precizare a legiuitorului în cazul căii de atac împotriva hotărârii pronunţate asupra cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. (situaţia hotărârilor definitive potrivnice) se referă la incidenţa recursului, fiind exclusă calea de atac a apelului, potrivit art. 513, alin. (6) C. proc. civ.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca un astfel de recurs să fie soluţionat de către curtea de apel, ar fi fost prevăzut în mod expres, în acord cu prevederile art. 96, pct. 3 C. proc. civ. - "în cazurile anume prevăzute de lege." În lipsa unei astfel de menţiuni exprese, competenţa de soluţionare a recursului revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs de drept comun, chiar dacă există posibilitatea ca instanţa supremă să examineze o hotărâre pronunţată de către un tribunal, o astfel de analiză înscriindu-se, fără îndoială, în scopul declarat al legii privind recursul, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2017, pct. 26.

Deşi, în cauză, nu este vorba despre aplicarea unui criteriu valoric pentru determinarea căii de atac ori a instanţei competente să o soluţioneze, caracterul de excepţie al competenţei curţilor de apel de a soluţiona recursurile impune verificarea unei menţiuni exprese a legii în acest sens.

În lipsa unei astfel de dispoziţii, nu poate fi reţinută competenţa materială a curţii de apel de a soluţiona recursul cu care a fost învestită în prezenta cauză.

Este adevărat, însă, că, potrivit art. 97, pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte ar fi competentă să soluţioneze recursurile împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apei doar în cazurile prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, din textele legale ar rezulta faptul că, într-o situaţie cum este cea din speţă, ar fi fost necesar ca o menţiune expresă să fi existat, fie în favoarea curţilor de apel, fie în favoarea Înaltei Curţi.

Totuşi, trebuie observat scopul declarat al legii privind calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., din economia acestor prevederi rezultând competenţa de drept comun a instanţei supreme de a soluţiona recursurile.

Mai trebuie observată viziunea nouă (reformatoare) a legiuitorului în ceea ce priveşte căile de atac, conform Tezelor prealabile ale proiectului C. proc. civ., aprobate prin H.G. nr. 1527/2007.

Astfel, s-a urmărit reconfigurarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti, în scopul asigurării, printre altele, a unei practici judiciare unitare pe întreg teritoriul ţării.

Or, tocmai în realizarea acestui deziderat s-au adus modificări substanţiale în privinţa instanţei competente să soluţioneze recursul.

În mod evident, o eventuală opinie în sensul că, în speţă, competenţa de soluţionare a recursului rămâne în favoarea curţilor de apel este de natură să înfrângă intenţia de modificare esenţială a reglementării relative la căile de atac, rămânând practic neatinsă reglementarea competenţei materiale a instanţelor din C. proc. civ. de la 1865.

O astfel de interpretare sau soluţie nu poate fi acceptată din perspectiva intenţiei de modernizare, de reformare a competenţei materiale.

În baza considerentelor expuse şi în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Curtea de Apel Oradea a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 martie 2018, fiind fixat termen de judecată la 25 aprilie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

În şedinţa publică din 25 aprilie 2018, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, pe care o va admite pentru considerentele care succed.

Cu privire la statuarea instanţei Curţii de Apel Oradea conform căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi instanţă de recurs de drept comun, căreia, în interpretarea şi aplicarea 483 alin. (3) C. proc. civ. şi a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale i-ar reveni, în speţă, competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva deciziei prin care a fost soluţionată cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt de reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală menţionată, constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie indicate în cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Din considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include, imperativ, accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani sau în litigii de altă natură, având alt obiect.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635/3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (parag. 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă, în mod neechivoc, faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei atribuite tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele anterior expuse, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi, se constată că art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară prevede că "secţia I civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel",

Din dispoziţii legale menţionate, rezultă că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar.

Astfel, organizarea ierarhică a instanţelor într-un sistem piramidal rezultă în mod evident atât din dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, dar şi din cele ale art. 94 - 97 C. proc. civ. şi presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate, realizând astfel controlul judiciar.

Cum, în cauză, hotărârea supusă recursului a fost pronunţată de Tribunalul Satu Mare şi, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, Înaltei Curţi nu l-au fost atribuite competenţe în a judeca recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal, Înalta Curte urmează să-şi decline competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Oradea, ca instanţă ierarhic superioară Tribunalului Satu Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină în favoarea Curţii de Apel Oradea competenţa de soluţionare a recursului declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 440/Ap din 19 septembrie 2017 a Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL