Jurisdiction declined; tort award appeal remitted to Court of Appeal Craiova

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 16 mai 2014, reclamantul A., a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata despăgubirilor civile în cuantum de 250.000 euro, echivalentul a 1.109.375 RON - sumă ce reprezintă daunele morale şi materiale suferite de reclamant ca urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost.

Prin Sentinţa civilă nr. 4568 din data de 8 aprilie 2015, Judecătoria Craiova a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA.

A respins capătul de cerere pentru plata rentei viagere. A obligat pârâta la plata sumei de 550.000 RON, cu titlu de daune morale şi a sumei de 9.375 RON, reprezentând daune materiale.

Prin Decizia nr. 868 din data de 23 noiembrie 2015, Tribunalul Dolj a respins apelul formulat de reclamantul A.

A admis apelul pârâtei SC B. SA.

A schimbat în tot Sentinţa nr. 4568 din data de 8 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Craiova, în sensul că a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs.

Prin Decizia nr. 210 din data de 8 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a fost admis recursul, a fost casată Decizia nr. 868 din data de 23 noiembrie 2015 a Tribunalului Dolj şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin Decizia civilă nr. 698 din data de 12 septembrie 2017 pronunţată în al doilea ciclu procesual după casare, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 4568 din data de 8 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Craiova.

Împotriva deciziei tribunalului, pârâta SC B. SA a formulat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 23 februarie 2018, fiind repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru CF5.

Prin rezoluţia completului din data de 1 martie 2018, s-a fixat termen la data de 19 aprilie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, respectiv a cererii de suspendare a executării deciziei recurate, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia de necompetenţă materială, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Hotărârea supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în soluţionarea căii de atac a apelului, într-un litigiu având ca obiect acţiune în daune delictuale, valoarea pretenţiilor fiind de 1.109.375 RON, astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care reclamantul A. a înţeles să învestească Judecătoria Craiova.

Prin Decizia nr. 210 din data de 8 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a fost admis recursul formulat de reclamantul A., a fost casată Decizia nr. 868 din data de 23 noiembrie 2015 a Tribunalului Dolj şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În considerentele hotărârii pronunţate, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială, în raport de dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., că necompetenţa materială trebuie invocată de către părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Astfel, excepţia necompetenţei materiale nu poate fi invocată decât în primă instanţă, în termenul procedural prevăzut de lege, iar în apel sau recurs numai în situaţia în care a fost invocată la fond, respectiv în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În conformitate cu cele deja reţinute de Curtea de Apel Craiova referitor la excepţia de necompetenţă materială, se constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., care dispun că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Din interpretarea acestui articol reiese că, în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cea competentă potrivit legii, părţile ar putea solicita declinarea competenţei la instanţa competentă, iar instanţa, din oficiu, ar putea invoca excepţia de necompetenţă de ordine publică, însă numai în condiţiile prevăzute de textul de lege - la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Cum în prezenta cauză necompetenţa materială a instanţei de fond, respectiv de apel, a fost invocată pentru prima dată înaintea instanţei de recurs, în mod corect Curtea a apreciat că o asemenea critică nu poate fi primită, recurentul fiind decăzut din dreptul de a invoca un drept procedural neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Astfel, deşi litigiul priveşte pretenţii a căror valoare depăşeşte suma de 1.000.000 RON, ceea cea ar fi atras, potrivit dispoziţiilor art. 94 şi 95 C. proc. civ., competenţa tribunalului în primă instanţă, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă materială în condiţiile mai sus prezentate, cauza a fost soluţionată în fond de către judecătorie, iar în apel de către tribunal.

Drept urmare, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursului declarat în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunţate în apel de către tribunal, se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă anterior redată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ. se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Dolj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului şi a cererii de suspendare a executării deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 698 din data de 12 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă şi a cererii de suspendare a executării deciziei recurate, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL