Supreme Court dismisses appeal upholding trademark cancellation for bad faith and mandatory social media account transfer

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând să se dispună, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice: anularea mărcii naţionale nr. x, înregistrată pentru servicii din clasa 43; obligarea pârâtului B. la transferul către reclamantă a contului Facebook "C." (https:/facebook.com/C.), la plata unor daune morale de 5.000 euro şi la abţinerea pe viitor de la orice acte sau fapte de natură să aducă atingere drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 971/24.08.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere 1, 2 şi 4 şi a anulat ca netimbrat capătul 3 al cererii.

Prin Decizia nr. 295/29.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o, în sensul că a dispus anularea mărcii naţionale nr. x şi obligarea pârâtului la transferul către reclamantă a contului facebook "C." (https:/facebook.com/C.) şi totodată, la a se abţine în viitor de la orice fapte sau acte de natură a aduce atingere drepturilor reclamantei, cu cheltuieli de judecată pentru ambele faze procesuale.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, prin schimbarea în calea de atac a situaţiei de fapt, instanţa de apel a schimbat chiar cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce a avut drept rezultat încălcarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi al dreptului la apărare.

În procesele întemeiate pe dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de fapta ilicită în sine care a generat o prejudiciere a drepturilor asupra unei mărci, spre deosebire de cauza acţiunii în anulare a mărcii care este reprezentată de scopul acţiunii, respectiv de înlăturarea efectelor conduitei abuzive de a înregistra o marcă cu rea-credinţă.

În speţă, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de faptul ilicit al angajatului de a-şi apropria, prin înregistrarea cu rea credinţă, marca angajatorului sau de un fapt ilicit comis în legătură cu un raport de muncă.

În apel, reclamanta a susţinut ca temei al acţiunii o cu totul altă faptă ilicită, aceea a unui asociat de a-şi înregistra o marcă care ar fi intrat în patrimoniul societăţii ca urmare a unei asocieri, deci ca un aport la capitalul societăţii respective.

Or, raportat la exigentele imperativ instituite de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să se raporteze exclusiv la cauza cererii de chemare în judecată şi respectiv la motivele de fapt şi de drept cuprinse în cererea introductivă, fără să poată avea în vedere noile apărări de fapt şi de drept expuse pentru prima oară în apel.

2. Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la anularea unei mărci.

Astfel cum în mod unanim s-a stabilit în practică şi doctrină, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998 se desprind două condiţii cumulative de stabilire a relei-credinţe la înregistrarea unei mărci şi anume cunoaşterea faptului relevant, constând în cunoaşterea sau necesitatea cunoaşterii de către solicitantul înregistrării a existenţei şi a folosirii unui semn neînregistrat pe de o parte, precum şi intenţia frauduloasă a acestuia de a uzurpa acest drept.

În ceea ce priveşte prima condiţie, recurentul a susţinut că instanţa a apreciat în mod greşit ca fiind îndeplinită prin simpla cunoaştere de către pârât a împrejurării că în legătură cu marca existau interese legitime ale reclamantei, fiind irelevantă calitatea pârâtului de autor al conceptului sau de asociat de facto al reclamantei.

În realitate, contrar raţionamentului instanţei de apel, în speţă prezintă relevanţă împrejurarea că elementele distinctive şi conceptul mărcii au fost folosite de reclamantă ca urmare a acordului pârâtului în acest sens, din actele şi lucrările dosarului rezultând fără echivoc că marca în discuţie nu există şi nu fusese folosită anterior de către reclamantă. În discuţie este vorba despre o singură marcă, al cărei titular este pârâtul, iar toate elementele distinctive au fost folosite anterior de acesta şi sunt legate exclusiv de persoana sa.

Toate demersurile privind publicitatea conceptului sunt legate de numele pârâtului, în calitate de proprietar al acestui concept, aspect cunoscut şi acceptat ca atare de partea adversă, pârâtul fiind cel care a avut iniţiativa creării şi promovării unui concept finalizat cu înregistrarea mărcii, pe care a fost de acord să o utilizeze împreună cu reprezentantul reclamantei în cadrul unei afaceri comune.

Reaua-credinţă la înregistrarea mărcii este exclusă, câtă vreme, contrar celor reţinute de instanţa de apel, la dosarul cauzei există o numeroasă corespondenţă din care rezultă că reclamanta a avut cunoştinţă de toate demersurile realizate în vederea înregistrării acestei mărci şi promovării ei.

Reclamanta, prin reprezentantul său legal, a cunoscut şi acceptat încă de la început împrejurarea că pârâtul a fost cel care a realizat, împreună cu prieteni specializaţi în design şi creaţie artistică, proiectul care a înglobat întregul concept, urmând ca, ulterior, să-i fie cesionate drepturile asupra creaţiei artistice în vederea înregistrării mărcii.

Totodată, din întregul material aflat la dosarul cauzei rezultă rolul esenţial pe care pârâtul l-a avut în cadrul acestui proiect, care nu s-a rezumat la acela de simplu angajat, aşa cum în mod eronat a încercat să susţină partea adversă în faţa primei instanţe, ci a constat în calitatea de asociat de facto cu o participare în procent de 50% la beneficii şi pierderi.

Împrejurarea că în apel partea adversă a preluat aceste apărări şi a încercat a specula în avantajul său situaţia de fapt demonstrată de pârât în primă instanţă nu poate fi de natură a schimba soluţia, în condiţiile în care raportul juridic dintre părţi în această cauză nu poate fi calificat altfel decât ca fiind unul născut dintr-o asociere în participaţiune.

Or, în virtutea unei astfel de asocieri, drepturile şi activele participanţilor la asociere nu sunt pierdute sau cedate pentru totdeauna, aşa cum în mod nelegal a apreciat instanţa de apel.

Aşadar, din perspectiva cunoaşterii faptului relevant, şi anume al folosirii mărcii anterior depozitului, în speţă această folosire nu a existat, utilizatorul real al acesteia fiind pârâtul, care a constituit marca drept aport în asocierea în participaţiune încheiată cu societatea intimată, aceasta din urmă devenind, încă de la început, un simplu detentor precar al mărcii preluate sub o licenţă nescrisă în cadrul acestei asocieri în participaţiune.

În privinţa celui de-al doilea element al relei-credinţe, anume intenţia frauduloasă, instanţa de apel în mod greşit l-a ignorat, cu motivarea că este nerelevantă calitatea pârâtului de angajat sau asociat, deoarece ceea ce interesează în aprecierea bunei sau relei credinţe este cunoaşterea de către acesta a folosirii semnului cu funcţia de marcă.

În realitate, cum în mod unanim s-a statuat în jurisprudenţă, simpla cunoştinţă a existenţei şi folosirii mărcii anterior depozitului nu este suficientă pentru întrunirea condiţiei relei-credinţe, fiind necesar ca acest fapt să fie de natură frauduloasă.

Istoricul constituirii celor două părţi litigante, activitatea desfăşurată de aceştia anterior cererii de înregistrare a mărcii, ca şi actele de utilizare a semnelor în raport cu produsele şi serviciile cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării, reprezintă mijloace de dovedire a existenţei sau inexistenţei intenţiei frauduloase, mijloace de care, în apel, pârâtul nu a putut beneficia din cauza faptului că instanţa nu a considerat relevantă această latură a relei credinţe.

Totodată, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâtul nu ar fi adus la cunoştinţa intimatei-reclamante intenţia de a înregistra marca, când, în realitate, acest lucru rezultă din corespondenţa electronică depusă la dosarul cauzei.

Mai mult, instanţa de apel a apreciat greşit şi atunci când, analizând buna sau reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, a avut în vedere şi îşi bazează de fapt întregul raţionament pe un eveniment survenit la mai bine de un an de la momentul înregistrării, respectiv o notificare transmisă de pârât în încercarea de a soluţiona amiabil diferendul şi de a evita, cu bună-credinţă, introducerea unei acţiuni în contrafacere. De altfel, reclamanta, pe parcursul procesului, a încetat folosirea mărcii, dar a continuat litigiul, cu rea-credinţă, în scopul exclusiv de a împiedica folosirea mărcii de către pârât.

3. Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la transferul către reclamantă a contului de Facebook "C.", în condiţiile în care nu a existat niciun temei legal pentru o astfel de solicitare şi nici nu s-au formulat critici în apel cu privire la soluţia primei instanţe asupra acestui capăt de cerere.

4. Sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite prin decizia recurată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de reducere a acestora, formulată oral cu ocazia susţinerii concluziilor la termenul de judecată din data de 15.03.2017, acordând părţii adverse cheltuieli excesive în raport de speţa dedusă judecăţii şi muncă avocaţială depusă.

Mai mult decât atât, din menţiunile cuprinse în încheierea de şedinţă de la acelaşi termen rezultă că, cel puţin pentru faza apelului, onorariul avocaţial pretins de partea adversă a avut ca bază de calcul onorariul orar, fără, însă, ca desfăşurătorul activităţilor să fi fost depus la dosarul cauzei.

Or, aceste activităţi nu puteau acoperi un număr foarte mare de ore, câtă vreme cauza a fost soluţionată la primul termen de judecată în apel.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 23.02.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B., membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Pârâtul a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prin schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care nu puteau fi avute în vedere noile apărări de fapt şi de drept expuse pentru prima oară în apel.

Din considerentele hotărârii primei instanţe, rezultă că tribunalul, deşi a respins cererea ca neîntemeiată, a reţinut atât încheierea unui contract de muncă între pârât şi reclamantă în anul 2012, cât şi calitatea de asociat "de facto" a pârâtului la societatea reclamantă, valorificând apărarea de fond pe acest ultim aspect formulată prin întâmpinare.

Preluarea acestui element prin motivele de apel ale reclamantei are semnificaţia necontestării sub atare aspect a situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, şi nu a unei schimbări a cauzei în apel, context în care referirea din considerentele deciziei recurate la calitatea de asociat este justificată din acest punct de vedere.

Faţă de cele expuse, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 va fi respins ca nefondat, în absenţa unei încălcări a prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, se reţin următoarele:

Recurentul pretinde în mod greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998 referitoare la invocarea unor drepturi preexistente decurgând dintr-o marcă neînregistrată sau dintr-un alt semn utilizat în activitatea comercială.

Cererea de anulare a înregistrării mărcii nr. x aparţinând pârâtului a fost întemeiată atât pe art. 47 alin. (1) lit. b) [ce vizează înregistrarea mărcii cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 din lege, inclusiv a ipotezei din alin. (4) lit. b), menţionată de recurent], cât şi pe prevederile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Or, prima instanţă a apreciat că art. 6 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 84/1998 nu este aplicabil în cauză şi, întrucât reclamanta nu a formulat în apel critici pe acest aspect, iar pârâtul nu a formulat apel incident, instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv în contextul motivului distinct de anulare prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c), referitor la înregistrarea mărcii cu rea - credinţă.

În aceste condiţii, incidenţa art. 6 alin. (4) lit. b) din lege este inadmisibilă, fiind invocată omisso medio, aprecierea tribunalului intrând sub autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte înregistrarea mărcii de către pârât cu rea-credinţă, în absenţa unei definiri legale, trebuie avute în vedere criteriile jurisprudenţiale de apreciere a atitudinii subiective la înregistrarea mărcii, anume cele desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în special din hotărârea pronunţată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Lindt Goldhase, astfel cum, în mod corect, s-a menţionat în considerentele deciziei recurate în cauză. De altfel, prin motivele de recurs nu s-a contestat incidenţa acestor criterii, ci doar modul concret de aplicare de către instanţa de apel.

Finalitatea reaprecierii situaţiei de fapt reţinute în cauză este incompatibilă cu controlul judiciar presupus a se exercita de către această instanţă de recurs, circumscris cazurilor de legalitate prevăzute expres şi limitativ în art. 488 C. proc. civ.

Cu toate acestea, fiind vorba despre criterii de apreciere conturate jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea normelor de drept al Uniunii Europene, iar noţiunea de rea-credinţă constituie o noţiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată în mod uniform în Uniunea Europeană (a se vedea, prin analogie, hotărârea din 27 iunie 2013 pronunţată în cauza C-320/12 Malaysia Dairy Industries), criticile referitoare la aplicarea acestora trebuie considerate drept critici de nelegalitate.

Din acest motiv, evaluarea modului în care instanţa de apel s-a raportat la diferiţi factori consideraţi relevanţi interesează, în limitele motivelor de recurs, interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii aparţinând pârâtului. Însă, în măsura în care se constată o corectă fundamentare a concluziei formulate, nu este posibilă reaprecierea de către această instanţă de control judiciar a situaţiei de fapt ori a probelor administrate, care ar exceda cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., interesând temeinicia, şi nu legalitatea hotărârii.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a ignorat criteriul de apreciere privind intenţia la înregistrarea mărcii, dimpotrivă, l-a analizat, ajungând la concluzia existenţei unei intenţii frauduloase.

Considerentele deciziei recurate prin care s-a reţinut că nu prezintă importanţă calitatea pârâtului de angajat sau asociat la societatea reclamantă au fost expuse în aplicarea criteriului vizând cunoaşterea "faptului relevant". În schimb, concluzia asupra intenţiei s-a fundamentat pe calitatea de asociat "de facto", în sensul că pârâtul nu a utilizat marca pentru a distinge propriile produse/servicii, ci pentru a-şi apropria pe nedrept semnul utilizat chiar de către societate, pe fondul unor neînţelegeri cu asociatul acesteia.

În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentului conform cărora nu ar fi beneficiat de mijloacele de dovedire a existenţei sau inexistenţei intenţiei frauduloase, anume cele privind istoricul constituirii societăţii reclamante ori activitatea desfăşurată de părţi anterior cererii de înregistrare a mărcii, din moment ce acest criteriu a fost analizat tocmai în considerarea relaţiilor dintre părţi.

Acest din urmă aspect a fost avut în vedere şi în aplicarea criteriului privind cunoaşterea "faptului relevant", constând în existenţa şi folosirea de către un terţ a unui semn identic sau similar, dar neînregistrat ca marcă.

Astfel, instanţa de apel, spre deosebire de prima instanţă, a apreciat că s-a dovedit faptul utilizării de către societatea reclamantă a semnului "C." cu funcţia de marcă, începând cu anul 2012, iar acest fapt a fost cunoscut de către pârât, în contextul relaţiilor dintre asociatul persoanei juridice şi pârât, fie că acesta a fost sau nu a fost mai mult decât un salariat.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut, în esenţă, că utilizatorul real al mărcii a fost pârâtul, care a avut iniţiativa şi a făcut demersurile pentru crearea şi promovarea unui concept finalizat cu înregistrarea mărcii, în calitate de proprietar al acestui concept, pe care a fost de acord să-l utilizeze împreună cu reprezentantul reclamantei în cadrul unei afaceri comune.

Folosirea unui semn cu funcţia de marcă presupune utilizarea semnului în desfăşurarea unei activităţi comerciale, o funcţie esenţială a mărcii fiind aceea de a distinge produsele sau serviciile comerciantului de cele ale altor comercianţi.

Din perspectiva criteriului analizat, interesează, aşadar, folosirea semnului de către comerciantul însuşi, respectiv de către societatea reclamantă, prin activitatea desfăşurată în cadrul barului "C." de la sfârşitul anului 2012 şi care continua la data de 18.12.2014, când pârâtul a formulat cererea de înregistrare a mărcii. Pârâtul nu a susţinut că ar fi utilizat semnul în cadrul unei activităţi comerciale proprii, distincte de aceea a reclamantei şi anterioare folosirii semnului societăţii reclamante.

În aceste condiţii, instanţa de apel, în mod corect, a considerat că s-a dovedit folosirea semnului cu funcţia de marcă de către societatea reclamantă anterior depozitului mărcii, fără a reţine o asemenea folosire în nume propriu a semnului de către pârât, iar pârâtul a cunoscut faptul relevant, în considerarea relaţiilor directe cu societatea. S-a reţinut, aşadar, o cunoaştere "calificată", indiferent dacă pârâtul a deţinut mai mult decât calitatea de simplu salariat, dovedită prin contractul de muncă încheiat.

Celelalte susţineri ale recurentului, deşi formulate în legătură cu primul criteriu, interesează criteriul naturii intenţiei la momentul înregistrării mărcii, recurentul socotindu-se îndreptăţit să înregistreze marca în nume propriu. În legătură cu acest criteriu, s-a mai susţinut că pârâtul a adus la cunoştinţa reprezentantului reclamantei intenţia de a înregistra marca şi, totodată, că instanţa de apel a apreciat greşit semnificaţia notificării transmise de către pârât la un an după data înregistrării mărcii.

Cât priveşte legitimitatea înregistrării mărcii în nume propriu, recurentul consideră că decurge din calitatea sa de proprietar asupra mărcii, pe care ar fi constituit-o ca aport în asocierea în participaţiune încheiată cu societatea intimată, aceasta din urmă fiind, de la bun început, un simplu detentor precar al mărcii preluate sub o licenţă nescrisă în cadrul acestei asocieri în participaţiune.

Aceste susţineri, ce reiau apărarea formulată prin întâmpinarea depusă în apel şi, parţial, prin întâmpinarea de la prima instanţă (care nu conţine calificarea asocierii şi nici constituirea mărcii ca aport), relevă o construcţie juridică artificială, nefundamentată în fapt şi în drept.

Astfel, recurentul îşi arogă calitatea de proprietar al mărcii încă de la începerea colaborării cu societatea reclamantă. Nu se precizează semnificaţia ori temeiul acestei calităţi, echivoc amplificat de folosirea concomitentă - pe parcursul întregii judecăţi, inclusiv prin motivele de recurs - a termenului de "proprietar al conceptului", dar şi a celui de co-realizator al "proiectului care a înglobat întregul concept". În context, se poate prezuma, însă, că recurentul se referă la calitatea de titular al dreptului exclusiv asupra mărcii, folosind noţiunea de proprietar al mărcii pentru a justifica teoria aportării unui drept real în pretinsa asociere în participaţie.

Or, dreptul exclusiv asupra mărcii s-a născut abia la data înregistrării mărcii, conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, respectiv la data de 29.09.2015, astfel încât nu s-ar putea reţine constituirea unui pretins aport al dreptului asupra mărcii în anul 2012, când a început colaborarea părţilor.

Pe de altă parte, invocarea unei anumite forme societare dintre cele prevăzute de lege în scopul clarificării raportului juridic dintre părţi ar fi impus propunerea şi administrarea mijloacelor de probă adecvate demonstrării încheierii acestui act juridic, în raport de cerinţele de fond şi de formă pentru încheierea valabilă sau pentru dovedirea acestuia. Pârâtul nu a înţeles să adopte atare conduită procesuală, cu toate că era necesară înfăţişarea unui înscris, forma scrisă ad probationem fiind prevăzută în mod expres prin dispoziţiile art. 1950 C. civ.

În aceste condiţii, nu pot fi reţinute susţinerile recurentului pe aspectul existenţei şi al efectelor asocierii în modalitatea pretinsă.

Cu toate acestea, ambele instanţe de fond au reţinut calitatea pârâtului de asociat "de facto" la societatea reclamantă, calitate invocată de pârât şi recunoscută de către reclamantă.

Din această perspectivă, aspectul esenţial ce trebuie reţinut în stabilirea atitudinii subiective la data cererii de înregistrare a mărcii este reprezentarea pe care ambele părţi au avut-o cu privire la relaţiile dintre ele, concretizate în implicarea de fapt a pârâtului în activitatea comercială a societăţii reclamante, ce a inclus folosirea cu funcţie de marcă a semnului înregistrat de către pârât.

Aceste relaţii profesionale, asimilate unei asocieri, bazate pe relaţia personală dintre pârât şi asociatul unic (şi administrator) al societăţii reclamante, implicau încredere reciprocă şi bună-credinţă în executarea atribuţiilor specifice, stabilite prin voinţă comună, cu consecinţa asumării benevole a obligaţiilor presupuse de buna-credinţă: obligaţia de loialitate, de cooperare, de informare, consiliere, atenţionare etc. În virtutea relaţiilor de această natură dintre părţi, pârâtul avea obligaţia de a nu încheia operaţiuni păgubitoare pentru societate.

De altfel, aceste obligaţii erau inerente chiar calităţii de angajat, dobândite prin încheierea contractului de muncă.

Or, formularea de către pârât a cererii de înregistrare a mărcii pe numele său, în perioada în care societatea al cărei asociat se considera folosea semnul cu funcţie de marcă, denotă, în contextul relaţiilor de această natură stabilite cu reclamanta, înşelarea încrederii partenerului şi încălcarea obligaţiei de a acţiona cu bună - credinţă, în interesul reclamantei.

Înregistrarea mărcii a conferit pârâtului un drept exclusiv asupra mărcii, ceea ce a reprezentat un act păgubitor pentru reclamantă, în contextul arătat, deoarece ar fi urmat chiar să înceteze folosirea semnului dacă pârâtul nu i-ar fi permis utilizarea semnului în continuare ori ar fi impus condiţii incompatibile cu relaţiile stabilite de comun acord până la acel moment.

În plus, instanţa de apel a constatat că pârâtul nu a adus la cunoştinţă reclamantei intenţia de înregistrare a mărcii pe numele său, iar această împrejurare, contestată prin motivele de recurs, nu poate fi reapreciată, prin reevaluarea înscrisurilor depuse la dosar. De altfel, recurentul nici măcar nu a indicat mesajele din corespondenţa electronică ce ar evidenţia atare informare a prietenului său, asociatul unic al reclamantei, limitându-se la reluarea generică a susţinerilor anterioare.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a valorificat în mod corect factorii relevanţi pentru determinarea în cauză a atitudinii subiective a pârâtului la data cererii de înregistrare a mărcii, susţinerile recurentului pe acest aspect nefiind fondate.

3. În ceea ce priveşte criticile vizând admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la transferul către reclamantă a contului de Facebook "C.", se constată că nici acestea nu pot fi primite.

În conformitate cu art. 477 alin. (1) C. proc. civ., devoluţiunea în apel operează în limitele a ceea ce s-a apelat, expres sau implicit, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Capătul de cerere în discuţie este accesoriu cererii principale, având ca obiect anularea înregistrării mărcii, astfel încât apelarea hotărârii primei instanţe cu privire la cererea principală implica rejudecarea fondului şi în privinţa cererii accesorii, chiar dacă motivele de apel nu au cuprins critici explicite în legătură cu acest capăt de cerere.

Cât priveşte temeiul juridic al cererii, acesta rezidă în desfiinţarea actului subsecvent celui anulat, ca efect al nulităţii. Actul subsecvent este reprezentat în cauză de titlul pârâtului asupra contului a cărui denumire coincide cu semnul înregistrat ca marcă, dobândit în urma înregistrării mărcii. Ca efect al desfiinţării titlului asupra mărcii, a încetat şi actul subsecvent, reclamanta optând pentru transferul contului, în loc de închiderea acestuia.

4. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată stabilite prin decizia recurată, se constată că, într-adevăr, pârâtul a formulat cerere de reducere a cuantumului cheltuielilor solicitate de către apelanta-reclamantă, căreia instanţa de apel nu i-a dat curs.

Reducerea cheltuielilor constând în onorariul avocaţilor este, însă, la latitudinea instanţei de judecată, care poate proceda în acest sens chiar din oficiu, dacă acesta este vădit disproporţionat în raport de criteriile menţionate în art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru această operaţiune, nu este necesar ca partea care a solicitat cheltuielile de judecată să justifice proporţionalitatea onorariului avocaţial, motiv pentru care este lipsită de relevanţă în cauză nedepunerea la dosar de către apelanta-reclamantă a desfăşurătorului activităţilor în considerarea cărora a încasat respectivul onorariu.

Se constată că suma de bani pretinsă şi acordată de către instanţa de apel cu titlu de cheltuieli de judecată nu este vădit disproporţionată faţă de efortul depus de avocaţii reclamantei, concretizat în cererile formulate, în prezenţa la termenele de judecată, totodată, în raport de complexitatea cauzei, precum şi de faptul că prezenta cauză necesită pregătire specializată.

În consecinţă, motivul de recurs cu acest obiect va fi respins.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 295A din 29 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2018.

Procesat de GGC - GV