Technical invention royalties: specific performance barred and res judicata limited to authorship, not ongoing utility

1. Obiectul cauzei.

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2013 la data de 16/12/2013 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să oblige pârâta să încheie contract prin care să se ateste calitatea de autor şi să se stabilească obligaţia de a plăti lunar 50% din valoarea eficienţei economice obţinute pentru realizările tehnice de reducere a adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranţă, pentru forjarea combinată a două inele de separare; să plătească suma de 2.800.000 RON reprezentând despăgubiri pentru perioada ianuarie 2011 şi în prezent de aplicare în fabricaţia curentă a realizărilor tehnice anterioare încheierii contractului; cu cheltuieli de judecată.

În drept a invocat Legea nr. 136/1995, Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, art. 466 şi urm. C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin Sentinţa civilă nr. 74 din 12 februarie 2016 a Tribunalului Teleorman, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. domiciliat în Alexandria, împotriva pârâtei SC B. SA Alexandria, cu sediul în Alexandria, ca nefondată .

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin Decizia civilă nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins cererea de apel formulată de apelantul-reclamant A., împotriva Sentinţei civile nr. 74 din 12.02.2016 şi a încheierilor din 8.09.2014 şi 25.01.2014, pronunţate de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2013, în cauza având ca obiect "brevete de invenţii", s-a admis cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă SC B. SA, împotriva Sentinţei civile nr. 74 din 12.02.2016 şi a încheierii din 17.04.2014, s-a schimbat în tot încheierea din 17.04.2014 şi în parte sentinţa în sensul că s-a admis excepţia autorităţii lucrului judecat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului şi s-a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil şi s-a păstrat dispoziţia de respingere în rest a acţiunii ca neîntemeiată.

Curtea de apel a reţinut următoarele:

Cu privire la apelul incident, ce vizează încheierea de şedinţă din 17.04.2014 prin care s-a respins excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâtă, se constată că criticile sunt fondate în privinţa primului capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei să încheie contract prin care să se ateste calitatea de autor a reclamantului şi să se stabilească obligaţia de a plăti lunar 50% din valoarea eficienţei economice obţinute pentru realizările tehnice de reducere a adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranţă, pentru forjarea combinată a două inele de separare.

Acest petit a fost deja rezolvat irevocabil, în sensul respingerii sale prin Decizia civilă 140A din 11.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, menţinută în recurs.

În acest context, pe de-o parte,Curtea a constatat că nu se identifică în norma analizată o prevedere care să permită instanţei a obliga pârâta la încheierea contractului, principiul libertăţii contractuale primind limitări excepţionale şi prevăzute expres de lege.

Pe de altă parte, chiar considerând că obligarea pârâtei la încheierea contractului ar putea reprezenta o formă de reparaţie în natură pentru prejudiciul cauzat prin refuzul de a contracta cu reclamantul, se constată că legea prevede expres în alin. (3) şi modalitatea concretă de reparare a unui atare prejudiciu, respectiv plata despăgubirilor.

În concluzie, reţinând că intervenţia instanţei într-o eventuală negociere dintre părţi (guvernată de principiul libertăţii contractuale) ar fi justificată exclusiv dacă nu ar exista altă modalitate concretă de reparare a prejudiciului, iar în cauză o asemenea reparaţie este prevăzută expres de alin. (3) al art. 73, curtea a apreciat că cererea reclamantului de obligare a pârâtei la încheierea contractului prin care să ateste calitatea sa de autor şi să îi plătească drepturi băneşti nu poate fi primită."

Constatând că primul petit din prezenta cauză este tocmai cel rezolvat prin decizia mai sus amintită într-o manieră care exclude posibilitatea unei noi judecăţi (rezolvarea nu vizează doar un orizont temporal, cum e cazul petitului în despăgubiri) şi cum o a doua judecată a unei pretenţii definitiv rezolvate este interzisă şi, deci, inadmisibilă conform art. 431 C. proc. civ. în baza art. 480 C. proc. civ. a fost admis apelul incident şi, schimbând sentinţa în parte, a fost respins primul petit ca inadmisibil.

În ceea ce priveşte soluţia dată în aceeaşi decizie despăgubirilor pretinse de reclamant împotriva aceleiaşi pârâte pe acelaşi temei ca şi cele pretinse prin al doilea capăt al prezentei acţiuni, nu operează puterea de lucru judecat, întrucât este vorba despre perioade diferite.

Cu privire la apelul principal, s-a reţinut că a fost deja stabilită, prin hotărâre irevocabilă, calitatea reclamantului de autor al realizărilor tehnice indicate în acţiune, însă nu este îndeplinită condiţia utilităţii acestor realizări tehnice deoarece pârâta nu a aplicat realizările tehnice în perioada indicată în cerere.

4. Cererea de recurs.

Împotriva deciziei civile pronunţate de instanţa de apel reclamantul A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 16.08.2017, invocându-se următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate:

Se susţine că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, că iniţial cererea de apel a fost repartizată aleatoriu completului A1, iar la termenul de 24.10.2016 prin încheiere de şedinţă, s-a declinat competenţa şi a trimis dosarul la registratura secţiei în vederea repartizării către unul din completele specializate în proprietate intelectuală.

În şedinţa din Camera de consiliu din 04.04.2017, prin încheiere se admite cererea de abţinere a jud. C. şi, deşi nu figura pe lista de şedinţe din 05.04.2017, a intrat completul alcătuit din jud. D. - preşedinte şi jud. E. (cel care şi-a declinat competenţa).

Mai arată că motivarea instanţei de apel privind decăderea din termenul legal al probei cu expertiza este greşită. Şi aceasta deoarece instanţa de fond, nerespectând principiul nemijlocirii în stabilirea clară a obiectivelor, respectiv a împrejurărilor de fapt asupra cărora i se cere expertului să-şi exprime părerea sau să le constate ca specialist, aceasta şi în contextul judecării speţei în dosarul nr. x/2008 prin Decizia nr. 113A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, a solicitat în dovedire atât în cererea de apel cât şi în răspunsul la întâmpinarea intimatei "să se folosească de toate mijloacele de probă admise de C. proc. civ.".

Se mai arată că hotărârea recurată încalcă şi aplică greşit normele de drept material deoarece prin decizia civilă nr. 113A din 02.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, dată în dosarul nr. x/2008 s-a hotărât că "reducerea adaosurilor de prelucrare prin restrângerea câmpurilor de toleranţă" şi "noul tip de turn" sunt realizări tehnice al căror unic autor este A.

5. Procedura derulată în recurs.

S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Asupra îndeplinirii condiţiilor de formă ale recursului, sub sancţiunea nulităţii, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., s-au constatat următoarele: cererea de recurs formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în baza art. 496 C. proc. civ. a fost motivată; motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ. S-a constatat că cererea de recurs a fost declarată în termenul legal.

Astfel, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza art. 496 C. proc. civ., a fost declarat la data de 16 august 2017.

Asupra verificării motivelor de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., s-a constatat că recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza art. 496 C. proc. civ. a fost motivat conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs depuse au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 8 C. proc. civ. În urma verificărilor, s-a constatat că motivele promovate ar putea fi încadrate în cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ. Nu au fost găsite motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 23.02.2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a acordat termen de judecată la data de 23.03.2018.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Primul motiv de recurs invocat are ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arătându-se că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 41 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs invocat nu este fondat.

Sintagma "alcătuirea instanţei" implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanţei, cât şi pe acelea referitoare la constituirea instanţei. Referitor la greşita compunere a instanţei, se are în vedere atât alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători, cât şi cu judecători care se aflau într-o situaţie de incompatibilitate ori recuzare, aceasta deoarece textul de lege nu-şi restrânge aplicabilitatea la încălcarea dispoziţiilor privind alcătuirea instanţei cuprinse în legea de organizare judecătorească, ci se referă la orice situaţie în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit legii, fie a celei de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.

Astfel, instanţa este greşit alcătuită în situaţia în care la judecată participă un judecător incompatibil; hotărârea pronunţată de un judecător împotriva căruia s-a formulat o cerere de recuzare sau dacă unul dintre membrii completului a formulat cerere de abţinere care a fost admisă, astfel că judecătorul trebuia să se retragă de la judecarea pricinii.

Recurentul a susţinut că unul dintre judecătorii care au soluţionat apelul s-a aflat în incompatibilitatea prevăzută de art. 41 C. proc. civ., deoarece anterior se dezînvestise de soluţionarea cauzei în favoarea unui complet specializat în proprietate intelectuală.

În conformitate cu art. 41 C. proc. civ., "(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză."

Situaţia invocată de către recurent nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de alin. (1) sau de alin. (2) din art. 41 C. proc. civ., deoarece nu s-a pus problema ca judecătorul, membru al completului de apel, să fi judecat aceeaşi pricină în calea de atac exercitată împotriva hotărârii sale şi nici să fi avut anterior vreuna dintre calităţile expres arătate de către legiuitor.

În măsura în care motivele de recurs îl vizează şi pe cel de-al doilea membru al completului de apel, nici în privinţa acestui judecător nu se conturează, din susţinerile formulate, incidenţa art. 41 C. proc. civ.

Eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 42 C. proc. civ. referitoare la alte cazuri de incompatibilitate nu poate fi analizată în acest cadru procesual.

Spre deosebire de incompatibilitatea absolută reglementată de art. 41, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar dacă judecătorul nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat, după cum se prevede expres în art. 45 C. proc. civ., pentru incompatibilitatea prevăzută de art. 42 C. proc. civ. este necesară formularea unei cereri de recuzare în condiţiile art. 44.

În cauză, se constată că nu este incidentă o astfel de situaţie, recurentul-reclamant arătând că nu a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor care au făcut parte din completul care a soluţionat apelul.

Conform prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

De asemenea, acest motiv de recurs putea fi primit dacă ar fi fost invocat în apel sau pe parcursul judecăţii apelului, în termenul prevăzut de lege, dar instanţa de apel l-a respins sau nu s-a pronunţat asupra lui. În acest caz, partea ar fi pus în mişcare mecanismul legal de sancţionare a pretinsei greşeli săvârşite în judecata cauzei, iar instanţa de recurs trebuie să exercite controlul judiciar - în limitele fixate de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - cu privire la felul în care acest mecanism a funcţionat în instanţa de apel. Or, în cauză, reclamantul A. nu a invocat greşita alcătuire a instanţei şi nici nu a formulat cerere de recuzare a judecătorilor din faza procesuală a apelului.

Recurentul reclamant mai invocă neregularităţi ce ar putea fi circumscrise cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că motivarea instanţei privind decăderea din termenul legal al probei cu expertiză este greşită, întrucât reclamantul nu se regăseşte în situaţia de decădere din termenul legal, iar cele două expertize solicitate sunt mai mult decât utile cauzei.

Critica formulată nu subzistă, deoarece, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanţa, prin hotărârea dată, să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Or, în cauză, nu se verifică vreo încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, care să poată fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă un motiv pentru casarea hotărârii.

Este corectă susţinerea recurentului potrivit căreia, în procedura regularizării apelului, la solicitarea instanţei, a indicat proba cu expertiză contabilă, pe care a propus-o şi verbal, la termenul din 5.04.2017.

Cu toate acestea, nu se poate reţine respingerea nelegală a probei solicitate doar pentru motivul că instanţa de apel a constatat că proba nu se regăseşte în cererea de apel, întrucât instanţa de apel a avut în vedere la adoptarea acestei dispoziţii şi argumente referitoare la concludenţa, pertinenţa şi utilitatea probei, după cum rezultă din încheierea de şedinţă din 5.04.2017.

Astfel, în esenţă, instanţa de apel a constatat că, în realitate, prin proba cu expertiză contabilă se tindea la lămurirea unor aspecte tehnice, care depăşeau competenţele expertului contabil, iar, pe de altă parte, proba nu a fost solicitată în susţinerea criticilor din apel, în condiţiile în care în motivarea apelului s-a invocat nulitatea unor încheieri de şedinţă privind respingerea unor obiecţiuni.

Recurentul nu a formulat vreo critică în privinţa acestor considerente şi, de altfel, aprecierea instanţei de apel asupra admisibilităţii probelor nu ar putea fi cenzurată pe calea recursului, întrucât vizează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei de apel.

Prin ultima critică de nelegalitate formulată, recurentul reclamant susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că ambele instanţe de fond nu au ţinut cont de cele reţinute prin Decizia nr. 113A din 02.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. x/2008, încuviinţând expertiza tehnică cu astfel de obiective. Susţine că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, întrucât prin Decizia nr. 113A/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a hotărât că reclamantul este unicul autor al realizării tehnice, fiind explicată şi utilitatea realizării tehnice. Arată că realizarea tehnică este documentată prin fişa de proces, fiind o propunere care s-a proiectat, s-a realizat, s-a experimentat şi s-a aplicat.

Nu pot fi primite criticile invocate de recurent sub acest aspect. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate a deciziei recurate, motiv reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca instanţa să fi dat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În raport de Decizia civilă nr. 113A/2009 invocată de reclamant, prin care i-a fost recunoscută acestuia calitatea de autor al soluţiilor tehnice utilizate de pârâtă şi i-au fost acordate despăgubiri pentru perioada anterioară anului 2008, instanţa de apel a considerat în mod corect că hotărârea anterioară prezintă importanţă sub aspectul reţinerii calităţii de autor a invenţiei, dar nu şi sub aspectul aplicării de către pârâtă a realizărilor tehnice ale reclamantului ulterior anului 2011.

Pentru acordarea de despăgubiri decurgând din aplicarea unei realizări tehnice la nivelul unei unităţi, este necesară îndeplinirea şi a condiţiilor noutăţii şi a utilităţii acesteia, pe lângă calitatea de autor al realizării tehnice.

Spre deosebire de noutate, utilitatea unei realizări tehnice poate suferi modificări în timp, în sensul că unitatea încetează să o mai aplice, ceea ce prezumă că realizarea tehnică nu îi mai este utilă, astfel încât utilitatea realizării tehnice încetează la momentul la care unitatea nu mai aplică lucrarea. De asemenea, acest element se poate modifica în timp în funcţie de modul concret de aplicare, fiind posibil ca unitatea să o aplice la un moment dat într-o modalitate diferită de cea de la data constatării iniţiale a utilităţii.

Acest lucru înseamnă că efectul de lucrul judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare prin care s-a constatat caracterul util al lucrării pentru respectiva unitate operează, evident, pentru situaţia de la data constatărilor acelei instanţe, ce nu pot fi reevaluate ulterior cu efect retroactiv, însă, pentru viitor, operează doar atât timp cât situaţia de fapt în privinţa aplicării realizării tehnice a rămas neschimbată.

Această constatare presupune ca, în cadrul cererilor succesive privind acordarea de despăgubiri, întemeiate pe dispoziţiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, să se verifice de fiecare dată situaţia concretă în privinţa aplicării realizării tehnice, în perioada pentru care se solicită despăgubiri, respectiv dacă au intervenit modificări în modul de aplicare ori dacă aplicarea a încetat.

În cauză, s-a procedat la o asemenea verificare prin expertiza tehnică şi s-a constatat că, pentru perioada solicitată de reclamant (din ianuarie 2011 până la data formulării cererii de chemare în judecată), pârâta nu a aplicat realizările tehnice în forma propusă de autor, motiv pentru care ambele instanţe de fond au apreciat că nu este întrunită cerinţa utilităţii, astfel încât reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri.

Drept urmare, decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză, neoperând autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 113A din 02.06.2009 a Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 390 din 26 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2018.

Procesat de ED