Typicity of possession of psychotropic products under Art. 17 Law No. 194/2011: Personal use exclusion from "unauthorized operations"

Efectuarea fără drept de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive. Tipicitate

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Infracţiuni prevăzute în Legea nr. 194/2011

Indice alfabetic: Drept penal

- infracţiunea prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011

Legea nr. 194/2011, art. 17

Potrivit Deciziei nr. 10/2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, simpla deţinere de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, care nu prezintă nicio legătură cu operaţiunile prevăzute în art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011, inclusiv cu activităţile de import, export sau intermediere a unor astfel de produse, nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 383/RC din 31 octombrie 2018

Prin sentinţa penală nr. 514 din 4 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Arad, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 15 din Legea nr. 143/2000 și cu reținerea art. 396 alin. (10) raportat la art. 375 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de risc și mare risc, fără drept, în formă continuată.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) teza finală din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pe durata şi în condiţiile art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare fără drept de operaţiuni (deţinere) cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 15 din O. U. G. nr. 78/2016.

În baza art. 91 și art. 92 C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 92 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute în art. 93 alin. (1) C. pen., respectiv: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 90 de zile.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Prin decizia nr. 166/A din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Arad împotriva sentinţei penale nr. 514 din 4 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Arad.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând cauza:

În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și a art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi cu reţinerea art. 396 alin. (10) raportat la art. 375 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de risc și mare risc, fără drept, în formă continuată.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) teza finală din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pe durata şi în condiţiile art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 17 din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 15 din O. U. G. nr. 78/2016 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare fără drept de operaţiuni (deţinere) cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege.

În baza art. 38 cu aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, pe care a sporit-o cu 1/3 din cuantumul celeilalte pedepse, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă totală de 3 ani şi 6 luni închisoare cu executare în detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata şi în condiţiile prevăzute în art. 65 C. pen.

În baza art. 2 alin. (1) și (2) teza finală din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins apelul formulat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva deciziei nr. 166/A din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casaţie şi trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Prin motivele scrise, inculpatul A. a menţionat că recursul în casaţie este întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, apreciind că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este fondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor prin dispoziţiile art. 438 C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este dată numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă numai prin raportare la cazurile de casare prevăzute în art. 438 C. proc. pen. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile, de a sancţiona deciziile necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

În conformitate cu prevederile art. 447 C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acestuia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.

În cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, precum şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casaţie formulate de inculpat a fost invocată incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, care vizează situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Recurentul A. a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, motiv pentru care a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, apreciind că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, în raport de critica recurentului, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” trebuie analizată din perspectiva tipicității elementelor obiective din structura normei de incriminare a infracțiunii de efectuare fără drept de operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 194 din 7 noiembrie 2011, republicată, privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, fapta persoanei care, cu intenţie, efectuează fără drept operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

În acord cu prima instanţă, curtea de apel a reţinut că, în data de 18 august 2017, inculpatul A. a deţinut, fără drept, la imobilul părinţilor săi, produse susceptibile de a avea efecte psihoactive (21,27 g din compusul 4-CEC şi 118 g din compusul ADB-FUBINACA), pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege (ceaiuri), ele fiind descoperite cu ocazia percheziţiei domiciliare.

Instanţa de apel a considerat că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194 din 7 noiembrie 2011 şi a dispus condamnarea inculpatului.

Prin considerentele deciziei pronunţate în apel, s-a arătat că existenţa faptei nu este condiţionată de realizarea unui scop (comercializarea), iar deţinerea ar intra în accepţiunea de operaţiune definită de textul incriminator.

Deopotrivă, s-a menţionat că literatura juridică şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că deţinerea unor cantităţi de substanţe psihoactive de către inculpaţi, ce precizează că acestea ar fi autorizate potrivit legii sau a căror comercializare ar fi permisă de lege, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 17 din Legea nr. 194/2011, chiar şi în situaţia în care respectivele substanţe nu ar fi puse încă în vânzare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că adoptarea Legii nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, s-a impus ca urmare a amplificării exponențiale a unui fenomen legat de dezvoltarea comercializării unor produse denumite generic plante etnobotanice și care prezintă un potențial extrem de periculos pentru sănătatea persoanelor, scopul acesteia constituindu-l stabilirea cadrului legal de efectuare a operațiunilor cu aceste categorii de produse.

Norma de incriminare cuprinsă în art. 17 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, prevede sub aspectul elementului material al laturii obiective că acesta constă în efectuarea fără drept de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Deopotrivă, în cuprinsul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 sunt enumerate categoriile de acțiuni care sunt considerate operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, respectiv: fabricare, producere, tratare, sinteză, extracții, condiționare, distribuire, punere în vânzare, plasare pe piață, livrare, procurare, ambalare, transport, stocare-depozitare, manipulare sau orice altă activitate legală de import, export ori intermediere de produse.

Coroborând aceste dispoziţii legale, rezultă că efectuarea de operaţiuni, la care se referă art. 17 din aceeaşi lege, trebuie să fie de natura celor definite prin art. 2 şi, cumulativ, să fie realizate în vederea desfăşurării unor activităţi care să presupună fie intermediere de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, fie import sau export de astfel de produse.

Or, în cauză, sub aspectul elementului material al laturii obiective, s-a reţinut cu caracter definitiv de către instanţa de apel că inculpatul A. a deţinut, fără drept, la imobilul părinţilor săi, produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Aprecierea instanţei de apel că întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 17 din legea specială nu ar fi condiţionată de realizarea unui scop (comercializare) este în contradicţie chiar cu scopul adoptării acestui act normativ care este reprezentat de combaterea comercializării produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive și combaterea activității comercianților specializați, care oferă spre vânzare astfel de produse periculoase pentru sănătatea persoanelor.

În paragraful nr. 29 al Deciziei nr. 481/2017 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 727 din 7 septembrie 2017), s-a arătat că, „așa cum rezultă și din expunerea de motive a Legii nr. 194/2011, aceasta s-a impus ca urmare a unui fenomen care se amplifică exponențial legat de dezvoltarea comercializării unor produse denumite generic «plante etnobotanice» și care, sub aspectul denumirii comerciale manipulatoare, induc o percepție pozitivă din partea societății și ascund, în realitate, substanțe echivalente sau similare drogurilor de risc și de mare risc (...).”

Aşadar, din modalitatea în care legiuitorul a înțeles să formuleze definiția legală a noţiunii de operaţiune cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, enumerând o serie de noțiuni, cu precizarea că se referă și la orice altă activitate legală de import, export sau intermediere, rezultă condiţia generală ca oricare dintre operațiunile prevăzute în art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 să vizeze introducerea produsului finit pe piaţă. Aceeași concluzie se desprinde din interpretarea sistematică şi teleologică a legii în ansamblul său, în condițiile în care legiuitorul a înțeles să reglementeze, în principal, procedura de autorizare pentru a se putea desfășura, în mod legal, operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Deţinerea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pentru consum propriu, excede domeniului de reglementare al Legii nr. 194/2011.

De altfel, prin Decizia nr. 10 din 12 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că procurarea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive de către consumatorul final în vederea consumului propriu, efectuată exclusiv în acest scop, nu constituie operaţiune cu produse în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ (n.n. care se referă tot la efectuarea, fără drept, de operaţiuni cu produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive).

Ca atare, deţinerea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, în alt scop decât cel prevăzut expres de Legea nr. 194/2011, care vizează importul, exportul sau intermedierea de astfel de produse, nu realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 17 din lege.

În cauză, simplul fapt al deţinerii de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, descoperite la percheziţia domiciliară din 18 august 2017, cu precizarea că sunt autorizate potrivit legii sau este permisă comercializarea lor, prezentate drept ceaiuri - cum s-a reţinut ca stare de fapt prin decizia instanţei de apel, nu suplineşte, în sine, elementul material al laturii obiective constând în efectuarea de operaţiuni (sub forma deţinerii), legate de importul, exportul sau intermedierea unor asemenea produse.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază întemeiată cererea recurentului inculpat A. de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru infracţiunea de efectuare fără drept de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 166/A din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală.

A casat, în parte, decizia recurată şi, înlăturând greşita aplicare a legii:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracţiunea de efectuare fără drept de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, prevăzută în art. 17 din Legea nr. 194/2011, cu aplicarea art. 15 din O. U. G. nr. 78/2016, urmând ca inculpatul să execute în detenţie pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza sentinţei penale nr. 514 din 4 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad privind pe inculpatul A. şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 3 ani închisoare.

A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.