Restitution of civil fruits under bad faith possession triggered by enforceable restitution judgment under Law 10/2001

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 29.09.2011, reclamanta Academia Română a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (în continuare, RA-APPS), solicitând obligarea acesteia la plata fructelor civile reprezentând chirie pe ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii, precum şi la plata dobânzilor legale aferente acestei sume, corespunzătoare imobilului situat în Bucureşti.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat, în esenţă, că, prin sentinţa civilă nr. 1431 din 11.12.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă contestaţia formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, dispunându-se anularea deciziei nr. 271 din 27.08.2007 emisă de pârâtă, prin care aceasta respinsese notificarea privind restituirea în natură a imobilului. Prin aceeaşi sentinţă, s-a constatat că Academia Română are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Bucureşti, şi a fost obligată pârâta să restituie în natură imobilul compus din teren în suprafaţă de 925 mp şi construcţiile edificate pe acesta, respectiv corpul principal cu suprafaţă construită de 259 mp, corpul de clădire anexa în suprafaţa de 131 mp şi corpul de clădire utilitar în suprafaţă de 6 mp.

Reclamanta a mai arătat că pârâta nu a pus în executare sentinţa civilă nr. 1431 din 11.12.2009 şi nu i-a predat imobilul până în momentul introducerii prezentei acţiuni, deşi a formulat mai multe adrese în acest sens.

Reclamanta a invocat în drept dispoziţiile art. 485, art. 486 şi art. 487 C. civ. de la 1864, arătând că pârâta a încetat a mai fi de bună credinţă cu privire la posesia imobilului din momentul în care a fost notificată în baza Legii 10/2001, iar în privinţa capătului de cerere privind dobânda legală, a invocat prevederile art. 1088 şi art. 1090 C. civ.

La data de 22.06.2012, reclamanta a depus precizări în sensul că suma solicitată cu titlu de fructe civile este de 211.680 euro, suma fiind calculată la un preţ mediu al chiriei pe piaţa imobiliară practicată în zona în care se află imobilul şi zone similare, respectiv o chirie de 12 euro/mp. Având în vedere că suprafaţa imobilului este de 490 mp, rezultă o chirie de 5880 euro/lună, respectiv 211.680 euro pentru 3 ani, iar la cursul de 4,4630 pentru 1 euro, la data de 20.06.2012, rezultă suma de 944.728 RON.

Pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în susţinerea căreia a arătat că a încasat chiria în baza unui contract de închiriere încheiat cu un terţ faţă de raportul juridic dedus judecăţii, fundamentul acestui contract fiind dreptul de administrare asupra imobilului, conferit de H.G. nr. 60/2005, modificat prin H.G. nr. 265/2005, motiv pentru care acţiunea reclamantei nu ar fi trebuit îndreptată împotriva administratorului imobilului, ci împotriva proprietarului.

Pe fond, a arătat că nu poate fi reţinută reaua sa credinţă, deoarece, începând cu data primirii adresei nr. x din 01.07.2011 înregistrată la RA-APPS cu nr. x din 01.07.2011, prin care Academia Română a solicitat executarea de bunăvoie a sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009, pârâta a demarat procedura administrativă de predare a imobilului, conform dispoziţiilor Regulamentului de organizare şi funcţionare a RA-APPS din H.G. nr. 60/2005 (cu completările şi modificările ulterioare).

Astfel, la data de 23.09.2011 a fost semnată Nota de fundamentare nr. 157 privind punerea în executare a sentinţei, notă ce a fost supusă aprobării în primul Consiliu de Administraţie al RA-APPS la data de 13.10.2011, dată la care a şi fost aprobată.

Prin procesul-verbal de predare-preluare nr. x din 08.12.2011, pârâta a predat în natura Academiei Române imobilul situat în Bucureşti, dată la care acest imobil a fost scos în totalitate din patrimoniul RA-APPS.

La data de 25.03.2013, pârâta RA-APPS a depus cerere reconvenţională, solicitând, pentru situaţia în care va fi obligată la plata fructelor civile, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor efectuate cu administrarea şi conservarea imobilului în perioada septembrie 2008 - decembrie 2011, în valoare totală de 276.785,59 RON, din care impozit pe clădiri - 24.274.07 RON, taxa teren -2.756,71 RON, reparaţii - 8336 RON, amortizare - 94.248,73 RON, impozit pe profit - 147.170.08 RON.

Reclamanta Academia Română a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată, întrucât categoria de cheltuieli pretinse de pârâtă nu sunt cheltuieli efectuate cu conservarea imobilului şi nu reprezintă un spor de valoare al imobilului, în sensul prevăzut de art. 997 C. civ.

La termenul din data de 22.10.2012 tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată, cu motivarea reţinută în încheierea de şedinţă întocmită la acel termen de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 26.01.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins cererea principală, ca nefondată şi a respins cererea reconvenţională, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în prealabil, că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864, având în vedere dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd că obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, la data săvârşirii lor. În speţă se invocă săvârşirea unei faptei ilicite de către pârâtă la data de 29.09.2009, dată la care în vigoare era C. civ. din 1864.

Dispoziţiile acestui Cod reglementează, în cuprinsul art. 480-487, efectele acţiunii în revendicare admise, în sensul că fructele încasate se cuvin posesorului de bună credinţă, până la data introducerii acţiunii în revendicare, iar după această dată se restituie proprietarului, iar dacă posesorul a fost de rea credinţă, acesta este obligat să restituie toate fructele lucrului.

În cauză, reclamantei i s-a restituit în natură imobilul ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Aşa cum rezultă din prevederile acestei legi, simpla depunere a notificării nu constituie şi recunoaşterea dreptului la restituirea imobilului. Depunerea notificării este urmată de o procedură administrativă care se finalizează cu emiterea unei decizii de către unitatea deţinătoare, această procedură putând fi continuată cu o procedură jurisdicţională în faţa instanţelor competente.

În cauză, reclamanta a depus notificarea pentru restituirea imobilului la data de 09.06.2005. Faza administrativă a soluţionării notificării depuse s-a finalizat prin decizia nr. 271 din 28.08.2007, pârâta RA-APPS, în calitate de unitate deţinătoare, respingând notificarea. În faţa instanţei de judecată dreptul reclamantei la restituirea imobilului a fost recunoscut prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă şi irevocabilă la data de 09.05.2011, prin respingerea apelului şi, respectiv, a recursului.

Prin urmare, tribunalul a constatat că dreptul reclamantei la restituirea imobilului a fost recunoscut în mod definitiv şi irevocabil la data de 09.05.2011. La această dată pârâta a cunoscut viciile titlului aflat la baza posesiei sale, în considerarea dispoziţiilor art. 487 C. civ.

Cererea reclamantei de punere în aplicare a sentinţei pe cale amiabilă s-a formulat la data de 16.06.2011, urmată de o întâlnire a reprezentanţilor ambelor părţi la data de 22.06.2011, concretizată printr-o minută. Ulterior, reclamanta a comunicat, la cererea pârâtei, hotărârile judecătoreşti legalizate la data de 01.08.2011. Predarea imobilului s-a realizat în mod efectiv la data de 08.12.2011.

Tribunalul a constatat că numai pentru perioada 01.08.2011 -08.12.2011 poate fi analizată reaua credinţă a pârâtei şi refuzul punerii în executare a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Făcând referire la dispoziţiile care reglementează activitatea şi atribuţiile consiliului de administraţie al RA-APPS şi observând procedura efectivă derulată în cauză cu privire la punerea în aplicare a sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă rezultată din succesiunea adoptării şi întocmirii înscrisurilor necesare executării titlului executoriu, tribunalul a constatat că pârâta nu a refuzat punerea în executare a sentinţei, nefiind dovedită reaua-credinţă a acesteia. Tribunalul a observat, de asemenea, că anterior depunerii cererii de chemare în judecată şi comunicării citaţiei către pârâtă, aceasta emisese nota de fundamentare, ceea ce demonstrează buna-credinţă a pârâtei în punerea în executare a sentinţei.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta Academia Română, arătând că pârâta RA-APPS a încetat a mai fi de bună-credinţă cu privire la posesia imobilului din momentul în care a fost notificată în baza Legii 10/2001, sau, cel mai târziu, la data pronunţării sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009, întrucât nu poate fi admis că nici din acest moment pârâta nu cunoştea viciile titlului, cum în mod neîntemeiat a reţinut instanţa de fond.

Faptul că ulterior soluţionării definitive şi irevocabile a acţiunii privind restituirea imobilului, RA-APPS a îndeplinit procedura de predare primire, nu înseamnă că aceasta a fost de bună-credinţă când a încasat fructele civile, fiind foarte clar că pârâta a fost constrânsă să facă acest lucru, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Mai mult, după pronunţarea hotărârii irevocabile în recurs, pârâta a tergiversat cât mai mult posibil momentul predării imobilului pentru a încasa în continuare chiriile, dovada acestui fapt fiind corespondenţa purtată cu pârâta.

Prin decizia civilă nr. 582A din 26.11.2015, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta apelantă, reţinând că momentul de la care pârâta intimată a cunoscut viciile titlului său este cel la care s-a tranşat irevocabil raporturile juridice guvernate de Legea nr. 10/2001, respectiv data de 09.05.2011, când a fost pronunţată decizia nr. 3766 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva acestei decizii a formulat în termen legal recurs, reclamanta Academia Română, iar prin decizia civilă nr. 743 din 30.03.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Corect au stabilit instanţele de fond că, în cauză, se aplică dispoziţiile dreptului comun, în măsura în care nu contravin normelor speciale edictate în materia restituirii proprietăţilor.

Spre deosebire de situaţia acţiunii în revendicare, în care proprietarul se prevalează de un titlu preexistent, astfel că, de la momentul notificării posesorului acesta este prezumat a cunoaşte viciile titlului său, devenind un posesor de rea credinţă, în situaţia Legii nr. 10/2001, decizia de restituire în natură a imobilului reprezintă titlul de proprietate de care titularul se poate prevala pentru a pretinde posesia imobilului şi fructele civile produse de acesta. Prin urmare, în absenţa unui drept real preexistent, nu se poate aprecia că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 răstoarnă prezumţia de bună credinţă a posesorului bunului. Nici momentul introducerii pe rolul instanţei a unei acţiuni în contestarea deciziei de respingere nu are un astfel de efect, în condiţiile în care, faţă de respingerea notificării, prin procedura jurisdicţională declanşată se urmăreşte tocmai obţinerea acestui bun .

În ceea ce priveşte momentul de la care pârâta a cunoscut viciile titlului său, devenind aplicabile dispoziţiile art. 487 C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că este cel la care hotărârea judecătorească pronunţată în contradictoriu cu aceasta, prin care s-a constituit reclamantei titlu de proprietate, a devenit executorie, deci producătoare de efecte juridice.

Potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, hotărârile date în apel sunt definitive, astfel că de la acest moment ele dobândesc şi caracter executoriu. În cauză, prin decizia civilă nr. 432/A din 16.06.2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a constata calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi a fost obligată pârâta la restituirea imobilului

În consecinţă, buna sau reaua credinţă a posesorului care încasează fructele civile se raportează la caracterul constitutiv de drept real al hotărârii menţionate şi nu este influenţată de problema executării voluntare sau pe cale silită a respectivei hotărâri.

Constatând îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 487 C. civ. şi reţinând că instanţa de apel nu a analizat cuantumul prejudiciului pretins, Înalta Curte a admis apelul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare curţii de apel.

În rejudecarea apelului, prin decizia nr. 94A din 5 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 799.417,06 RON reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 16.06.2010 - 08.12.2011, dobânda legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat intimata la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, la termenul din 05.09.2016, apelanta reclamantă a precizat acţiunea prin raportare la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, astfel încât, a solicitat admiterea probei cu expertiză evaluatoare pentru perioada 16.06.2010- 08.12.2011, prin raportare la contractele de închiriere nr. x şi nr. y încheiate între RA-APPS şi Ambasada A., solicitând actualizarea sumelor cu rata inflaţiei, fără luarea în considerare a cheltuielilor efectuate de RA-APPS cu administrarea imobilului.

Instanţa de apel a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 485, art. 486 şi art. 487 din C. civ. din 1864, că pârâta a devenit posesor de rea credinţă la data pronunţării deciziei civile nr. 4322 din 16.06.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dată la care dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut cu caracter executoriu, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (1) C. proc. civ. Instanţa de apel a mai reţinut că problema de drept privind momentul de la care se pune problema cunoaşterii viciilor titlului de către pârâtă intră în limitele obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Reţinând incidenţa prevederilor art. 525 C. civ. coroborate cu art. 523 C. civ., potrivit cărora fructele civile sunt venituri băneşti produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile ori dobânzile, care de regula se dobândesc zi de zi, pe măsura trecerii timpului, Curtea a reţinut că, în perioada vizată prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, pârâta a încasat chirii pentru imobil în baza a două contracte de închiriere încheiate cu Ambasada A. Pentru calculul chiriilor încasate de pârâtă s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, care a concluzionat că valoarea acestor chirii, actualizată cu rata inflaţiei, este de 657.658,5 RON pentru perioada 16.06.2010-08.12.2011 la această sumă dobânda legală este de 141.758,56 RON, rezultând un total al despăgubirilor de 799.417,06 RON.

Curtea s-a raportat la data de 08.12.2011, iar nu la data de 22.06.2011, solicitată de pârâta intimată, întrucât lipsirea de bun a reclamantei apelante s-a făcut până la momentul predării efective, pârâta intimată culegând fructele civile şi ulterior acestei date de 22.06.2011.

Curtea nu a reţinut apărarea pârâtei intimate, în sensul că la calculul valorii despăgubirilor trebuie să se ţină seama de cheltuielile efectuare cu administrarea şi conservarea imobilului, astfel cum au fost precizate în cererea reconvenţională (impozit clădire, taxă teren, reparaţii, amortizare, impozit pe profit).

Cu privire la aceste pretenţii, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 484 C. civ., proprietarul imobilului, spre a nu se îmbogăţi fără temei legal, este obligat să plătească posesorului, indiferent dacă acesta este de bună-credinţă sau rea-credinţă, toate cheltuielile efectuate pentru obţinerea fructelor sale. Textul de lege trimite la cheltuieli utile şi necesare, iar nu la cheltuieli voluptorii

În ceea ce priveşte cheltuielile necesare, acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăşi conservarea lucrului. Posesorul, fie de bună sau rea credinţă are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece şi acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să îl conserve. În ceea ce priveşte cheltuielile utile, acestea sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuşi un folos şi sporesc valoarea lucrului.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice privind cheltuielile necesare şi utile, curtea a reţinut că taxele, impozitele pentru clădiri şi teren nu se încadrează în cheltuieli utile şi necesare pentru conservarea bunului, deoarece ele nu au adus un spor de valoare. În ceea ce priveşte cheltuielile cu amortizarea, aşa cum a reţinut expertul desemnat în cauză, pârâta reclamantă nu a ataşat înscrisuri din care să reiasă cheltuielile efectuate cu aceste reparaţii, sporul de valoare din documentele contabile sunt doar rezultatul unor actualizări la valoarea de piaţă impusă de actele normative. De asemenea, nu poate fi încadrată în cheltuială utilă şi necesară nici plata impozitului pe venit, întrucât această cheltuială nu a dus la conservarea bunului, ci ea a rezultat din valoarea chiriei încasate, ca o obligaţie legală.

Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1084 C. civ., potrivit cărora reclamantei apelante, pentru repararea prejudiciului suferit, i se cuvin daune interese constând atât în actualizarea sumei cu rata inflaţiei (damnum emergens), cât şi dobânda legală (lucrum cessans). Astfel, actualizarea sumei în raport de rata inflaţiei nu poate fi considerată o sancţiune, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condiţiile de instabilitate a monedei naţionale. Acordarea sumei reactualizată în raport de rata inflaţiei se impune şi ca urmare a respectării principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de dispoziţiile articolului 1084 C. civ., potrivit căruia riscul devalorizării monedei naţionale aparţine debitorului.

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu inflaţia urmăreşte conservarea valorii reale a obligaţiilor băneşti.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, curtea, la stabilirea cuantumului prejudiciului, a luat în calcul atât actualizarea cu rata inflaţiei, cât şi dobânda legală, astfel cum au fost menţionate în raportul de expertiză contabilă întocmit în dosar.

Împotriva aceste decizii a declarat recurs pârâta RA-APPS, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat următoarele:

- Reclamanta nu a dovedit reaua credinţă a pârâtei, aceasta din urmă fiind de bună credinţă pe întreaga perioadă a perceperii chiriilor. Până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001, regia a încasat chiria pentru imobil în baza contractelor de închiriere în vigoare în acea perioadă, legal încheiate conform prevederilor H.G. nr. 60/2005.

Pârâta a executat de buna voie titlul reclamantei, decizia civilă nr. 432 din 16.06.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. La data pronunţării acestei decizii, încă nu era tranşată irevocabil cererea de chemare în judecată privind restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001.

Deşi hotărârea era definitivă, putând fi pusă în executare de apelanta-reclamantă după data de 16.06.2010, totuşi aceasta nu a formulat o cerere în acest sens către pârâtă, aşteptând încă un an să formuleze această cerere (după data de 09.05.2011, data deciziei nr. 3766 pronunţate de ÎCCJ, prin care sentinţa nr. 1431/2009 a devenit şi irevocabilă).

O altă dovadă a bunei credinţe este, în opinia recurentei, şi faptul că reclamanta a fost pusă în posesie fără a fi necesară intervenţia unui executor judecătoresc şi înainte de a achita suma de 10.982 RON datorată RA-APPS, reprezentând contravaloarea corpului de clădire utilitar, conform dispozitivului sentinţei civile nr. 1431/2009 a Tribunalului Bucureşti.

- Reclamanta este obligată, în conformitate cu prevederile art. 997 C. civ., să restituie pârâtei cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului. Dovada conservării imobilului o constituie tocmai administrarea acestuia în condiţii optime, imobilul fiind astfel protejat de degradare şi distrugere. În lipsa diligenţelor pârâtei, reclamanta ar fi preluat o ruină din centrul capitalei.

În categoria cheltuielilor de administrare intră şi cheltuielile solicitate prin cererea reconvenţională. În mod greşit instanţa de apel a considerat că amortizarea, impozitul pe teren şi pe clădire nu sunt cheltuieli ce privesc conservarea imobilului, neţinând cont de dispoziţiile art. 997 C. civ., şi nici de prevederile contabile şi fiscale.

Amortizarea este alocarea sistematică, pe cheltuieli de exploatare, a valorii unui activ imobilizat pe durata de utilizare economică a acestuia. Reglementările contabile şi fiscale aplicabile sunt: Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Reglementările contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.752/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare; Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 105/2007 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe.

Amortizarea fiscală se calculează începând cu luna următoare celei în care imobilizarea corporală amortizabilă este pusă în funcţiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcţionare stabilite în catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe.

Durata normală de funcţionare este durata de utilizare în care se recuperează, din punct de vedere fiscal, valoarea de intrare a imobilizărilor pe calea amortizării. Duratele normale de funcţionare a imobilizărilor corporale amortizabile se preiau din catalogul aprobat prin H.G. nr. 2.139 din 30.11.2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 13 ianuarie 2005.

Obligaţiile fiscale sunt impuse de Statul Român oricărei persoane fizice sau juridice din România. Impozitul pe clădirile şi terenurile aflate în proprietatea persoanelor juridice sunt considerate cheltuieli deductibile şi sunt datorate pe întreg anul fiscal de către persoana juridică care are în proprietate imobilul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, conform Legii nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Impozitul pe clădiri şi pe teren este datorat anual, de către unitatea ce administrează proprietatea privată şi/sau publică a Statului Român, astfel cum este prevăzut la art. 249 alin. (3) şi art. 256 alin. (3)- Titlul IX din Codul fiscal în vigoare la nivelul anului 2010 .

Impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deţinută de o persoană juridică aflată în funcţiune, în rezerva sau în conservare, chiar dacă valoarea sa a fost recuperată integral pe calea amortizării, acestea fiind cheltuieli obligatorii, deci necesare.

Raportându-se la dispoziţiile legale şi la consideraţiile anterior enunţate, recurenta pârâtă concluzionează că instanţa de apel ar fi trebuit să diminueze valoarea fructelor civile cu cheltuielile efectuate pentru conservarea imobilului, deoarece, în caz contrar, ne aflăm în faţa unei îmbogăţiri fără just temei a intimatei reclamante. Aceasta va încasa fructele civile ca şi când ar fi fost deja proprietarul imobilului, fără a-şi achita obligaţiile fiscale prevăzute de legislaţia fiscală.

- Hotărârea instanţei de apel este data cu încălcarea prevederilor art. 292 din C. proc. civ., deoarece a acordat atât actualizarea fructelor civile cu rata inflaţiei, cât şi dobânda legală, deşi apelanta-reclamanta a solicitat în faţa instanţei de fond prin cererea de chemare în judecată, precizată, doar dobânda legală aferentă chiriei încasate.

Instanţa de apel, în mod nelegal, a admis actualizarea valorii fructelor civile cu rata inflaţiei, deoarece sumele stabilite în RON prin expertiza contabilă au avut la baza chiriile stabilite prin contractele de închiriere în moneda străină (dolar, şi apoi euro). Atât dolarul, cat şi euro, au înregistrat creşteri constante, deci nu poate fi vorba despre fluctuaţii monetare, care să justifice actualizarea sumei cu rata inflaţiei.

Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivului de recurs invocat şi a argumentelor aduse în dezvoltarea acestuia, Înalta Curte reţine următoarele:

- Prima critică invocată de recurenta pârâtă, în cadrul căreia se susţine faptul că intimata reclamantă nu a dovedit reaua sa credinţă şi că, dimpotrivă, recurenta a dovedit că a fost de bună credinţă pe întreaga perioadă a perceperii chiriilor, nu poate fi primită, deoarece problema de drept referitoare la momentul de la care posesorul se consideră ca fiind de rea credinţă a fost soluţionată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual, iar dezlegarea dată are caracter obligatoriu în rejudecare.

Astfel, în ceea ce priveşte momentul de la care pârâta a cunoscut viciile titlului său, devenind aplicabile dispoziţiile art. 487 C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin decizia de casare nr. 743 din 30.03.2016, că este data pronunţării deciziei civile nr. 432/A din 16.06.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1431 din 11.12.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, deoarece, la această dată, sentinţa de restituire a imobilului către reclamantă a rămas definitivă, deci şi executorie, conform art. 377 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.

Aplicând în mod corect prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut ca fiind o problemă irevocabil tranşată de către instanţa de casare cea referitoare la buna sau reaua credinţă a pârâtei şi data la care aceasta a încetat a mai fi de bună credinţă, calculând în mod corect suma reprezentând fructele încasate de posesorul de rea credinţă începând cu data de 16.06.2010.

În prezentul recurs, formulat împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în rejudecare, după casarea cu trimitere, recurenta pârâtă nu mai poate invoca nelegalitatea soluţiei sub aspectul datei de la care a fost considerată de rea credinţă, deoarece astfel de critici privesc indirect soluţia dată de instanţa supremă în primul recurs asupra acestei probleme de drept.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, a aspectului referitor la atitudinea subiectivă a pârâtei cu ocazia perceperii fructelor şi data la care aceasta a încetat a mai fi de bună credinţă, ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces. Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

- Criticile referitoare la soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, menţinută de instanţa de apel în rejudecare, sunt parţial fondate, în privinţa sumelor solicitate de pârâtă cu titlu de impozit plătit pentru construcţii şi taxa plătită pentru teren în perioada în care s-a stabilit că posesia sa nu a mai fost exercitată cu buna credinţă.

Potrivit art. 249 alin. (1) şi art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare în perioada de referinţă pentru care se solicită cheltuielile în prezentul litigiu, orice persoană care deţine în proprietate clădiri şi terenuri pe teritoriul României datorează anual impozit pe clădiri şi impozit pe teren.

Doctrina juridică defineşte actele de administrare ca fiind acele acte prin care se tinde la o normală exploatare şi punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu. De asemenea, tot în doctrină, se exemplifică, ca fiind acte de administrare perceperea fructelor, asigurarea unor bunuri, reparaţiile de întreţinere, plata impozitului, închirierea unor bunuri, etc. în consecinţă, pentru o normală punere în valoare a unui bun impozabil, persoana fizică sau juridică, proprietară a acestui bun, este obligată să achite impozitul datorat pentru bunul respectiv.

Întrucât reclamanta a solicitat şi a obţinut în prezenta cauză restituirea de către pârâtă a sumelor încasate de aceasta din închirierea imobilului, este firesc să suporte şi cheltuiala pe care pârâta a făcut-o pentru a putea pune în valoare bunul, deoarece plata impozitelor şi a taxelor datorate statului pentru construcţii şi teren reprezintă cheltuieli inerente proprietăţii, pe care şi reclamanta, în calitate de proprietar, le-ar fi efectuat pentru a putea obţine beneficii de pe urma imobilului.

Constatând că, potrivit calculelor din tabelul anexă la raportul de expertiză efectuat în cauză, valoarea totală a sumelor datorate cu acest titlu, aferente perioadei 16.06.2010 - 08.12.2011, este de 12.748,76 RON (din care: 220,06 RON impozit pe garaj, 11.182,22 RON impozit pe clădiri şi 1.346,48 RON taxa pe teren), se impune admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar în urma admiterii apelului declarat de reclamanta Academia Română împotriva sentinţei civile nr. 104 din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii în parte şi a cererii reconvenţionale, în limita sumei de 12.748,76 RON reprezentând impozit pe clădiri şi garaj şi taxa pe teren, astfel că, în final, prin efectul compensării datoriilor reciproce din acest litigiu, pârâta datorează reclamantei suma 786.668,30 RON.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la pretenţiile decurgând din amortizarea imobilului, Înalta Curte constată că acestea au fost în mod corect respinse, pentru următoarele considerente:

Amortizarea unui imobil aflat în patrimoniul unei persoane juridice cu activitate economică este un proces financiar de recuperare treptată a valorii activului şi de constituire a unui fond de amortizare destinat înlocuirii activului atunci când acesta şi-a atins durata de viaţă economică sau limita de uzură fizică şi morală. Aşa cum arată chiar recurenta, în motivele de recurs, amortizarea constă în alocarea sistematică, pe cheltuieli de exploatare, a valorii unui activ imobilizat pe durata de utilizare economică a acestuia.

Prin mecanismul amortizării nu se ajunge la o pierdere patrimonială, deoarece sumele alocate din punct de vedere contabil, cu acest titlu, nu ies din patrimoniul societăţii, ci alimentează fondul de amortizare, care rămâne la dispoziţia acesteia, acest fond fiind sursa principala de finanţare a cheltuielilor materiale legate de înlocuirea fizică a fondurilor fixe scoase din funcţiune, datorita uzurii lor. În consecinţă, pârâta nu poate pretinde obligarea proprietarului recunoscut în justiţie la plata sumelor evidenţiate în contabilitatea sa cu titlu de amortizare, deoarece acestea nu reprezintă cheltuieli necesare şi utile în legătură cu bunul, care să fi diminuat patrimoniul posesorului şi care să poată fi cerute de la adevăratul proprietar.

- Este nefondată şi critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 292 din C. proc. civ., textul nefiind incident în speţă, deoarece are în vedere limitarea folosirii în apel a altor motive, mijloace de apărare sau dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Aspectul invocat de recurentă - acordarea de către instanţa de apel a valorii actualizate cu rata inflaţiei, deşi reclamanta nu a solicitat prin acţiune decât dobânda legală - ar putea pune problema eventualei nesocotiri a prevederilor art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., care limitează efectul devolutiv al apelului, împiedicând formularea de cereri noi în apel, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol (dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, precum şi compensaţia legală), însă recurenta nu a invocat încălcarea acestui text legal şi nici nu a formulat critici de nelegalitate care să permită instanţei de recurs cenzurarea soluţiei din perspectiva acestei prevederi legale.

Înalta Curte constată că, în speţă, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul actualizării sumelor cu rata inflaţiei, la data de 05.09.2016, în rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere. Apelanta reclamantă a precizat acţiunea prin raportare la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, astfel încât, a solicitat admiterea probei cu expertiză evaluatoare pentru perioada 16.06.2010- 08.12.2011, prin raportare la contractele de închiriere nr. x şi nr. y încheiate între RA-APPS şi Ambasada A., solicitând actualizarea sumelor cu rata inflaţiei, fără luarea în considerare a cheltuielilor efectuate de RA-APPS cu administrarea imobilului.

Instanţa de apel a reţinut că actualizarea sumei în raport cu rata inflaţiei nu poate fi considerată o sancţiune, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condiţiile de instabilitate a monedei naţionale. S-a mai reţinut că acordarea sumei actualizate în raport cu rata inflaţiei se impune şi ca urmare a respectării principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de dispoziţiile articolului 1084 din C. civ. din 1864, potrivit cărora riscul devalorizării monedei naţionale aparţine debitorului.

Ca atare, în opinia instanţei de apel, cererea de actualizare a sumei cu rata inflaţiei nu constituie o cerere nouă, deoarece pretenţia dedusă judecăţii este aceeaşi, actualizarea valorii reprezentând modalitatea de reparare integrală a pierderii suferite de creditor, sub aspectul daunelor compensatorii, constând în valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii.

Raţionamentul instanţei de apel nu este contrazis prin critici concrete în recurs, deoarece recurenta pârâtă se limitează la invocarea încălcării prevederilor art. 292 din C. proc. civ. (text care, aşa cum s-a menţionat anterior, nu este incident în cauză), fără a arăta argumentele pentru care este nelegală soluţia instanţei de apel sub aspectul acordării valorii actualizate a chiriei.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, în sensul că nu a existat fluctuaţie monetară care să justifice actualizarea sumei cu rata inflaţiei, deoarece sumele stabilite în RON prin expertiza contabilă au avut la baza chiriile stabilite prin contractele de închiriere în moneda străină, Înalta Curte are în vedere că, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat. În calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

În acest context, se constată că susţinerea recurentei vizând modul de calcul al sumei stabilite prin raportul de expertiză se referă la o împrejurare de fapt, care putea fi cenzurată de instanţa de apel în cadrul unor eventuale obiecţiuni la raportul de expertiză, nicidecum în recurs, unde instanţa este limitată la motivele de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 din C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (3) teza întâi raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de pârâtă şi s-a modificat decizia din apel, iar în urma admiterii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 104 din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte şi a cererii reconvenţionale, în limita sumei de 12.748,76 RON, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Patrimoniului de Stat - RA, fostă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 94/A din data de 5 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, în urma admiterii apelului declarat de reclamanta Academia Română împotriva sentinţei civile nr. 104 din 26 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă şi a schimbării în parte a sentinţei, admite în parte acţiunea şi admite în parte cererea reconvenţională.

Obligă pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 799.417,06 RON reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 16.06.2010-8.12.2011, dobândă legală şi actualizare cu indicele de inflaţie.

Obligă pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 12.748,76 RON reprezentând impozit pe clădiri şi garaj şi taxa pe teren.

Compensează datoriile reciproce şi obligă pe pârâtă să plătească reclamantei suma 786.668,30 RON .

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07.06.2018.