Compensation for de facto expropriation: admissibility of action despite incomplete administrative procedure and valuation of loss of utility for remaining property

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă la data de 23.08.2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (CNADNR), a solicitat:

- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 130 euro/m.p. pentru suprafaţa de 233 m.p. teren expropriat în conformitate cu H.G. nr. 953/23.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 707/06.10.2011, poziţia 907;

- obligarea pârâtului să îi pună la dispoziţie documentaţia prevăzută de art. 3 din Legea nr. 198/2004, pentru suprafaţa de 1.777 m.p., de care a fost deposedat fără ştiinţă, fără dreaptă şi prealabilă despăgubire şi să achite pârâtul pentru această suprafaţă suma de 130 euro/m.p.;

- obligarea pârâtului să achite în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, despăgubirile ce vor fi stabilite de instanţă, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 175 din 26 ianuarie 2016, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., stabilind cuantumul despăgubirilor pentru terenul expropriat, în suprafaţă de 198,47 m.p., astfel cum a fost identificat de expertul în specialitatea topografie B., la suma de 32.472 RON şi cuantumul prejudiciului constând în contravaloarea terenului de 4.188,40 m.p. la suma de 685.313 RON, conform raportului de expertiză întocmit de experţii C., D. şi E.

Prin decizia nr. 194/A din 31 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, ca nefondat şi a luat act că intimatul-reclamant şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 1935 din 14.10.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva deciziei nr. 194 A din 31 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând următoarele:

Criticile prin care recurentul-pârât a susţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată prematur, respectiv că este inadmisibilă, întrucât intimatul-reclamant nu se găseşte în posesia unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor oferite de expropriator, iar terenul nu a fost declarat de utilitate publică, nu pot fi primite.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că neemiterea unei hotărâri individuale de stabilire a despăgubirilor pentru terenul ocupat de autostradă şi pentru prejudiciul creat reclamantului prin afectarea restului terenului său, care ar putea fi contestată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010 şi necomunicarea acesteia către reclamant, nu pot justifica primirea excepţiei prematurităţii, dat fiind că, în acest context, cererea de acordare de despăgubiri pentru pierderea atributelor dreptului de proprietate nu poate fi apreciată ca fiind fundamentată pe un drept afectat de un termen.

Recurentul-pârât ignoră, în raţionamentul expus în memoriul de recurs, faptul că intimatul-reclamant nu a solicitat să se dispună exproprierea terenului, ci a solicitat acordarea de despăgubiri ca urmare a acţiunilor întreprinse de expropriator care, fără a respecta prescripţiile legale de care încearcă să se prevaleze în recurs, a ocupat în fapt, terenul proprietatea sa.

Aşa cum rezultă din hotărârile pronunţate în fond şi apel, instanţele de judecată nu au dispus exproprierea, ci au acordat despăgubiri, reţinând că s-a produs o expropriere în fapt cu privire la suprafaţa de 198,47 m.p. (evaluată judiciar la 32472 RON), care este ocupată de autostradă.

A reţinut instanţa de apel că este necontestat faptul că o suprafaţă de 198,47 m.p. din terenul reclamantului, este ocupat de o lucrare de interes public. Cu toate acestea, deşi au fost iniţiate procedurile de expropriere, pentru o suprafaţă de 233 m.p., în sensul că s-a adoptat H.G. nr. 953/2011, nu s-a probat că în favoarea reclamantului s-ar fi emis, nici anterior formulării cererii de chemare în judecată şi nici pe parcursul cercetării judecătoreşti realizate în prezenta cauză, o hotărâre individuală de stabilire a despăgubirilor, respectiv că astfel de despăgubiri ar fi fost consemnate în favoarea reclamantului. Tot astfel, pentru restul terenului aflat în proprietatea reclamantului nu s-a iniţiat o procedura de expropriere şi nici nu au fost stabilite despăgubiri pentru prejudiciul produs.

Or, în temeiul Legii nr. 255/2010, stabilirea cuantumului despăgubirii, în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic care se naşte între expropriat şi expropriator.

Ca urmare, nefinalizarea procedurilor de expropriere, prin emiterea şi comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, pentru terenul ocupat efectiv de traseul autostrăzii sau pentru prejudiciul produs reclamantului, respectiv neiniţierea acestor proceduri pentru restul suprafeţei de teren, nu pot atrage inadmisibilitatea acţiunii, fiind de neconceput ca încălcarea însăşi a legii să atragă consecinţa imposibilităţii de accesare de către reclamant a mijloacelor legale de remediere a încălcării.

Instanţa de apel a reţinut şi împrejurarea că de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 953/2011 au trecut aproximativ 5 ani, timp în care reclamantul, deşi a fost împiedicat să exercite dreptul său de proprietate, nu a beneficiat încă de o despăgubire.

Or, în acest context, este necesar ca titularului acţiunii, care justifică o atingere a dreptului său de proprietate, să i se recunoască accesul la justiţie pentru constatarea încălcării dreptului său şi, în plus, este necesar ca accesul la justiţie să fie efectiv, în sensul că exerciţiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleaşi condiţii ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă integral. Acesta întrucât privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel că tocmai o atare situaţie face necesar imperios ca persoanei care pretinde că este lezată să i se recunoască pe deplin posibilitatea de a reclama respectarea drepturile sale legale, inclusiv prin formularea unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite recunoaşterea dreptului la despăgubire.

O situaţie de încălcare a legii şi de nefinalizare a procedurilor legale de expropriere trebuie să atragă în mod imperios, în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul persoanei pretins prejudiciate de a se adresa instanţei de judecată, iar procedura să se desfăşoare şi drepturile reclamantului să fie analizate în condiţiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Ca urmare, nu se poate reţine un fine de neprimire în calea accesului la justiţie justificată tocmai pe temeiul nerespectării procedurii legale, fiind incidente dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, respectiv dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Aceste considerente pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte sunt pe deplin lămuritoare în privinţa admisibilităţii acţiunii; prin urmare, sunt nefondate criticile prin care s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 225/2010, respectiv pe cele ale Legii nr. 198/2004.

Instanţa de recurs a reţinut că nu sunt fondate nici susţinerile conform cărora intimatul-reclamant nu a făcut dovada proprietăţii.

Reţinând că recurentul nu a contestat situaţia de fapt, Înalta Curte a constatat că intimatul-reclamant a deţinut în proprietate un teren în suprafaţă de 5000 m.p., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11 mai 2006 la B.N.P. F. Din această suprafaţă a fost expropriată prin H.G. nr. 667/2008, într-o procedură anterioară, o suprafaţă de 473 m.p.

Ulterior, în H.G. nr. 953/2011, intimatul-reclamant a fost înscris în lista cu imobile aflate în proprietate privată care formează coridorul de expropriere al lucrării "Construcţia autostrăzii Bucureşti - Braşov, tronsonul Bucureşti - Ploieşti" cu o suprafaţă de 233 m.p. Deşi procedurile reglementate de Legea nr. 255/2010, invocate de recurentul-pârât nu au fost parcurse, o suprafaţă de 198,47 m.p., evaluată la 32472 RON, a fost expropriată în fapt, fiind ocupată de autostradă.

Au reţinut instanţele de fond că intimatul-reclamant este îndreptăţit la despăgubiri în cuantum de 685.313 RON şi pentru prejudiciul constând în contravaloarea terenului în suprafaţă de 4188 m.p., care, deşi nu este utilizat în concret în scopul unei utilităţi publice, nu mai poate fi utilizat potrivit destinaţiei, astfel că şi-a pierdut în totalitate valoarea, deoarece nu mai are acces direct în şosea şi este ocupat cu material de construcţie.

Or, din perspectiva acestui prejudiciu, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a făcut greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care fac trimitere prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceasta întrucât pentru terenul în suprafaţă de 4188 m.p., care nu este utilizat în concret în scopul unei utilităţi publice, în sensul că nu este ocupat de autostradă, instanţele de fond au acordat despăgubiri care reprezintă valoarea de circulaţie a acestuia apreciind că şi-a pierdut în totalitate valoarea având în vedere, pe de o parte, lipsa de acces direct în şosea, iar pe de altă parte, ocuparea terenului care iniţial a avut destinaţia de teren agricol, cu deşeuri rezultate din construcţia edificată, ceea ce îl face impropriu, în integralitate, folosirii conform destinaţiei.

Or, potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Acest drept implică atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei (cu cele două componente ale sale: dispoziţia juridică şi dispoziţia materială).

Acordarea integrală a valorii de circulaţie a suprafeţei de 4188 m.p. teren, care reprezintă chiar valoarea de înlocuire a bunului, în măsura în care s-a reţinut limitarea extremă a atributului folosinţei, vine în contradicţie cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

S-a arătat că stabilirea cuantumului despăgubirii este în sarcina instanţei de trimitere, care are un drept de apreciere, pe baza probatoriului administrat, însă din perspectiva caracterului legal al despăgubirii, aceasta trebuie să ţină seama de faptul că, dreptul de proprietate fiind în esenţă patrimonial, fiecare dintre atributele sale poate fi cuantificat în bani.

În consecinţă, curtea de apel va evalua în mod separat despăgubirile decurgând din limitarea atributelor menţionate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 18.01.2017, sub nr. x/2012*.

La termenul din 17.02.2017, date fiind dispoziţiile obligatorii, conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., ale instanţei de recurs, la propunerea intimatului reclamant s-a dispus ca aceeaşi echipă de experţi în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare să efectueze o expertiză suplimentară, cu trei obiective:

- stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 4.188 m.p., determinată de situaţia de fapt a ocupării terenului cu deşeuri rezultate din construirea autostrăzii Bucureşti - Ploieşti şi împiedicarea accesului la drumul public, în raport de destinaţia terenului, de intravilan agricol;

- precizarea contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de teren în discuţie şi în raport de alte destinaţii posibil a-i fi acordate;

- să se precizeze dacă suprafaţa de 4.188 mp teren în discuţie mai are valoare de circulaţie, dată fiind situaţia de fapt actuală.

Conform concluziilor raportului de expertiză, "comisia de experţi nu a identificat cauze suplimentare care să conducă la stabilirea unui posibil prejudiciu cauzat intimatului-reclamant prin exproprierea terenului şi care să se reflecte asupra loturilor rămase în proprietatea sa, întrucât terenul nu şi-a schimbat indicatorii urbanistici (a fost şi este teren intravilan arabil) şi reclamanţii nu au depus niciun înscris din care să rezulte că au fost împiedicaţi, de lucrările de construcţie a autostrăzii, să îţi desfăşoare activitatea.

Prejudiciul suferit de proprietarul terenului rămas neexpropriat datorită lucrărilor de construcţie a autostrăzii se poate rezuma doar la lipsa dreptului de utilizare a acestuia, respectiv la contravaloarea recoltei care nu a putut fi cultivată pe lotul rămas neexpropriat, de 4.118 m.p., în perioada 2011-2017 (5 ani agricoli: 2012-2016 inclusiv) cu condiţia ca aceştia să dovedească (…) intenţia de a cultiva terenul dar au fost împiedicaţi de lucrările de construcţie."

Lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 4.188 m.p. din cauza necultivării sale a fost estimată de experţi la suma de 2.369 RON, fiind avute în vedere datele obţinute de la Institutul de Statistică al României pentru producţiile agricole de grâu şi preţul grâului în judeţul Ilfov în perioada 2011-2017.

Răspunzând celui de al doilea obiectiv al expertizei, experţii au arătat că "prejudiciul suferit de proprietarul terenului rămas neexpropriat datorită lucrărilor de construcţie a autostrăzii se poate rezuma la utilizarea terenului în ipoteza în care ar fi scos din circuitul agricol cu condiţia ca aceştia să dovedească (…)intenţia de a utiliza în acest sens terenul dar au fost împiedicaţi de lucrările de construcţie."

Lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 4.188 m.p. în această ipoteză a fost estimată de experţi la suma de 5528 euro/an, valoarea lipsei de folosinţă anuală fiind considerată ca recuperare a preţului terenului în perioada de 1 generaţie, respectiv 25 de ani.

Pentru cel de al treilea obiectiv, experţii au reluat răspunsul cuprins în primul raport de expertiză, în sensul că "terenul nu mai este utilizabil din punct de vedere economic ţinând cont de folosinţa şi destinaţia sa, respectiv intravilan agricol, prin îngrădirea accesului la acesta, neavând nicio valoare economică."

Au precizat experţii că, "în viitor, cu costuri minime ar fi posibilă revitalizarea terenului în speţă prin asigurarea unui podeţ de acces peste rigola existentă între teren şi banda de accelerare, cu avizul C.N.A.D.N.R., precum şi prin eliberarea terenului de deşeurile existente."

Obiecţiunile formulate de ambele părţi la concluziile raportului de expertiză au fost respinse de instanţă prin încheierea de şedinţă de la 20.10.2017.

Prin decizia nr. 71/A din 26 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva sentinţei civile nr. 175/26.01.2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant pentru prejudiciul reprezentat de lipsa de folosinţă a suprafeţei de 4.188,40 m.p. teren rămas neexpropriat la suma de 5.528 euro/an, începând cu data exproprierii - 24.11.2011 şi până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, pentru determinarea celui de al doilea element ce se include în despăgubirea cuvenită proprietarului bunului supus exproprierii - prejudiciul, trebuie avute în vedere două condiţii: să fie consecinţa exproprierii şi compunerea lui, lăsată de legiuitor la latitudinea reclamanţilor, să fie determinată prin cererea de chemare în judecată, deoarece, în temeiul principiului disponibilităţii procesului civil, reclamantul stabileşte limitele învestirii. Instanţa are obligaţia de a analiza dacă acele componente indicate de reclamant reprezintă sau nu un prejudiciu real cauzat prin expropriere, precum şi întinderea acestuia, pe baza dovezilor prezentate.

Pornind de la aceste considerente de principiu, instanţa de apel a constatat că nici prin cererea introductivă de instanţă şi nici prin vreo altă cerere modificatoare reclamantul nu a afirmat că i s-a cauzat vreun prejudiciu prin afectarea restului de teren rămas în proprietatea sa, în suprafaţă de 4.188,40 m.p., prin îngrădirea accesului la imobil şi ocuparea terenului cu deşeuri.

Petitul cererii de chemare în judecată a fost redat integral şi se poate observa că în afara despăgubirilor solicitate pentru suprafaţa de teren expropriată în baza H.G. nr. 953/28.09.2011, ce s-a dovedit a fi de 198,47 m.p. şi nu de 233 m.p., reclamantul a solicitat numai plata unei sume de 130 euro/m.p. pentru o suprafaţă de 1.777 m.p., care ar fi fost "expropriată în fapt". Această solicitare a fost întemeiată pe menţiunile din H.G. nr. 953/2011, în sensul că la data actului normativ mai deţinea doar suprafaţa de 2.750 m.p. din totalul de 5000 m.p., iar din suprafaţa de 2.750 m.p. se expropria suprafaţa de 233 m.p.

Aceleaşi susţineri sunt cuprinse şi în răspunsul la întâmpinarea formulată de pârât, la punctul 5.ii arătând că "prin proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică, probe cerute de noi prin cererea introductivă, intenţionăm să demonstrăm că pârâta ne-a expropriat o suprafaţă mult mai mare decât aceea pentru care s-a emis hotărârea de despăgubiri".

Problema lipsei accesului la terenul de 4.188 m.p. şi a ocupării acestuia cu deşeuri a fost ridicată pentru prima dată în obiecţiunile formulate de reclamant la expertiza topo-cadastrală dispusă de instanţa de fond, depuse la dosar în data de 12.09.2013 (la un an de zile de la înregistrarea cererii de chemare în judecată - vol. I dosar fond, fila 205), însă criticile aduse de apelant hotărârii fondului nu vizează acest aspect, iar prin decizia de casare s-a dispus ca instanţa de trimitere să evalueze despăgubirile decurgând din limitarea atributelor dreptului de proprietate (posesie, folosinţă şi dispoziţie cu cele două componente ale sale - dispoziţia juridică şi dispoziţia materială) pentru întreaga suprafaţă de 4.188,40 m.p.

În acest demers, analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a constatat că intimatul-reclamant nu a dovedit (de altfel nici nu a susţinut) că exproprierea celor 198,47 m.p. ar fi de natură să îl împiedice să înstrăineze (dispoziţia juridică) sau să modifice funcţionalitatea suprafeţei de 4.188,40 mp teren rămasă în proprietatea sa din teren intravilan agricol într-un teren cu o altă destinaţie (dispoziţia materială), după cum nu s-a probat (şi nici nu s-a susţinut) că prin faptul exproprierii suprafeţei de 198,47 m.p., ar fi împiedicat să stăpânească în mod efectiv şi nemijlocit diferenţa de 4.188 m.p. (posesia).

Ceea ce s-a probat în cauză este împiedicarea folosinţei terenului de 4.188,40 m.p. din cauza îngrădirii accesului şi a depozitării deşeurilor, iar sub acest aspect s-a reţinut mai întâi că depozitarea de deşeuri pe terenul reclamantului nu reprezintă o consecinţă a exproprierii ca modalitate de transmitere a dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din art. 26 din Legea nr. 33/1994, ci poate atrage răspunderea civilă delictuală a persoanelor vinovate de acest fapt, cerere cu care instanţa nu a fost învestită.

Îngrădirea accesului la terenul de 4.188,40 m.p. este, însă, indiscutabil, o consecinţă a exproprierii şi, chiar dacă nu a devenit un loc înfundat, în prezent acesta nu mai este utilizabil nici conform categoriei de folosinţă şi destinaţiei de la data exproprierii, aceea de intravilan agricol şi nici conform unei alte destinaţii, chiar dacă, conform concluziilor expertizei, "în viitor, cu costuri minime ar fi posibilă revitalizarea terenului în speţă prin asigurarea unui podeţ de acces peste rigola existentă între teren şi banda de accelerare, cu avizul CNADNR(…)".

Prejudiciul adus proprietarului bunului expropriat poate include numai acele daune efective, certe, cunoscute şi determinate sau determinabile la momentul exproprierii, iar expertiza a evidenţiat cu certitudine imposibilitatea folosirii terenului, astfel că intimatul-reclamant este îndreptăţit la dezdăunare prin plata sumei de 5.528 euro/an, calculată ca recuperare a preţului terenului în perioada de o generaţie, începând cu data exproprierii - 24.11.2011 şi până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, nefiind necesar ca intimatul-reclamant să probeze intenţia de a cultiva terenul sau de a-l utiliza în alt mod.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fostă C.N.A.D.N.R.).

1). Reclamantul A. a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, în principal, modificarea deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 175/26.01.2016 a Tribunalului Ilfov, ca temeinică şi legală; în subsidiar, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., constatând că sunt necesare probe noi, respectiv refacerea expertizei evaluatorii pentru stabilirea valorii despăgubirilor cu luarea în considerare a categoriei de folosinţă a terenului şi a destinaţiei vizate de reclamant la achiziţionarea terenului său, casarea deciziei atacate şi rejudecarea apelului, cu refacerea raportului de expertiză care să aibă în vedere probele administrate, privind destinaţia pentru care imobilul teren a fost achiziţionat şi categoria de folosinţă a terenului.

Recurentul-reclamant a arătat că problema esenţială este aceea a interpretării date noţiunii de prejudiciu, astfel cum este definit de lege şi rezultă a fi conturat de jurisprudenţa în materie. În concret, este vorba de interpretarea dată dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în acord cu ceea ce Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 12/2015.

În cauză, recurentul-reclamant a solicitat administrarea probei cu expertiză vizând atât stabilirea valorii despăgubirii terenului expropriat ca urmare a faptului că expropriatorul nu a îndeplinit procedura (inclusiv cea de evaluare) prevăzută de lege şi a formulat obiective care au evidenţiat starea terenului, rezultând că accesul la imobil este îngrădit, iar terenul este ocupat de deşeuri şi resturi de materiale şi beton de la construcţia tronsonului de autostradă.

Intimata-pârâtă nu a contestat faptul că până la data pronunţării hotărârii nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, astfel încât, în lipsa acesteia, în mod corect, pe baza rapoartelor de expertiză efectuate în cadrul probatoriului administrat de reclamant în cauză, instanţa de fond a stabilit valoarea despăgubirilor, iar instanţa de apel a confirmat-o în primul ciclu procesual.

În cauză, în apel după rejudecare, aceeaşi experţi care au efectuat în prima instanţă expertiza, au fost desemnaţi să răspundă obiectivelor stabilite de instanţa de apel în considerarea dispoziţiei instanţei supreme.

Reclamantul a criticat raportul de expertiză, apreciind că acesta nu poate fi omologat pentru motivele invocate în obiecţiuni. Şi pârâtul l-a criticat, dar instanţa de apel a respins, în mod eronat, obiecţiunile.

S-a solicitat instanţei de apel din al doilea ciclu procesual să observe inconsecvenţa experţilor şi, în acelaşi timp, invocarea unor scuze ce ţin de lipsa unui material probator pe care consideră că ar fi trebuit sa îl aibă la dispoziţie. Este nejustificată poziţia lor, atâta timp cât recurentul nu poate fi ţinut să probeze faptul negativ al imposibilităţii de folosire a terenului şi chiar ei au menţionat în raport că situaţia de fapt din expertiza efectuată în primul ciclu procesual se regăseşte şi la data raportului din apel în rejudecare. Terenul este în continuare ocupat de aceleaşi materiale depozitate de pârâtă şi aceasta nu a făcut nimic ca să permită şi să redea reclamantului exerciţiul atributelor dreptului de proprietate, terenul fiind ocupat cu resturi rezultate din organizarea de şantier a lucrărilor de construcţie a autostrăzii. Posesia asupra terenului este ca si inexistentă, generează doar cheltuieli în patrimoniul recurentului care are sarcina plăţii impozitului pentru deţinerea terenului.

Chiar dacă s-ar fi dorit cultivarea terenului, nu ar fi avut cum să ajungă pe teren cu utilaje în acest scop, deoarece terenul nu are acces şi este mărginit de parapeţii drumului.

Terenul este din categoria intravilan, iar experţii nu au făcut o minimă diligenţă pentru a constata acest lucru, limitându-se la a afirma că nu au dispus de dovezi suficiente privind imposibilitatea folosirii.

În concret, experţii nu au manifestat obiectivitate, ci s-au pliat pe ceea ce li s-a părut a fi direcţia în care practica se îndreaptă şi direcţiile date de instanţa supremă.

În baza actelor publice existente (hotărârea de guvern), nefiindu-i comunicat recurentului de către expropriator vreun act de expropriere sau din documentaţia prevăzută de lege a se întocmi în caz de expropriere, reclamantul-recurent a solicitat despăgubirea sa pentru cele două suprafeţe de teren .

Ca urmare a admiterii recursului şi a dispoziţiilor instanţei supreme, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel trebuia să analizeze apelul formulat de pârâtă, limitându-se la efectul devolutiv al acestuia şi ţinând seama de îndrumările instanţei de casare. Instanţa de apel trebuia să verifice că reclamantul şi-a modificat câtimea pretenţiilor şi să constate că pentru terenul în suprafaţă de 4188 m.p. a cărui posesie juridică o are, este lipsit de valoare întrucât nu mai poate fi folosit destinaţiei pentru care reclamantul l-a achiziţionat.

În acest sens, se impune precizarea că reclamantul nu a achiziţionat terenul în scop agricol, ci pentru construirea unei hale de producţie, depozitare şi prezentare mobile, birouri, împrejmuire, anexe şi utilităţi. Suprafaţa halei ce urma să fie edificată este aria construită de 1230 m.p., aria desfăşurată de 1494 m.p. (2 corpuri, P=1E parţial). Acordurile specifice şi autorizaţia de construire nr. x/30.08.2001 au fost obţinute în anul 2001, pentru societatea în care reclamantul deţinea participaţii G. S.R.L., al cărei reprezentant este. Conform Acordului de mediu din documentaţia de construire, calea de acces este carosabil din şoseaua de centură a municipiului Bucureşti (ceea ce nu mai există din cauza lucrărilor la autostradă).

Problemele de sănătate ale reclamantului şi ale soţiei sale l-au împiedicat pe acesta să continue diligentele începute, dar înscrisurile ataşate sunt edificatoare cu privire la intenţia sa privind destinaţia pe care a înţeles să o dea terenului şi scopului pentru care 1-a achiziţionat.

Mai mult, dacă experţii ar fi făcut minime verificări, ar fi putut constata că terenul este categoria intravilan construcţii (anexată dovada) şi nu intravilan agricol, astfel cum s-a reţinut la efectuarea expertizei.

Înţelegând că valoarea despăgubirii trebuie să cuprindă în cauză şi valoarea terenului care nu mai poate fi utilizat conform destinaţiei pentru care reclamantul l-a achiziţionat, trebuie să se stabilească valoarea suprafeţei de 4188 m.p. luându-se în considerare aceste elemente.

Din această perspectivă, se impune în cauză şi refacerea raportului de expertiză.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lallement c. Franţei, 2002), prejudiciul impus a fi acoperit în cazul unei exproprieri - pentru ca această sarcină să nu devină excesivă prin lipsa echilibrului între interesele generale ale comunităţii şi cele private ale proprietarului deposedat - se referă la pierderea unor beneficii economice certe, de care acesta nu se mai poate bucura, care au caracter previzibil şi pot fi dovedite prin situaţii (economico-financiare, fiscale) concrete anterioare.

Or, în cauză, beneficiile economice certe pe care reclamantul le-ar fi putut avea din deplina proprietate a terenului în discuţie, sunt raportate la valorile de tranzacţionare rezultatele din contractele de vânzare-cumpărare analizate de experţi în realizarea raportului de expertiză.

Dreapta şi justa despăgubire reprezintă hotărârea instanţei de fond confirmată de instanţa de apel în primul ciclu procesual.

2). Pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a invocat în drept dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii reclamantului.

Recurentul-pârât a arătat că acţiunea reclamantului este inadmisibilă sub aspectul faptului că, nefiind hotărâre de expropriere, nu se pot acorda despăgubiri, instanţa nu se poate subroga în drepturile şi atribuţiile statului în ceea ce priveşte exproprierea, pentru că se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi Constituţia.

Pentru a pune în discuţie exproprierea este necesar şi imperios să se declare utilitatea publică pentru suprafaţa de teren ce face obiectul prezentei cauze şi să se emită hotărâre de expropriere ca urmare a declarării utilităţii publice, aşa cum dispune Legea nr. 255/2010.

Faţă de cerinţele dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, reclamantul nu se află în situaţia unei exproprieri pentru suprafaţa de teren care face obiectul prezentului litigiu, nu se află în vreuna din situaţiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 198/2004, care să ducă la învestirea instanţei de judecată cu astfel de capete de cerere.

Susţinerile reclamantului cum că a fost expropriat în fapt şi solicitarea de despăgubiri aferente acestei exproprieri exced cadrului legal în materia exproprierilor, întrucât pe teritoriul României exproprierea în fapt nu este reglementată de niciun act normativ.

Obligarea pârâtului de a achiziţiona suprafaţa de teren ce nu a fost declarată de utilitate publică nu este reglementată legal, această cerinţa fiind inadmisibilă pe fond.

Un alt motiv de inadmisibilitate al cererii priveşte acordarea despăgubirilor direct de către instanţa de judecată, cu încălcarea legilor speciale.

Legea nr. 198/2004, legea în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică, cuprinde dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal privind procedurile de expropriere, cât şi în ce priveşte modalitatea în care se acordă despăgubirile (art. 6 - art. 7) şi, totodată, se apără dreptul de proprietate privată.

Exproprierea poate fi dispusă numai pentru cauză de utilitate publică. Utilitatea publică se stabileşte în condiţiile prevăzute de lege, or, în speţa de faţă pentru suprafaţa de 4.188,40 m.p. nu s-a declarat de stat utilitatea publică pentru a opera exproprierea.

O altă problemă ce se naşte în prezenta cauză, faţă de motivarea în fapt şi în drept a cererii, este aceea că instanţa de judecată nu poate declara utilitatea publică şi, implicit exproprierea, nefiind abilitată de lege în acest sens, instanţa de judecată poate doar să cenzureze o cerere de chemare în judecată numai dacă vizează excepţiile stabilite înlăuntrul legii de expropriere.

Ca atare, nici acordarea despăgubirilor stabilite de către instanţa de apel nu sunt întemeiate, cu atât mai mult cu cât chiar raportul de expertiză indică acest lucru coroborat şi cu cererile reclamantului ce nu au vizat acest gen de despăgubiri.

În concluzie, atâta timp cât pentru suprafaţa de 4.188,40 m.p. nu s-a declarat utilitate publică, în cauză nu se poate declara de către instanţă exproprierea. Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în numele statului, nu poate folosi acest teren deoarece nu s-a declarat utilitatea publică prin lege şi nu poate deveni proprietar, Statul Român neavând un titlu în acest sens, deoarece nu a avut loc transferul dreptului de proprietate.

Recurentul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere împotriva deciziei civile nr. 71/A din 26 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, ce va fi respinsă.

Prin cererea de recurs, pârâtul susţine o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi anume, Legea nr. 255/2010, art. 4 alin. (1), art. 6-7 şi art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Este adevărat că recurentul-pârât a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., care nu sunt incidente în cauză, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată (23.08.2012), fiind aplicabile prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Însă, criticile dezvoltate prin cererea de recurs în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate se circumscriu cazului de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, urmând a fi analizate prin prisma acestui motiv de recurs.

Recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

1). Criticile recurentului-reclamant vizează modul de interpretare de către instanţa de apel, în rejudecare, după casare, a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea celei de-a doua componente a despăgubirii şi anume, prejudiciul suferit de expropriat ca urmare a exproprierii.

Astfel, dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevăd că despăgubirea cuprinde, pe lângă valoarea reală a imobilului, şi prejudiciul cauzat proprietarului, iar alin. (2) prevede că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, vor fi avute în vedere de către instanţă şi daunele aduse proprietarului, luând în considerare şi dovezile prezentate de acesta.

Prin decizia de casare nr. 1935 din 14.10.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că:

"potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Acest drept implică atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei (cu cele două componente ale sale: dispoziţia juridică şi dispoziţia materială).

Acordarea integrală a valorii de circulaţie a suprafeţei de 4188 m.p. teren, care reprezintă chiar valoarea de înlocuire a bunului, în măsura în care s-a reţinut limitarea extremă a atributului folosinţei, vine în contradicţie cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Înalta Curte menţionează că stabilirea cuantumului despăgubirii este în sarcina instanţei de trimitere, care are un drept de apreciere, pe baza probatoriului administrat, însă din perspectiva caracterului legal al despăgubirii, acesta trebuie să ţină seama de faptul că dreptul de proprietate fiind în esenţă patrimonial, fiecare dintre atributele sale poate fi cuantificat în bani. În consecinţă, curtea de apel va evalua în mod separat despăgubirile decurgând din limitarea atributelor menţionate."

Urmare a îndrumărilor deciziei de casare, instanţa de apel, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a suprafeţei de 4188 m.p. teren, proprietatea reclamantului.

Părţile au formulat obiecţiuni faţă de concluziile experţilor, puse în discuţie de către instanţa de apel, în condiţii de contradictorialitate şi respinse prin încheierea de şedinţă de la 20.10.2017, cu motivarea că "experţii s-au conformat dispoziţiilor instanţei, răspunzând obiectivelor stabilite, aspectele ce ţine de dovedirea intenţiei de a utiliza terenul ca şi acelea ce ţin de categoria de folosinţă a acestuia (intravilan arabil sau extravilan arabil) nefiind de natură a afecta concluziile tehnice ale expertizei."

În baza probatoriului administrat, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 şi a indicaţiilor date de instanţa de casare, curtea de apel a reţinut că, în cauză s-a probat "împiedicarea folosinţei terenului de 4.188,40 m.p. din cauza îngrădirii accesului şi a depozitării deşeurilor", ceea ce este "indiscutabil, o consecinţă a exproprierii şi, chiar dacă nu a devenit un loc înfundat, în prezent acesta nu mai este utilizabil nici conform categoriei de folosinţă şi destinaţiei de la data exproprierii, aceea de intravilan agricol şi nici conform unei alte destinaţii (….)."

Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant pentru prejudiciul reprezentat de lipsa de folosinţă a suprafeţei de 4.188,40 m.p. teren rămas neexpropriat la suma de 5.528 euro/an, începând cu data exproprierii - 24.11.2011 şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Aşa fiind, din perspectiva legalităţii deciziei pronunţate, prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant şi aplicabil în cauză, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii (art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994) pe aspectul contestat, respectiv despăgubirile produse reclamantului ca urmare a exproprierii, constând în lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa.

Celelalte critici formulate prin cererea de recurs vizează netemeinicia deciziei atacate, deoarece se contestă modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt în cauză şi nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, întrucât nu ridică problema legalităţii hotărârii.

Aceasta întrucât, astfel de susţineri ale reclamantului, pe aspectul analizat, nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul-reclamant, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Raportul de expertiză criticat reprezintă o probă ştiinţifică, ce a fost coroborată de către instanţa de apel cu înscrisurile depuse la dosar, în baza ansamblului probator administrat în cauză, instanţa fundamentându-şi soluţia pronunţată cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, ce reprezintă prejudiciul cauzat reclamantului în sensul prevăzut de legea specială în materia exproprierii aplicabilă cauzei.

2). Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere reiterează criticile pe care le-a formulat şi în primul ciclu procesual privind prematuritatea şi inadmisibilitatea acţiunii reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

În speţă, decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs în primul ciclu procesual conţine o motivare amplă prin care au fost analizate apărările pârâtului pe excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată .

Astfel, prin această hotărâre s-a statuat că "nefinalizarea procedurilor de expropriere, prin emiterea şi comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, pentru terenul ocupat efectiv de traseul autostrăzii sau pentru prejudiciul produs reclamantului, respectiv neiniţierea acestor proceduri pentru restul suprafeţei de teren, nu pot atrage inadmisibilitatea acţiunii, fiind de neconceput ca încălcarea însăşi a legii să atragă consecinţa imposibilităţii de accesare de către reclamant a mijloacelor legale de remediere a încălcării."

"Este necesar ca titularului acţiunii, care justifică o atingere a dreptului său de proprietate, să i se recunoască accesul la justiţie pentru constatarea încălcării dreptului său şi, în plus, este necesar ca accesul la justiţie să fie efectiv, în sensul că exerciţiul acestui drept fundamental să se realizeze în aceleaşi condiţii ca în cazul în care procedura de expropriere ar fi fost parcursă integral. Acesta întrucât privarea în fapt de proprietate echivalează cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel că tocmai o atare situaţie face necesar imperios ca persoanei care pretinde că este lezată să i se recunoască pe deplin posibilitatea de a reclama respectarea drepturile sale legale, inclusiv prin formularea unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite recunoaşterea dreptului la despăgubire.

O situaţie de încălcare a legii şi de nefinalizare a procedurilor legale de expropriere trebuie să atragă în mod imperios, în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul persoanei pretins prejudiciate de a se adresa instanţei de judecată, iar procedura să se desfăşoare şi drepturile reclamantului să fie analizate în condiţiile în care s-ar fi petrecut dacă procedura legală ar fi fost respectată.

Ca urmare, nu se poate reţine un fine de neprimire în calea accesului la justiţie justificată tocmai pe temeiul nerespectării procedurii legale, fiind incidente dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, respectiv dispoziţiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii."

Cum, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., statuările irevocabile ale Înaltei Curţi asupra acestei probleme de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, aceştia nu au mai repus în discuţie, în rejudecarea apelului aceste statuări, motiv pentru care nici recurentul-pârât nu mai poate invoca şi supune unei noi analize în prezenta cale de atac excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ce a fost deja tranşată.

Aceasta întrucât, supunând judecăţii acelaşi aspect asupra căreia s-a decis prin decizia de casare, recurentul-pârât tinde să lipsească de efectele obligatorii decizia irevocabilă pronunţată în primul ciclu procesual, ceea ce nu este posibil.

Având în vedere toate considerentele reţinute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursurile declarate de reclamant şi de pârât urmând a fi respinse, ca nefondate, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, invocată de recurentul-reclamant A.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (fostă C.N.A.D.N.R.) împotriva deciziei nr. 71/A din 26 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06.06.2018.