Trademark nullity for bad faith registration: failure to assess CJEU criteria and prior trade name protection

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10.06.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. solicitând, în contradictoriu şi cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea înregistrării mărcii individuale verbale X nr. x, cu protecţie din 04.05.2005, aparţinând pârâtei B. S.R.L., pentru motivul că înregistrarea a fost solicitată cu rea-credinţă, pe temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998;

- obligarea pârâtelor la plata în solidar a unei despăgubiri de 100.000 euro şi 5% din vânzările realizate pe piaţa din România a produselor comercializate sub marca X pentru fiecare an începând cu anul 2012, pe temeiul art. 3 din O.U.G. nr. 100/2005;

- publicarea în B.O.P.I. a hotărârii ce se va pronunţa, rămase definitivă şi irevocabilă, şi efectuarea menţiunilor necesare şi în R.N.M.

Prin cererea înregistrată la data de 7.11.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2014, reclamantele S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei de judecată anularea mărcii X nr. x, protejată în România pentru clasele 3 şi 5, aparţinând pârâtei, întrucât a fost solicitată la înregistrare cu rea credinţă, precum şi radierea mărcii menţionate din Registrul Mărcilor şi transmiterea de către OSIM a acestei menţinui către OMPI, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 8.10.2015 dată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia de conexitate, a scos cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 de pe rolul secţiei a V-a Civile şi a înaintat-o secţiei a III-a Civile spre conexare cu dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa nr. 937/15.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererile conexe, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 245A/15.03.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

1. Decizia atacată cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a reţinut calitatea companiei D. S.R.L., cu sediul în Cluj Napoca, de exportator al produselor X ale antecesorului recurentei, pe baza celor două facturi din 06.04.2000 şi 08.06.2000, dar, în acelaşi timp, a făcut referire şi la înscrisul intitulat "convenţie", în care denumirea firmei apare ca fiind D. S.R.L., înscris necontestat din care rezultă că denumirea exactă a societăţii este aceasta din urmă.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că societatea exportatoare este diferită de compania D. S.R.L., cu sediul în Cluj Napoca, neexistând nicio dovadă că E. ar fi avut calitatea de asociat şi al exportatorului.

Această motivare vine în contradicţie cu următoarele considerente:

Conform extrasului de la Registrul Comerţului, depus în apel odată cu răspunsul la întâmpinare, necontestat de părţi şi necenzurat de instanţă, compania D. S.R.L. a avut la momentul înregistrării - 16.03.1992, sediul în Cluj-Napoca, iar ulterior, în data de 07.04.2000, compania şi-a înregistrat menţiunea de schimbare a sediului la adresa din Cluj-Napoca.

Având în vedere acest aspect, rezultă că D. S.R.L., cu sediul în Cluj-Napoca, este una şi aceeaşi companie cu D. S.R.L., ce are sediul în Cluj Napoca.

În aceste condiţii, numitul E. era asociat atât la B. (titularul mărcii X a cărei anulare se solicită), cât şi la compania D. S.R.L., exportator al produselor X fabricate de antecesorul recurentei.

Recurenta a susţinut că această împrejurare atestă că există o contradicţie care vizează motivarea instanţei de apel potrivit căreia nu s-ar dovedi împrejurarea că solicitantul mărcii X, intimata B., trebuia să aibă cunoştinţă despre faptul că recurenta utiliza deja în România semnul X pentru produse identice/similare, avându-se în vedere şi înscrisul "Convenţie".

De asemenea, decizia cuprinde motive contradictorii şi în ceea ce priveşte valoarea juridică a facturilor depuse la dosarul x/2014 şi x/2014, în legătură cu aprecierea potrivit căreia recurenta nu a dovedit utilizarea mărcii sale X în România la nivelul anului 2004.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că facturile ar fi nerelevante, deoarece ar reflecta utilizarea mărcii după anul 2012, dar, pe de altă parte, a apreciat existenţa calităţii de exportator al companiei D. S.R.L., cu sediul în Cluj Napoca, în cazul produselor extracte originale de plante X aparţinând societăţii F., antecesorul recurentei, ca fiind dovedită de facturile din 6.04.2000 şi 8.06.2000.

Calitatea de exportator reţinută evocă faptul că la nivelul anului 2000 au existat acte de comerţ cu produsele originale X ale antecesorului recurentei, deci înainte de înregistrarea mărcii X, în anul 2004.

Pe aceste facturi, care nu au fost cenzurate de către instanţă, apare în mod clar evidenţiată marca X a recurentei în expresia "ROR Extracte originale din plante X". Cum numitul E. a fost asociat în ambele companii B. şi D. S.R.L., cu sediul în str. x, motivarea instanţei de apel potrivit căreia intimata B. nu ar fi avut intenţie frauduloasă la uzurparea depozitului X, este contradictorie.

2. Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în aplicarea criteriilor pentru aprecierea relei-credinţe la depunerea mărcii, stabilite în mod neexhaustiv prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-529/07 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte primul criteriu, referitor la cunoaşterea de către solicitantul mărcii a utilizării mărcii de către un terţ, recurenta a arătat că instanţa de apel a considerat în mod greşit că nu ar fi aplicabil, deoarece nu au existat relaţii economice directe între recurentă şi intimata B., titularul mărcii naţionale X.

Recurenta, însă, nu a afirmat în proces că între părţi ar fi existat relaţii comerciale directe prin care s-au comercializat produsele originale X, ci doar că împrejurarea cunoaşterii mărcii X de către intimata B. s-a realizat prin intermediul numitului E., în dubla sa calitate de asociat la intimată şi la D. S.R.L., precum şi ca administrator în această din urmă companie.

În mod evident, relaţiile economice directe între terţ şi solicitant, reprezintă un element concret, prin care s-ar putea reţine împrejurarea că solicitantul a avut sau trebuia să aibă cunoştinţă de semnul terţului, dar în afara acestor relaţii economice directe, pot exista, de asemenea, o multitudine de alte elemente, în funcţie de caracteristicile fiecărui caz în parte.

Într-adevăr, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei recurate, cele două facturi x şi y din 2000 nu dovedesc existenţa unor relaţii comerciale directe între intimata B. şi antecesorul recurentei, dar acest aspect nu exclude faptul că aceste facturi, coroborate cu alte probe ce au fost deja câştigate cauzei, nu pot dovedi împrejurarea că intimata B. a avut sau trebuia să aibă cunoştinţă de marca X a recurentei.

Pe cele două facturi, care au fost emise în numele D. S.R.L. (Cluj Napoca) apare în mod clar evidenţiată marca X a antecesorului recurentei, prin expresia "ROR Extracte originale din plante X".

Raportat la argumentele prezentate în cadrul primului motiv de recurs, numitul E. a avut dubla calitate de asociat şi administrator la compania D. S.R.L. (Cluj Napoca) şi, totodată, calitatea de asociat la intimata B., reţinută de către instanţa de apel, calităţi ce oferă o suficientă dovadă probatorie pentru a reţine faptul că intimata B. trebuia să aibă cunoştinţă de marca X a recurentei.

De asemenea, înscrisul intitulat "Convenţie" a fost semnat de compania D. S.R.L. al cărei administrator era numitul E., conform extrasului de registru, ceea ce înseamnă că este dovedită premisa împrejurării că intimata B. trebuia să aibă cunoştinţă de existenţa mărcii X de pe înscris, din moment ce E. avea şi calitatea de asociat la intimata B.

Considerentul instanţei de apel, potrivit căruia din cuprinsul aceluiaşi înscris nu poate fi reţinută asumarea în mod valabil a vreunei obligaţii de către B. S.R.L. către antecesorul recurentei, denotă o aplicare greşită a deciziei CJUE, din moment ce împrejurarea cunoaşterii mărcii X de către B. nu este dată de relaţiile comerciale directe între intimată şi recurentă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu, vizând intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze semnul în continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestuia, deoarece este evident că intenţia frauduloasă în prezenta cauză nu se poate aprecia prin relaţiile comerciale directe dintre antecesorul recurentei F. şi intimata B. la nivelul anului 2000, atât timp cât aceste relaţii nu au existat.

Caracterul fraudulos al intenţiei, în acest caz, derivă tocmai din implicarea şi conduita numitului E., care a acţionat atât pentru compania exportatoare a produselor antecesorului recurentei, cât şi pentru B., în calitatea sa de asociat.

Este evident faptul că înscrisul intitulat "Convenţie" nu dovedeşte asumarea vreunei obligaţii a intimatei B. către antecesorul recurentei privind plata facturilor restante referitoare la achiziţionarea produselor originale X, cum, de altfel, a reţinut şi instanţa de apel, din moment ce între antecesorul recurentei nu au fost relaţii comerciale directe cu B. Ceea ce dovedeşte, însă, acest înscris este însuşirea de către D. S.R.L. (cu sediul în str. x) prin numitul E., în calitate de administrator, a unei obligaţii de plată a facturilor restante privind achiziţionarea produselor originale X la nivelul anului 2000 către antecesorul recurentei. Acest fapt evocă relaţiile comerciale ce vizau produsele originale X, existente între acest individ care era şi acţionar la B., deci cunoştinţa sa despre marcă.

Faptul depunerii ulterioare a mărcii X pentru aceleaşi produse de către B., în condiţiile în care E. este acţionar în această companie, denotă caracterul fraudulos al uzurpării depozitului în România.

Recurenta a susţinut, totodată, că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile CJUE din decizia pronunţată în cauza C -529/07 privind criteriul gradului de protecţie juridică de care trebuie să se ţină seama în aprecierea relei-credinţe.

Deoarece decizia CJUE nu prevede o definiţie exhaustivă a termenului de "protecţie juridică", acest termen trebuie înţeles în sens larg şi nu trebuie limitat la protecţia juridică prin marcă. Reaua-credinţă la depunerea unei mărci există în cele mai multe cazuri atunci când semnul terţului nu se bucură de protecţie prin marcă în jurisdicţia în care solicitantul uzurpator a înregistrat acel semn ca marcă.

Or, aşa cum reclamanta a arătat în apel, semnul X reprezintă atât numele patronimic al recurentei, cât şi numele comercial sub care recurenta a desfăşurat acte de comerţ (înainte de data la care intimata B. a constituit depozitul la OSIM), nume comercial care se bucură de protecţie în România, conform art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale.

Prin raportul întocmit în condiţiile art. 493 C. proc. civ., s-a arătat că, în opinia raportorului, recursul formulat îndeplineşte condiţiile de formă şi este admisibil în principiu.

În ceea ce priveşte nulitatea recursului, invocată de intimatele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L prin întâmpinare, prin raport s-a precizat că, deşi criticile formulate privesc aparent chestiuni ce ţin de aprecierea probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte, conform unei jurisprudenţe constante, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea criteriilor Curţii de la Luxemburg în interpretarea noţiunii de rea-credinţă la înregistrarea mărcii, astfel încât acestea sunt privite drept critici de nelegalitate. Aplicarea jurisprudenţe Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe lângă obligativitatea acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, înseamnă identificarea şi aplicarea conţinutului conceptual conturat în jurisprudenţa instanţei Uniunii cu referire la noţiunea autonomă de rea-credinţă.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 24.04.2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, faţă de conţinutul raportului şi de dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixându-se termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestuia.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. a susţinut existenţa, în cuprinsul deciziei atacate, a unor motive contradictorii şi, totodată, aplicarea greşită a criteriilor de apreciere a relei - credinţe la înregistrarea unei mărci, desprinse din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-529/07, criterii invocate şi analizate în decizia recurată.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susţinut, în esenţă, că aprecierea instanţei de apel privind neîntrunirea în cauză a criteriilor referitoare la cunoaşterea faptului relevant, respectiv intenţia frauduloasă, contrazice constatările de fapt din decizie: instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, calitatea de asociat a numitului E. atât la intimata B., cât şi la societatea exportatoare a produselor autorului reclamantei, iar, pe de altă parte, a reţinut că au existat acte de comerţ cu produsele originale X ale autorului recurentei înainte de anul 2004.

În ceea ce priveşte modul de aplicare a legii, recurenta a arătat, în esenţă, că, în mod greşit, concluzia bunei - credinţe la înregistrarea mărcii a ignorat împrejurările de fapt invocate de către reclamantă.

În contextul acestor critici, se impune precizarea că, prin decizia recurată, s-a reţinut ca nefiind contestate identitatea dintre semne (X) şi dintre produse.

De asemenea, atitudinea subiectivă a intimatei B. la data de 28.10.2004, când a formulat cererea de înregistrare a mărcii X - înregistrare a cărei anulare se solicită în cauză, pe temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 -, a fost analizată în raport de criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în special din hotărârea pronunţată la data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Lindt Goldhase.

Prin motivele de recurs, s-a contestat doar modul concret de aplicare a acestor criterii de către instanţa de apel, astfel încât nici aprecierea identităţii semnelor şi a produselor, nici incidenţa însăşi a criteriilor de apreciere, nu constituie obiect al învestirii instanţei de recurs.

Atunci când instanţa de apel a aplicat criteriile indicate în jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg, în interpretarea noţiunii de rea-credinţă la înregistrarea mărcii, ce reprezintă o noţiune autonomă de drept al Uniunii Europene, criticile referitoare la aplicarea lor sunt privite drept critici de nelegalitate, astfel cum s-a arătat în raportul întocmit în cauză în cadrul procedurii de filtrare a recursului, raport ce a stat la baza admiterii în principiu a recursului.

Această modalitate de analiză a recursului presupune a se verifica aplicarea de către instanţa de apel a aspectelor invocate de către recurentă, respectiv a aptitudinii acestora de a constitui factori relevanţi în aprecierea relei-credinţe, cu consecinţa corectei sau a insuficientei fundamentări a concluziei relei-credinţe la înregistrarea mărcii.

În măsura în care se constată o corectă fundamentare a concluziei formulate, nu este posibilă reaprecierea de către această instanţă de control judiciar a situaţiei de fapt ori a probelor administrate, care ar exceda cazurile de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., interesând temeinicia, şi nu legalitatea hotărârii.

Înalta Curte reţine că o împrejurare invocată prin motivele de recurs ca fiind ignorată de către instanţa de apel este aceea a calităţii numitului E. de asociat atât la societatea D. S.R.L., ce a avut legături comerciale cu firma aparţinând autorului recurentei, cât şi la intimata B.

Această împrejurare a fost invocată chiar prin cererea de chemare în judecată: reclamanta a arătat, pe de o parte, că dovada cunoaşterii de către pârâta B. a produselor reclamantei este reprezentată de relaţiile comerciale dintre antecesorul reclamantei şi societatea D. S.R.L., societate în care asociaţii pârâtei au avut calitatea de asociat, iar, pe de altă parte, că înregistrarea mărcii nu a avut finalitatea de a distinge şi promova produsele titularului, în condiţiile în care pârâta a avut relaţii de distribuţie cu societatea F., prin persoane interpuse.

Astfel formulate, susţinerile reclamantei interesează primele două criterii de apreciere a atitudinii subiective la înregistrarea unei mărci, anume cunoaşterea faptului relevant şi intenţia frauduloasă.

În considerentele deciziei recurate, s-a menţionat faptul că prin motivele de apel s-a invocat cunoaşterea produselor reclamantei, în anul 2004, de către asociaţii pârâtelor, E. şi G., fiind importatori ai produselor marca X.

Analizarea susţinerilor reclamantei presupunea a se verifica dacă persoanele fizice aveau vreo legătură cu societatea D. S.R.L., precum şi existenţa pretinselor relaţii comerciale dintre aceasta din urmă şi societatea autorului reclamantei, F. În caz afirmativ, urma a se evalua relevanţa acestor împrejurări în contextul primelor două criterii de apreciere.

Astfel, ar fi trebuit stabilit dacă marca reclamantei a fost utilizată în România anterior anului 2004, date fiind legăturile comerciale menţionate, şi dacă eventuala calitate de asociat a celor două persoane fizice - sau cel puţin a uneia dintre ele - la societatea D. S.R.L. permitea constatarea cunoaşterii chiar de către pârâta B. a utilizării anterioare a mărcii X în România.

Constatările pe aceste aspecte ar fi fost relevante şi în legătură cu cel de-al doilea criteriu, în măsura în care s-ar fi stabilit că pârâta B. ar fi comercializat propriile produse sub semnul X- semn pentru care a solicitat şi a obţinut înregistrarea ca marcă-, având cunoştinţă despre utilizarea anterioară a semnului în România.

Or, aceste verificări şi evaluări nu au fost făcute, cu toate că instanţa a menţionat formularea unui motiv de apel în acest sens.

Eventuala calitate de asociat a persoanelor fizice cu societatea D. S.R.L. putea fi stabilită prin menţiunile din Registrul Comerţului pentru perioada de referinţă, respectiv anterior datei de 28.11.2004, reclamanta depunând în apel, în acest sens, relaţii de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului privind pe societatea D. S.R.L.

Prin motivele de recurs s-a făcut referire la extrasul ONRC, cu scopul de a se sublinia informaţii furnizate, potrivit cărora E. a avut încă din anul 1992 calitatea de asociat la societatea D. S.R.L., cu sediul în Cluj - Napoca, până la radierea acesteia din Registru, la data de 22.06.2006, iar societatea îşi schimbase la data de 12.05.2000 sediul social din Cluj- Napoca.

Instanţa de apel a reţinut doar că a existat o firmă cu denumirea D. S.R.L., cu sediul în Cluj- Napoca, ce corespunde sediului celor două pârâte din cauză. Calitatea lui E. de asociat la societatea D. S.R.L. nu a fost verificată, deşi s-a reţinut că acest aspect a făcut obiectul învestirii instanţei de apel, apelanta administrând probe relevante în acest sens.

În absenţa unei atare verificări şi a inserării în decizie a unei constatări pe acest aspect, nu se poate reţine existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, în condiţiile în care recurenta a pretins că instanţa de apel ar fi reţinut calitatea de asociat a lui E. nu numai la pârâta B., dar şi la societatea D. S.R.L., ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

O concluzie similară se impune şi în privinţa pretinsei constatări a utilizării în România, la nivelul anului 2000, a semnului X aparţinând reclamantei, constatare care, potrivit recurentei, ar contrazice aprecierea regăsită în analiza vizând criteriul intenţiei frauduloase, în sensul că marca X a reclamantei a fost utilizată în România doar după anul 2012.

Referirile instanţei de apel la facturile din 6.04.2000 şi 8.06.2000 nu au condus la o altă constatare decât aceea că societatea D. S.R.L., cu sediul în Cluj - Napoca, a avut calitatea de exportator al produselor "extracte originale de plante X" aparţinând societăţii F., H.

Instanţa de apel nu a reţinut explicit că, în anul 2000, semnul X aparţinând la acel moment tatălui reclamantei ar fi fost folosit în România, iar o astfel de constatare nici nu poate fi dedusă din considerentele expuse anterior, cât timp nu a fost explicată atribuirea unui terţ din România a calităţii de "exportator" al unor produse provenind din Austria (reclamanta făcuse referire la calitatea de importator) şi nu este cert că s-a asimilat "exportul" cu o folosire a semnului în România, prin intermediul unui terţ.

În aceste condiţii, nu se poate reţine existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate în privinţa vreunuia dintre aspectele invocate de către recurentă, nefiind incident cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În schimb, este întrunit cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a făcut verificările de fapt şi de drept presupuse de susţinerile reclamantei, menţionate anterior, în legătură cu criteriile cunoaşterii faptului relevant şi al intenţiei frauduloase.

După cum s-a arătat deja, ar fi trebuit să se cerceteze dacă asociatul intimatei B., E., a avut, până la 28.11.2004, calitatea de asociat la societatea D. S.R.L., existenţa unor relaţii comerciale dintre aceasta din urmă şi societatea autorului reclamantei, F. şi, în caz afirmativ, să se evalueze dacă aceste împrejurări sunt relevante în cauză, în sensul dacă marca reclamantei a fost utilizată în România anterior anului 2004, iar acest fapt a fost cunoscut de către B., titularul mărcii a cărei anulare se solicită, faţă de calitatea de asociat a lui E. (care a depus, de altfel, cererea de înregistrare a mărcii la data de 28.11.2004).

Or, instanţa de apel a stabilit că pârâta B. nu a cunoscut "faptul relevant" în raport de inexistenţa unor legături comerciale între pârâtă şi societatea autorului reclamantei, fără a analiza în mod efectiv susţinerile reclamantei, în conformitate cu cele expuse anterior.

Mai mult, reclamanta nici nu a pretins prin cererea de chemare în judecată că ar fi existat relaţii comerciale directe între B. şi societatea din Austria, ci doar prin persoane interpuse, în considerarea calităţii de asociat a lui E. la ambele societăţi din România. În acest sens a fost invocat înscrisul intitulat "Convenţie", şi nu pentru a se dovedi o transmisiune a unei obligaţii juridice faţă de societatea austriacă de la D. S.R.L. la B.

De asemenea, s-a arătat anterior că eventualele constatări pe aspectele arătate ar fi fost relevante şi în legătură cu cel de-al doilea criteriu, în măsura în care pârâta B. ar fi comercializat propriile produse sub semnul X (activitate stabilită de instanţa de apel ca având loc începând cu anul 2003), având cunoştinţă despre utilizarea anterioară a semnului în România.

Cât priveşte criteriul gradului de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul titularului cererii de înregistrare, se constată că reclamanta a invocat cel puţin în apel, prin răspunsul la întâmpinare, protecţia semnului X din perspectiva art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, semnul reprezentând numele comercial sub care firma autorului recurentei a desfăşurat acte de comerţ în România înainte de 28.11.2004.

Or, această susţinere - reiterată în recurs - nu a fost analizată de către instanţa de apel, nefiind arătate motivele pentru care nu ar putea fi primită sau apreciată ca neîntemeiată, astfel încât nu este posibilă evaluarea sa pentru prima dată abia în recurs.

Întrucât instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a primelor două criterii de apreciere a relei - credinţe la înregistrarea mărcii, neanalizând aspectele arătate prin prezentele considerente, şi nici nu a cercetat susţinerea reclamantei în legătură cu cel de-al treilea criteriu, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 245A din data de 15 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05.06.2018.